Inimă-Rea. Turnul din Severin în Cetatea Sucevei

Posted on iulie 2, 2010

13



       Despre cum virtualul  devine real şi ceea ce părea un pseudonim se dovedeşte o identitate autentică. Adică, despre Inimă-Rea. Tot ce ştiu despre acest scriitor are două surse: mai întîi, l-am întîlnit pe blogurile unor prieteni, remarcîndu-se prin comentarii ample, „grele”, echilibrate, consecvente fără a fi „încăpăţînate”, generoase în intransigenţa lor. Se „mişca” prin spaţiul blogosferic drept şi masiv ca o tură pe tabla de şah! Totdeauna drept. Impunînd respect. Aşa l-am perceput. Aşa am şi avut parte de sprijinul lui surprinzător la un moment dat, cînd, angajat cu prea mult orgoliu într-o dispută pe un forum, mă trezisem în situaţia „cavaleriei uşoare” engleze la porţile Sevastopolului! Atunci, a apărut (în bătălia reală istoric, acest lucru nu s-a întîmplat şi deznodămîntul a fost tragic) „turnul” care mi-a asigurat „flancurile” asigurîndu-mi o „retragere în ordine şi fără pierderi”! Mai apoi, a fost „deconspirarea” lui Inimă-Rea, făcută de Liviu Antonesei, în revista Timpul, (nr.1/2010). Astfel, am aflat că Inimă-Rea este George Tudor, un licenţiat în litere, publicist cu vechi „ştate” prin revistele literare (şi nu numai) chiar dinainte de 1989 şi un prozator, nu „de sertar„, ci „cu sertar” plin! Este, şi nu cred că greşesc, un optzecist autentic, atît ca vîrstă, cît şi, mai ales, stilistic, nu „întîrziat” (horribile dictu!), ci „ascuns”. Severinean, adică sudist, George-Turnul s-a aşezat temeinic în Cetatea Sucevei, adică în nord, în Bucovina.  A urmat o întîlnire ratată, în trei – şi cu Liviu Antonesei, eu nereuşind să trec Pasul Tihuţei dinspre Bistriţa spre Suceava.  Astfel că, după o vreme, „construind” un „pavilion” virtual pentru oaspeţi reali, m-am gîndit să-l primesc eu, de data asta, pe cavalerul din Cetatea Domnească. Şi, iată „buzduganul” de cuvinte a fost aruncat! Mai sper, încă, să-l văd şi pe George, el însuşi în de sine! „Cu voia de la matale, dragă George, ca la boierii cei mari!”

                                                                                                                                                                                                                                                                  CÎTEVA IDEI DESPRE FERICIRE  (fragment) 

        Inginerul Rainea Anton face bilanţul. E 13 septembrie – zi dedicată Sf. Cornelia, în calendarul creştin ortodox. Se-mplineşte fix o lună de cînd Cupidon l-a săgetat, dar e vineri, nu e marţi. Altă deosebire – e chiar aniversarea sa, împlineşte 43 de ani. O vîrstă oarecare, mai ales pentru un burlac, de apreciat după cantitatea şi calitatea alcoolului consumat cu ocazia: fie-ţi semnalează că „nu mai eşti tînăr”, ceea ce ştiai; fie că nu eşti nici bătrîn, încă – ceea ce iar ştiai. Între noi fie vorba, importanţa vîrstei de „patruzeci şi” transpare cu măcar un deceniu mai tîrziu, cînd te trezeşti zicînd „Doamne, ce tînăr eram acum 10 ani!” Dacă suportaţi comparaţiile – mă refer în primul rînd la meteosensibili – e cam cum te simţi prin noiembrie, gîndind la septembrie – lună încă bună de mers la mare pentru ceea ce-nseamnă mers la mare. Altminteri, şi iarna poţi merge la mare, la tratament balnear ori pentru sinucidere.

