„Falsul Dimitrie” sau adevăratul Dumitru Crudu

Posted on iunie 19, 2010

3



       Pe Dumitru Crudu, pentru prieteni Mitică, l-am cunoscut la începutul anilor 1990, la Braşov. Era student la proaspăt înfiinţata Facultate de litere în cadrul Universităţii „Transilvania„. Veşnic înfometat, înfrigurat şi bîntuit de viziuni, dar şi înveşmîntat într-o biografie neverosimilă a  atras repede atenţia asupra lui şi a cîştigat încrederea şi preţuirea profesorilor săi de atunci care i-au devenit, mai apoi, prieteni (Regretatul Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu – pentru a-i numi doar pe braşoveni…). I-am fost şi eu, foarte scurtă vreme profesor, dar i-am rămas un admirator şi un prieten cu atît mai apropiat, cu cît ne-am îndepărtat mai mult (geografic) unul de altul: eu, mutîndu-mă la Cluj, el, întorcîndu-se într-un final la Chişinău. Dar, spaţiul comun în care ne regăseam sporadic devenea tot mai larg, datorită, în primul rînd, lui: a devenit repede un autor de succes, poet, dramaturg, publicist şi, recent, prozator (romanul său Măcel în Georgia, constituind cel mai recent succes al său) . Scrierile sale contrastează spectaculos, prin forţa lor expresivă, prin insurgenţa stilistică şi originalitatea de substanţă cu fragilitatea şi „candoarea” fiinţei lui aruncate în lume. Am călătorit, în cîteva rînduri, cu el prin ţară. Are un fel absolut unic de a o face: el nu se deplasează în spaţiu, Mitică alunecă pur şi simplu în/din/prin timp. M-am gîndit să-l mai translez o dată, aici, în „timpul Braşovului„, al studenţiei dar, şi al debutului său absolut (cel puţin în România). Este vorba despre versurile publicate în revista ASTRA, nr.4-5 (231)/1992 (alături de poetul Caius Dobrescu, căruia îi apărea amplul şi teribilul poem Doar urma lor caldă, înfiptă-n plămîni). Au contribuit, cu gentileţe nesofisticată,  la teleportarea virtuală a adevăratului Dumitru Crudu confraţii săi şi-ai noştri, Vasile Gârneţ şi Mihail Vakulovski. Sper ca Mitică să se simtă bine la „Pavilion”!

Mărturisiri din anul 1999

 Mihail Vakulovski: O temă destul de interesantă ar fi peregrinările tale studenţeşti (culturale? literare? geografice?…)

Dumitru Crudu: Eu nu m-am suportat niciodată ca om sau ca poet. Am peregrinat vrând să scap de identitatea mea imediată, care m-a incomodat mereu. La Tbilisi, de exemplu, atunci când am ajuns, mi-am descoperit falsitatea mea fundamentală, care mă omoară. Cel mai mare blestem pentru un om fals este singurătatea. Ei bine, eu am fost vreme de patru ani singur în Caucaz. Singurătatea, falsitatea şi foamea de autenticitate a trăirii m-au transformat într-un peregrin. După ce mi-am descoperit goliciunea interioară ştiam că aveam două soluţii: una era să călătoresc, iar alta să mă sinucid. Deocamdată, prefer să fiu un peregrin. Adică atunci când eşti plecat nu mai reprezinţi un sistem, o colectivitate sau un eu simbolic, ci doar pe tine, aşa cum eşti, neras sau cu unghiile netăiate. Eu nu vreau să reprezint pe nimeni, nici măcar pe mine оnsumi. Eu nu sunt un poet basarabean sau român. Eu nu sunt poet, deşi îmi doresc foarte mult să fiu. Drama mea este aceea că eu nu mai am bucurii. Eu nu mă mai pot bucura de nimic. Bine măcar că mai am simţul umorului. Călătoriile nu-ţi aduc bucurii, dar te ajută să-ţi recapeţi simţul umorului, fără de care n-ai putea să trăieşti.

M.V.: – Răspunsul tău mi-a adus aminte multe citate şi sintagme de-ale aceluiaşi Dumitru Crudu: „Falsul Dimitrie”, „mai singur ca un dop de şampanie în zbor”, „ah Dimitrie, Dimitrie”, „şi nouă ne plac la nebunie cântecele voastre absurde”, a treia carte, „Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente” în întregime (o carte-călătorie), ca să amintesc doar câteva, apoi, într-o carte pe care mi-ai dăruit-o cu câţiva ani în urmă erau scrise direct pe pagină (ca Vladimir Ilici!, doar că nu cu cerneală simpatică) câteva poezii care n-au mai apărut nicăieri. În unul dintre ele „gras” rima cu „neras”. Cam aşa ceva: „mâinile ei mă mângâiau pe păr pe faţă şi pe ochi/ ca o lamă de ras/ şi eu eram atât de gras”. Nicolae Manolescu spune că fiecare cuvânt e intertextual şi mie îmi place să cred asta. Deci, cam ce rol ar avea intertextualitatea în poezia ta? Apoi, eşti tatăl unor sintagme proverbiale, care se memorizează foarte uşor şi pe multă vreme, cum ar fi „asta cam aşa e peştişorul papă viermişorul”, „eu deja nu mai am nici o problemă”, „aş vrea pur şi simplu să beau o bere şi mai mult nimic nimic nimic nimic”, „tocmai ce ai mai important, tocmai ţâţele” etc.

