Ştefan Manasia.33

       Poetul şi criticul Ştefan Manasia, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai „grupării 2000” (în opinia congenerului său, un echilibrat şi deja matur critic, Bogdan Creţu, opinie la care subscriu), este în tot ce face, atît în poezie cît şi în viaţa poetică, un insurgent respectuos. Nu obedient. Împlineşte în 18 mai treizeci şi trei de ani! Este, acesta, un hotar, simbolic în viaţa unui poet. Poate, nu numai a unui poet. Cu aproximativ opt ani în urmă, Ştefan îi mărturisea prietenului său, Mihai Vakulovski, într-un interviu pentru revista on line Tiuk!: „Am venit la Cluj pe urmele acelui minunat prozator care a fost Ion Negoiţescu.” Iată că, simbolic şi în virtual, a ajuns „vecin” cu acesta: sediul fizic al „pavilionului” în care este acum găzduit se află pe aceeaşi stradă, la cîteva numere, de casa în care a locuit Ion Negoiţescu la Cluj! (Desigur, nemarcată în nici un fel!) De aici, din acest punct geometric al vîrstei sale, viaţa şi creaţia lui Ştefan Manasia sunt deschise.  La mulţi ani, Ştefan!

 

CINCI PIESE MICI PENTRU PISICI

 

tourette  

sîngele se retrage în buricele degetelor

urcă podul palmei se târăşte pe încheieturi

unde cabluri de vene pâlpâie stins:

seara va aduce descărcări locale

fără importanţă pentru agricultura zonei venele tale

sunt norişori de cerneală în palma neagră a tatălui

                                      (din amazon şi alte poeme, 2003)

istoria copiilor din Anzi

toporişca-nserării ne-a sfîşiat spinările

din carton

de atîta deşert ni s-a făcut teamă

dar din cer nu mai coboară

visător

prinţul Osama

cu ochii albaştri ca ai pisoilor

pîndim echipaje şi viermi

(retraşi într-un templu ciudat

pentru încă o mie de ani)

poem de dragoste scris pe un şerveţel mototolit, uitat pe masă, printre ediţii din clasici (naum, sei shonagon, alexandrian, philip k. dick), şi regăsit cu uimire după lungi săptămîni.

înserarea-i lipea confetti roz de genunchii

cu cicatrici.

avea buze gustoase şi moi

mirosea a rîu.

în carnea ei m-aş fi strecurat

ca viermele în frunza de plop.

continuarea poemului scris pe şerveţelul mototolit, unde autorul redescoperă, pentru o clipă (ce deja a trecut), istoria aia a unei copilării diforme:

pui jilavi de şopîrle

îi oferisem cercei.

era o apă aurie, acidă şi moale

sub care uitam uneori să respir.

muşchi verde şi lintiţă.

ramuri pietrificate – gîturile ţestoaselor.

ei, ţi-ai găsit?

se răsfăţa în lumină:

bea apă cu lipitori

apă cu frunză de salcie

apă cu săpun de casă.

prin părul ei ud şi nepieptănat

soarele se prăbuşea

ca un ied

devorat de piranhas.

 * * * * *

 puşti cu ochii mari

decoraţi cu cearcăne

îi recitam din cioran

ca să mă distrugă cu evdokimov

tricou Lacoste mîzgălit cu cireşe:

perfect!

saumaiegzactaşa

dimineţi din ulcioare se tîrăsc în

intestinul gros al amiezilor

de tergal se scurg în intestinul subţire al

serilor de floare de fîn a-

lunecă în esofagul din cîrlige strălucitoare

atunci pătrundeau prin buric

eviscerau lent

mai existau ziduri de celofan

brusturi pe care pişatul se aduna –

o  încîntare!

niciodată septicemie

pentru că totdeauna antitetanos

asemeni lui lynch, colecţionam muşte

(pentru căzi unde picoteau cleni)

şi evident pantalonii bunicului se

destrămau spectaculos în chiar

clipa aia în care ea a  trecut

plimbîndu-şi verişorii de gumă

for the last time.

                                      (din cartea micilor invazii, 2008)

 

 

Etichetat: gruparea 2000, poezii, Stefan Manasia, Tiuk!

Posted in: Pavilionul de oaspeţi