România sau deznădejdea multilateral dezvoltată (un remake)

Posted on iunie 3, 2010

9



      „ Atunci cînd în decembrie 1989 zecile de mii de demonstranţi din Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Cluj, Tîrgu Mureş – şi de pretutindeni din ţară – au sfîşiat stema comunistă de pe drapelul naţional, România – şi odată cu ea întreaga naţiune română, indiferent de graniţele în care se afla împătţită – şi-s cîştigat dreptul la o reparaţie istorică integrală. Axcest gest simbolic – cel mai sintetic program politic al vreunei revoluţii – exprima voinţa unei întregi naţiuni de a se produce o „restitutio in integrum” a istoriei noastre, confiscate şi delapidate în mod criminal pe toate planurile: politic, economic, social, cultural, biologic, moral. Firesc ar fi fost ca, în seara de 22 decembrie 1989, în locul celor zece puncte ale spontan-emanatului Front, să se fi decis: 1.Repunerea imediată şi necondiţionată în drepturi a Constituţiei din 1923; 2.Denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi asumarea tuturor consecinţelor care decurg dintr-o asemenea decizie; 3.Anularea rezultatelor alegerilor din 1946.

         Dar, deşi ar fi primit sprijinul total al întregii populaţii aflate încă în stradă şi strigînd „vom muri şi vom fi liberi„, abilii şi tenacii pînditori ai puterii care s-au străduit în zilele următoare cu sprijinul forţelor oculte să-i mîne pe oameni înapoi în silozurile lor de beton, s-au instalat la guvernare prefăcîndu-se a nu şti „să citească” acest limbaj. Cu perfidie zîmbăreaţă au făcut uz de aceleaşi litere lemnoase din care au încropit şi pînă atunci o limbă ireală şi au pornit imediat la zidirea golului din stindardul naţional, primul halou luminos după 45 de ani de întuneric, aşezînd cu cinism cărămizile marii minciuni fondatoare – F.S.N. Astfel au reuşit în scurt timp să înlocuiască speranţa fără margini cu deznădejdea.

        Din această clipă, singura preocupare a acestor noi profitori a fost organizarea haosului şi a descurajării. Teoria „vidului politic”, lansată din primele ore post-ceauşiste, n-a avut alt scop decît să depresurizeze elanul revoluţionar de care nu mai aveau nevoie. Pas cu pas, au instituit şi au menţinut o stare nedeclarată de suspendare a garanţiilor constituţionale, la adăpostul căreia au început legiferarea tranziţiei de la socialismul ceauşist de tip dinastic la o nouă mafie constituţională. S-au creat şi s-au menţinut o serie de conflicte false – interetnice, profesionale, regionale sau interconfesionale – pentru a se masca adevărata contradicţie ce tensionează azi România: aceea dintre interesele de grup ale echipei aflate la putere şi interesele autentice ale naţiunii. Discursul duplicitar, cinismul şi complicitatea au devenit din nou principii de guvernare. Idealurile şi valorile pentru care au murit atîţia oameni n-au putut deveni principii constituţionale, pentru că – după regulile democraţiei „originale” pe care o impun – morţii nu constituie încă o majoritate. (Într-una din „vizitele de lucru”, efectuate de preşedintele neconstituţional, în faţa cîtorva zeci de amatori de limbi clasice, acesta s-a străduit să explice etimologia cuvîntului democraţie în termeni care s-ar fi potrivit mai degrabă unui antrenor de lupte greco-romane. Probabil nu ştia că unul din multele sensuri în paleo-elină ale cuvîntului kratos este şi acela de „a domni peste morţi„.)

