Doina Cornea. O lumînare aprinsă în fereastra României!

Posted on mai 29, 2010

24



      La Roumanie, avant decembre 1989, fut d’abord un visage, une voix, une femme – terriblement isolee – que la television revela aux Francais. Bravant interdictions et menaces, Doina Cornea avait accepte de parler du drame de son pays, du temps de Ceausescu, brisant le mur du silence que la peur avait edifie.”   Acestea sunt primele rînduri din prezentarea laconică,  dar avînd atributul completitudinii,  exprimînd inspirat acea mirabilă însoţire a unei fragilităţi fizice neverosimilă a unei fiinţe cu forţa indestructibilă a conştiinţei sale, pe care editorul francez al volumului Doina Cornea, LIBERTE?, Entretiens avec Michel Combes (Criterion, Paris, 1990), a simţit de datoria sa să o aşeze pe coperta a patra, pentru cititorii francezi. Am putea să le memorăm şi noi, concetăţenii Doamnei Doina Cornea, cu recunoştinţă. Toţi, dar mai cu seamă braşovenii!

        În anul 1997,  întîmplările vieţii m-au adus, nepremeditat, în situaţia de invidiat de a imagina, împreună cu Doamna Doina Cornea, un volum în dialog. Proiectul nu s-a finalizat, şi, desigur, singurul vinovat pentru acest eşec sunt eu. Aş dori, însă, ca în semn de recunoştinţă pentru îngăduinţa generoasă care mi-a fost dăruită, să dăruiesc şi eu, astăzi, 30 mai, de ziua Domniei Sale, mai departe, un fragment (desigur, inedit pînă în acest moment)din dialogul meu întrerupt cu Doamna Doina Cornea.Iată-l:

        Omul, cînd îşi începe viaţa, doarme. Somnul său cuprinde, însă, nenumărate latenţe (acestea configurînd poate un fel de prototip ideal). Dar, înainte chiar de a deveni conştient de ele, copilul cade deja sub influenţa unor alte modele, exterioare lui. Din primele luni de viaţă, el se izbeşte de modelul familial, apoi de cel social, de cel cultural. Se întîmplă uneori – sunt cazurile fericite – ca aceste modele să-i stimuleze trezirea. Alteori, chiar mai frecvent, – să o întîrzie sau să o zădărnicească. În aceste cazuri, devenim purtătorii unor reziduuri (păcatul originar?) care ne obstrucţionează disponibilitatea, comunicarea esenţială, cum îmi place să o numesc. Tocmai de aceea există o mulţime de vieţi ratate şi de false destine, destine iluzorii.

        Nu putem vorbi de un destin uman – chiar dacă este mereu legat de exterior – decît atunci cînd el se alcătuieşte în spirit. Dacă „ne lăsăm trăiţi” de evenimente, vreau să spun, condiţionaţi de ele, cu siguranţă,ne vom expune incoerenţei, iluzoriului şi risipirii. Este tocmai starea pe care dumneavoastră o numiţi – metaforic, sper – „o biografie”. Pentru ca o viaţă să se lege într-un destin, ea trebuie să răspundă provocărilor exterioare sprijinindu-se exclusiv pe temeiul adevărului şi al legilor morale. De aceea omul îşi poate intui destinul numai în măsura în care îşi recunoaşte reperele morale. Cred că acestea sunt singurele criterii de care ar trebui să ţinem seama; altfel spus, să fim mai puţin preocupaţi de destinul nostru şi mai mult de Dumnezeu.

        Este adevărat, în adolescenţă tînjeam să-mi fac un destin – mai mult de dragul spectacolului, al faimei şi, inconştient, al dăinuirii. Eram sub influenţa modelelor culturale romantice. M-am cam risipit. Cînd, însă, am început să uit de mine şi să am în vedere mai degrabă binele nostru comun, actele mele au prins parcă a se lega mai bine între ele. Nu ştiu, însă, dacă am dreptul să numesc acest legato „un destin”.

         Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să mărturisesc că propriul meu destin nu mi s-a revelat niciodată prin vreo împrejurare sau chemare specială (poate doar retrospectiv privind pot identifica unele semne). Iată, trăiesc şi acum, zi de zi, nu pentru a-mi face un destin, ci numai cu nostalgia unei vieţi spirituale,  atît de greu de înfăptuit, cu nostalgia realizării acelui model ideal (spuneţi-i, dacă vreţi, autenticitate) pe care îl intuiesc, îl pierd şi îl reintuiesc pentru a-l pierde din nou… pentru că, în ultimă instanţă, s-ar putea ca împlinirea unui destin individual să nu însemne decît regăsirea prototipului ideal de care vorbeam mai înainte, ceea ce revine, de fapt, la a răspunde chemării lui Dumnezeu.”

        La acest fragment adaug, ca fiind armonios consonante, cîteva rînduri din cartea citată mai sus:

        „Au fond l’homme est un etre qui se fait a chaque moment par les reponses qu’il est oblige de donner, par le dialogue qu’il engage avec les autres et avec le monde. Je vais continuer a fair exactement le meme chause, tout en pratiquant certaines valeurs, et surtout essayer d’exister harmonieusement – c’est au fond ce que j’ai toujours essaye de faire – dans le Tout, dans l’univers, sur notre planete, dans notre societe.”

       Astăzi, de Ziua Dumneavoastră, nobilă Doamnă Doina Cornea,  fie-ne permis a Vă săruta mîna şi obrazul care, scuipat fiind, a făcut ca obrajii a milioane de români să roşească mai puţin! (Am ezitat mult dacă să adaug şi fraza următoare, sau nu. În cele din urmă am decis că se cuvine scrisă: din păcate, obrazul altora, mulţi şi ei, nu a roşit şi nu roşeşte nici azi!)

Posted in: Anamnesis