Adrian Marino la 25 de ani. „Exerciţii”(le) „de independenţă”

Posted on septembrie 27, 2010

12



       La prestigioasa Editură  clujeană Eikon, a apărut în aceste zile un monumental volum care ne pune la îndemînă în premieră toată publicistica lui Adrian Marino, de la debut pînă la îndepărtarea brutală a acestuia din viaţa publică. Această importantă restituire se datorează, în primul rînd hermeneutului, criticului şi istoricului literar Aurel Sasu, „binevoitorului acord” al Doamnei Lidia Bote-Marino, precum şi sprijinului unei echipe de documentarişti de la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj, coordonaţi de prof.univ.dr. Doru Radosav, director al acestei instituţii care găzduieşte – ca urmare a voinţei testamentare – formidabilul Fond Marino.

        Aceasta nu mai este o „răfuială” postumă, ci un corpus impresionant de texte antume (chiar de tinereţe) în care structura esenţială a arhitecturii atît de complicate a gîndirii lui Adrian Marino poate fi cu mare exactitate reconstituită. Nu-mi propun, acum, o analiză, a acestei cărţi, astfel că voi cita doar cîteva rînduri din scurta – dar densa şi plina de elocinţă – prefaţă a îngrijitorului ediţiei, intitulată (o „undiţă” semantică şi acest titlu!) Exerciţii de asceză:

       „La debutul  publicistic (1939), Adrian Marino avea optsprezece ani. Îşi căuta o „formulă sufletească proprie”, obsedat de „valoarea în sine”, de „elanul către totalitate” şi de conştiinţa „destinului individual” Avea cultul „operelor mari”, al „intelectualităţii ridicate” şi al „culturii maxime”, excepţionale, ca forţă vitală a unei civilizaţii. În cercetările de istorie literară, îl interesează „informaţia sistematică şi de bună calitate”, „izvoarele de primă mînă” şi fidelitatea faţă de „norma interioară” a personalităţii umane. Se visa „o conştiinţă puternic individualizată, egolatră, egocentrică”, autor de contribuţii fundamentale, preocupat de cărţi scrise „sub specia eternităţii”, orientat de „preferinţe irezistibile”, într-un cuvînt, om de gust clasic, apologet al exemplarului şi al adevărurilor morale intangibile.”

Iată şi un fragment extras pe coperta IV a cărţii, care pare să explice, cu aproape 60 de ani înainte, înţelesul adjectivului din titlul cărţii sale postume, care a stîrnit atîtea pasiuni, dar atît de puţină reflecţie:

        Să mai citez din NOTA ASUPRA EDIŢIEI: „Volumul restituie, pentru întîia oară, publicistica lui Adrian Marino, dintre 1939 (anul debutului) şi 1947 (ultima colaborare din Naţiunea, căreia-i vor urma, în 1949, arestarea, detenţia şi domiciliul obligatoriu din Bărăgan, pînă în 1964). Ediţia întregeşte, astfel opera ideologului, cunoscut, începînd cu deceniul şapte al secolului trecut, mai ales ca autor de mari construcţii teoretice.”  Făcînd eu „socotelile”, am însumat 109 texte, distribuite în patru secţiuni, după cum urmează: I.Studii (13); II.Articole şi eseuri (80); III.Cronici şi recenzii (9); IV. Efemeride macedonskiene (7). Din secţiunea a II-a am ales, pentru această prezentare, textul de mai jos:

        POEZIE ŞI REVOLUŢIE

       ” Istoria literară este plină de paradoxe ironice. S-ar crede (şi lucrul este afirmat cu gravitate de unii) că epocile revoluţionare au dat naştere, de fiecare dată, unei poezii care să-i exalte idealurile. Nimic din toate acestea. Între aspiraţiile politice, oricît de violente ar fi ele, ale unei societăţi într-un moment crucial din existenţa sa istorică şi literatura epocii respective nu se poate stabili nici un fel de raport necesar. Pegasul cu greu poate fi înhămat la carul propagandistic al Revoluţiei. Un picant exemplu este acela al Revoluţiei franceze.

        Ce teme literare gustau contemporanii visători ai lui Marat şi Robespierre putem afla răsfoind cu oarecare atenţie Almanahul muzelor,  a cărui apariţie n-a încetat nici o clipă în tot timpul teroarei. Despuierea a fost făcută cu o secretă ironie de Remy de Gourmont (I. Almanach des Muses pendant la Revolution, Promenades Litteraires. IIe serie) şi este plină de revelaţii distractive. Dar, mai întîi cine spunea că decapitarea lui Louis XVI trebuia să fie cîntată neapărat în versuri? Fabre d’Eglantine, figură revoluţionară de primă mărime, foarte indicat pentru aşa ceva, fiind şi poet este celebru (ironie a destinului) tocmai printr-o mică poezie, de un pacifism azi de neconceput. Sînge, ură pentru aristocraţi, teroare? Da de unde… Este vorba de o o păstoriţă surprinsă de ploaie şi nu este ştiutor de limbă franceză care să n-o fi învăţat în copilărie.