       Dezamăgirea şi senzaţia de neputinţă generalizate, s-au dovedit mai păgubitoare pentru ţară chiar decît un cutremur. Dar sărăcirea – pe toate planurile – şi bine organizată a populaţiei este, încă de pe vremea lui Lenin, profitabilă din punctul de vedere al Puterii. Controlul politic şi poliţienesc efectuat în fostul stat al partidului unic este acum înlocuit printr-un control economic delegat fostei nomenclaturi, căreia i s-a rezervat prioritatea – pînă la monopol – în aşa zisa liberă iniţiativă. Alianţa cu „elita” ilicită, periferică a societăţii, a descurajat masele de muncitori. „Protecţia socială” din care Frontul şi-a făcut slogan electoral, s-a dovedit a nu fi altceva decît protecţia privilegiilor vechii clase politice uzurpatoare. Deviza electorală: „un preşedinte pentru liniştea ţării„, a devenit repede principiul autoritar sub forma convertită:  „o ţară pentru liniştea preşedintelui„. Pentru liniştea presedintelui au fost aduşi minerii la Bucureşti în 1990 şi tot pentru liniştea lui lucrează S.R.I.-ul. Şi, chiar dacă nu se mai deportează oameni, se deportează (şi se îndepărtează tot mai mult, uneori, cu purtători cu tot) speranţa în dreptate. În Europa nu s-au refugiat doar sute de mii de români, dar a fost exilată însăşi dorinţa de adevăr a unui popor întreg. Un popor transformat într-o sumă de populaţii de supravieţuitori – ai războiului, ai Canalului, ai celor 25 de ani de foame şi întuneric „ştiinţific”, ai Văii Jiului din 1977, ai Braşovului din 1987 dar şi ai „ilegaliştilor”, ai torţionarilor de la Piteşti, Aiud, Sighet, ai  securiştilor care tăbărau pînă şi în paturile conjugale ale proaspăt căsătoriţilor, ai „inocenţilor” aparatcici  convieţuind într-o înfruntare surdă, agonică şi pe cale, după o sugestie conţinută într-o hotărîre recentă a Guvernului, să se declare… somalez!

       Şi în aceste circumstanţe dramatice, renunţînd, de fapt, să mai schimbe România, guvernanţii se străduiesc cu disperare să-i schimbe „imaginea”. Naţionalismul cel mai agresiv – expresie a nostalgiei după atît de calmul „popor unic muncitor” – înlocuieşte brutal spiritul civic. Cetăţenia se confundă din nou cu apartenenţa politică.

        Nu ştiu ce demon dă putere cetăţeanului Ion Iliescu să transforme durerea a sute de mame care n-au aflat nici azi cine le-a ucis feciorii, umilinţa şi mizeria în care se zbat sute de mii de handicapaţi de toate categoriile, sălbăticia în acre „cresc” mii de copii în orfelinate, într-un zîmbet care, pe lîngă faptul că l-a transformat într-un fel de personaj de desen animat, desfigurază chipul chinuit şi mutilat al unei ţări întregi. Dar ştiu ce anume ne dă putere nouă, celor minţiţi, batjocoriţi şi săraci: solidaritatea. Nu cred că rînjetul poate solidariza oamenii, acest privilegiu îl deţine deocamdată, în România, suferinţa. Cu un Guvern obsedat de „normalizare” şi cu un presedinte care vede peste tot „destabilizatori” gata să treacă cu şenilele propriei lor nesimţiri peste un popor subnutrit, oferindu-i o nouă iarnă întunecată şi îngheţată, această solidaritate va deveni, sunt convins, invincibilă. Mai cunoaştem pe cineva care a folosit frigul pentru paralizare şi întunericul pentru izolare. De data asta, însă, sper că nu va mai fi nevoie de sînge pentru dezgheţ iar dacă, totuşi, nu se va putea altfel, vom muri şi vom fi liberi!          

(Acest text a fost publicat în revista 22, nr.5/8 februarie 1991. Cred că el identifică rădăcinile de adîncime ale crizei în care agonizează societatea românească astăzi. Din păcate. Nu mi-aş fi dorit să mai fie atît de actual după aproape douăzeci de ani.)

Posted in: Ipote(nu)ze