D.C.: Eu cred că voi putea să scriu cu adevărat poezie abia după ce am să mă las de poezie, ori mai bine zis, după ce am să renunţ la poezia pe care am făcut-o (am scris-o?) până acum. Nu-mi mai place. Eu vreau să fiu un om viu, un om real şi palpabil. Poeziile mele de până acum au fost ale unui om ratat, ale unui hoit care ţinea un buchet de flori în mână. Eu am fost şi sunt un om izolat, un mare singuratic, un fel de Diogene, totuşi, fără a avea curajul şi înţelepciunea celui din urmă. Mi-am dat seama că fără voinţă şi curaj nu mai poţi fi un om singur. Eu nu mai vreau să fiu singur în tomberon sau în ghetou. Am locuit anul trecut la etajul cinci şi vroiam în fiecare dimineaţă să mă sinucid, să mă arunc de pe geam, în gol. Şi atunci am înţeles că ar trebui să-mi asum frica aceasta, frica de trecătorii de pe stradă şi din troleibuz. Eu nu mai vreau să fiu singur. Scriu poezie ca şi cum m-aş arunca pe fereastră. Eu cred că poezia bună s-a scris întotdeauna de acei oameni nesinguri, care au avut prieteni, rude şi un prezent viu. Singura bucurie pe care o mai pot avea, poate atunci când citesc poezie, este aceea că un Kavafis sau un Pessoa n-au fost nişte stei. Ei au fost singuri, însă au reprezentat opunerea în faţa trecerii/morţii, a dispersiei şi a disoluţiei. În poezia lor s-au surprins discursurile şi mentalităţile apuse cu cele din prezent. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că încă îmi mai este frică să merg pe o stradă plină de oameni.

M.V.: – Se ştiu destul de multe lucruri despre poetul Dumitru Crudu. Mai literare sau mai puţin literare, unele devenind anecdote sau anecdotice. Însă aproape că nu ştim nimic de copilăria ta.

D.C.: Am avut o copilărie ciudată, chiar foarte ciudată. Tatăl meu visa să mor până să împlinesc trei ani, fiindcă auzise el că aşa poţi ajunge înger. Eu n-am murit atunci. Cu siguranţă însă că voi muri odată. Am avut o copilărie ciudată pe care nu mi-o pot explica, iar adolescenţa mea a fost de-a dreptul tragică. Am locuit lângă cimitir, de două sau trei ori pe săptămână trecea un mort pe lângă casa noastră şi nu trecea nici un om viu. Apoi a murit şi mătuşa mea, cu care mergeam, la trei ani, să culeg ciuperci. La vârsta aceea eu nu puteam să cred că ea a murit într-adevăr. Mă gândeam că mă înşeală ca să nu meargă cu mine la cules ciuperci. De ciudă, am dat foc la casă. Acolo, înăuntru, mătuşa mea zăcea moartă. Casa ardea şi rudele mele încercau s-o salveze, scoţând în curte, din flăcări, sicriul cu mătuşa mea. Ea era moartă şi indiferentă, nu-i păsa că ne arde casa. Atunci, pentru prima dată în viaţă mi-a fost frică şi am început să urlu de spaimă.

(Un dialog publicat în revista Contrafort, nr.11-12 (61-62)/1999 )

OPT  NOIEMBRIE  DIMINEAŢA  (fragment)

(debutul din 1992)

18.Sunt primele zile din noiembrie

Gioni a fost dus la spital

În sud şi Tale fumează

a treia ţigară

 

19. Ştiam că aşa se va sfîrşi

noaptea Am întins

degetele şi am simţit

 

2o.E ultima lună de toamnă E

opt noiembrie E 1967 Sile

merge cu bicicleta lipită de şold

şchioapătă Neli astăzi

s-a dus la gară Gioni

deja a murit Şi spitalul are

uşile închise

 

21. Îmi mut patul în antreu

Mai aproape de uşă

Mă culc iarăşi să

dorm

 

22. În camera mare îmi duc cuierul Schiurile

mi le întind pe podea

Alături de slipi şi de guma de mestecat

 

23. E luna noiembrie

Ceasul a stat E un ceas

pentru şah

Mi-au mai rămas cîteva piese

 

24. Am cinci sau şase camere

E anul 1967 E luna

noiembrie

Pe podea promoroacă

 

25. Trec dintr-o cameră în alta

Ies dintr-o cameră scundă

şi intru în una mai mare

Ies din bucătărie din baie

ies din antreu

 

26. E opt noiembrie anul 1967

E dimineaţă

Reclame