„Il pleut, il pleut bergere

Presse tes blancs moutons:

Allons sous ma chaumiere

Bergere vite, allons

J’entends sur le feuillage

L’eau qui tombe a grand bruit

Voici, voici l’orage

Voici l’eclair qui luit.”

       Dar, veţi spune, poezia datează din 1780, deci înainte ca Fabre d’Eglantine să fie cuprins de friguri regicide. Almanahul Muzelor, despuiat în amănunţime de Remy de Gourmont, ne dovedeşte că poezia anilor 1790-1796 s-a ţinut, în acelaşi chip, departe de orice agitaţie politică. Ici-colo cîte un cuplet de actualitate, o odă efemeră, o aluzie. În linii generale, se poate însă afirma că revoluţia de la 1789 n-a priit deloc poeţilor francezi. De altfel, Fabre d’Eglantine însuşi, alături de Roucher şi Andre Chenier, au murit pe eşafod.

        Netulburaţi de sentinţele tribunalului revoluţionar, poeţii îşi vedeau de treabă. Se continua tradiţia poeziei galante a sec(olului)XVIII, se făceau fabule foarte la modă, erau pastoralele în stilul lui Gessner şi Florian, sălciile erau des cîntate.

        Fabulele lui Florian apar în 1793. Lebran-Pindare exalta Le Triomphe de nos paysages, Andre Chenier scria La Jeune Tarentine. Nimeni nu era preocupat de politică.

        Inspiraţia poetică adevărată era secată. Totuşi, nimeni nu se gîndea să se inspire din evenimentele contemporane, teribil de prozaice. Cînd un poet îşi uscase întreaga vînă, el deschidea, în ultimă instanţă, un clasic şi-l parafraza. Indiferenţa pentru actualitate era desăvîrşită. În plină criză de sterilitate, Collin d’Harleville deplîngea Les Muses delaissees, Saint-Ange refăcea, după Ovidiu, Philemon et Baucis. În sfîrşit, apar şi turturelele ca într-o poezie de  Gaborit de Clissau, de o puerilitate desăvîrşită şi aparent anacronică:

„Que murmurez-vous de si doux?

Que roucoulez-vous de si doux?”

        Tabla de materie pe anii 1793 şi 1794 (ne aflăm în plină teroare) este deosebit de semnificativă. Se publică, ce e drept, l’Hymne des Marseillais,  „par M.Rougez officier du Genie”. Încolo, mereu poezii de dragoste în ton badin, fabule de Florian, epigrame în care este ironizat (culme a neatenţiei cenzurii!) pînă şi Robespierre. Vin la rînd alte parafraze după clasiciarii de vodeviluri, fragmente de poeme didactice, noi, sălcii, în care se specializare Ducis, eternul Parny etc. Capetele cădeau zilnic. Spiritul unui Benoît la Mothe era însă în altă parte. El îndrepta versuri a ma plus tendre amie. O chema Mimi şi, pe măsură ce citeşti poema, bagi de seamă că Mimi era o căţeluşă.

„Ma Mimi, le tresor, le charme de ma vie!”

       Să se mai susţină că între poezia unei epoci şi revoluţia care o zguduie nu este un paralelism riguros! S-ar mai putea aduce şi alte exemple din alte literaturi. Dovada credem însă că este făcută: poezia este o lume aparte, abstractă, cu legile ei interne, mai totdeauna nepăsătoare la frămîntările politice. Mimi, rizibila căţeluşă a lui La Mothe este un mic simbol al gratuităţii lirice. Pe Mimi să n-o uităm niciodată.” (Publicat în Naţiunea, nr.32, 29 aprilie 1946, p.2.)

        Vi se pare că acest mic text (fie şi numai acesta, pe celelalte invitîndu-vă să le degustaţi singuri) ar fi putut apărea în, să spunem, 1956?  Să nu vi se pară: chiar şi pentru că a apărut înainte de acel an (şi nu numai acesta, ci şi multe altele), fără a mai socoti că autorul lor mai avea şi ghinionul să fie membru al P.N.Ţ., a fost suficient ca să „dispară”, măcar pentru un timp (dar cît şi ce fel de timp!) însuşi autorul.  Că de citit, se poate citi cu încîntare şi folos, iată, şi în 2010! Chiar dacă or mai fi strîmbînd unii din nas şi azi… anume, cei cuprinşi de… „friguri regicide”!

        (Cei interesaţi pot comanda cartea la adresa de e-mail: eikondifuzare@yahoo.com sau intrînd pe pagina de web: www.edituraeikon.ro )

Etichetat: , , , , ,
Posted in: Ex libris