Din Boian… în Afganistan!

În toamna anului 1992, un grup de jurnalişti, scriitori şi bibliotecari de la Biblioteca judeţeană „Gheorghe Bariţ„, toţi din Braşov, am făcut o „vizită culturală” la Cernăuţi. Autobuzul cu care ne-am deplasat era înţesat cu cărţi şi reviste româneşti, dar cred că „plesnea” şi de o stare emoţională deosebită. Călătoria n-a fost lipsită de peripeţii. Chiar de la frontiera cu Ucraina. Şi, în continuare, pe tot parcursul „vizitei” fiind însoţiţi, mai mult sau mai puţin (mai ales mai puţin) discret de membri ai faimoaselor trupe OMON! Mai ales că, în afară de programul de la Cernăuţi, am dorit foarte ferm să mergem – cu cărţi româneşti – şi la Boian. De mult folos şi ajutor, dovedind curaj şi puternice sentimente româneşti, ne-a fost poetul Vasile Tărîţeanu. Dar nu numai el. Însă nu o relatare a acelei adevărate aventuri într-un spaţiu românesc cotropit şi plin de răni, unele de nevindecat, vreau să fac. Altceva mi-a adus în minte, acum, acel pelerinaj prin Bucovina pierdută. Se afla în grupul nostru şi Marius Oprea, care în acea perioadă făcea jurnalism militant, fiind unul dintre cei mai valoroşi colaboratori ai ziarului Mesagerul, ce apărea la Braşov. Este semnificativ ce i-a atras lui atenţia la Boian, de pildă. Aş zice semnificativ pentru opţiunile, angajamentele şi campaniile desfăşurate neobosit, de multe ori împotriva unor piedici (ar fi corect să spun riscuri) de neimaginat după demantelarea regimului comunist. La revenirea în Braşov, Marius a scris textul de mai jos – publicat mai întîi în Mesagerul, l-am preluat şi în revista ASTRA. Îl reproduc şi aici, cu regretul, doar, că hîrtia îngălbenită de vreme nu mi-a mai permis o reproducere prea curată a fotografiei făcute de autor. Atitudinea de fond a lui Marius Oprea a rămas, însă  „neîngălbenită” de ani. Doar părul i-a albit între timp.                                                                                                                                                                                                                                                 ÎN  MEMORIA  SOLDATULUI  ION  DIN  ARMATA  ROŞIE  MORT  ÎN     AFGANISTAN 

 „Orice s-ar spune, armata sovietică a ştiut să-şi glorifice eroii”, mi-am spus văzînd monumentul funerar ridicat în marginea satului Boian, la 14 kilometri de Cernăuţi, capitală istorică a Bucovinei. Numai că monumentul este ridicat în memoria unui tînăr român, flăcăul ION BOTA căzut în luptele din Afganistan. În astfel de împrejurări, gestul mi s-a părut mai degrabă meschin decît demn de laudă. Mai ales că, după ce trupul soldatului Ion din Armata Roşie s-a întors în ţărîna satului natal, într-un coşciug sigilat, mama sa copleşită de durere a murit într-un atac de cord la scurtă vreme după ce placa din marmură neagră a fost fixată la intrarea în sat. În memoria fiului ei, mort pentru o Moscovă care nu numai că nu crede în lacrimi, dar a înţeles prea de multe ori să-şi bată joc de durerea omenească. Acum, în casa altădată plină de veselie a familiei Bota, mai locuieşte tatăl îmbătrînit şi singur. Cînd trece pe lîngă monumentul de la marginea Boianului, ridică privirea şi se roagă pentru odihna fiului. Apoi se întoarce în casa pustiită de moarte, în care, pe un perete e fotografia unui flăcău chipeş în uniformă sovietică, sub care zace ţintuită tinicheaua unei decoraţii.

(Marius Oprea, Mesagerul, nr.371, 20 oct. 1992)

Etichetat: Armata Rosie, Boian, Cernauti, Ion Bota, Marius Oprea, OMON, Vasile Tarateanu

Posted in: Anamnesis