(Da, ştiu, vă aşteptaţi să mă ţin de cuvînt şi să arăt cum de nu mai era Cristina singură. Mai tîrziu, nu vă supăraţi! Pentru fanii ei nerăbdători, doar o precizare: se simţise  în chiar ziua întîlnirii cu inginerul nostru –  absolut confortabil alături de un bărbat elegant şi generos, aflat abia-n al 50-lea an de viaţă. Acum, ştiu că „absolut” poate ridica uimite sprîncene dar – ce să fac? – aşa-i vorba pe la noi, oamenii, călărită de superlative neluate-n serios tocmai datorită densităţii lor pe unitate sintactică. În fond, absolut confortabil se simt doar morţii, unde extrema relaxare se cheamă rigor mortis – dar cine să-şi bată capul cu „adevăratul înţeles al cuvintelor”? Mă credeţi au ba, eu nu din preţiozitate ori necontrolat patetism am folosit poate nefericita expresie referitoare la calitatea vieţii private a Cristinei. Probabil – nici eu nu sînt sigur, zău aşa! – că asta-mi inspiră personajul, exagerare.)

       Bilanţul e ingineresc – contabil, adică. Astfel, Anton află că deţine un cont valorînd 44 265 de euro, în creştere cu 7,4% faţă de anul trecut, net. Recunoaşte că doar din comoditate n-a jonglat cu rezervele sale valutare, pentru a ajunge la o cît de mică performanţă. Imediat după, recunoaşte că nu-l interesează nici o performanţă, totul e să nu se trezească golan. Drept pentru care nu foloseşte card pentru contul său valutar, toate operaţiunile financiare curente fiind reglate cu ajutorul cardului în lei, primit odată cu arondarea sa la BCR, unde găsise patronul de cuviinţă să-şi plaseze fondul de salarii, asigurări de sănătate şcl.

       Dar, socotind şi valoarea de piaţă a apartamentului său – pe la 100 000 de euro, la momentul bilanţului – inginerul constată că este un om înstărit. Chestie care-l lasă rece, el neavînd decît meritul de a fi fost potolit şi a fi tezaurizat banii revenindu-i din vinderea garsonierei pe care o avea înainte de moartea mamei sale, care-i lăsase apartamentul „lor” moştenire. Aşa se şi-ntorsese inginerul în locul copilăriei sale, în cartierul său natal – cum îi zicea.

      Inginerul Rainea nu are o mare de prieteni dar nici atît de singur pe lume nu e, încît să nu primească şi el ceva urări, pe mai multe linii. În alţi ani, dădea şi el o masă la Monte Carlo – îi plăcea lui restaurantul acela din Cişmigiu, unde lacul încă mai avea apă, iar cîrciuma încă mai avea orchestră. Cam 15-20 de invitaţi suporta, anual – cîţiva colegi, foşti buni prieteni şi doi vecini, cu soţiile. Evident, erau cam de-aceeaşi vîrstă, iar invitaţii erau oameni serioşi, nu ca inginerul ăsta care nu se mai hotăra să-şi ia şi el o creştină acasă. Şi, cam tot în fiecare an, măcar unul dintre invitaţi punea la cale o faptă creştinească, venind cu nevasta şi cu „prietena soţiei” – o cucoană numai bună de (re)măritat. Era de mai mare hazul seducţia la care candidata îl supunea pe sărbătorit. Toată lumea urmărea progresele acţiunii, paria pe continuare, îşi dădea coate fericită: Hai că l-am căpăcit de data asta!

      Anton se preta bonom la naivitatea (ori invidia?) invitaţilor săi, fiind excesiv de galant cu invitata de onoare, pînă reuşea să-i facă vînt – nu era deloc clar cum făcea, căci de fiecare dată onorata asistenţă se trezea fără obiectul muncii. Inginerul nu dădea explicaţii, ridica din umeri de parcă n-ar fi avut nici o legătură cu dispariţia pretendentei. Şi cum să fi avut, doar n-o adusese el acolo! Ei, pe urmă „se afla totul”: că Anton nu era divorţat, că plătea pensie alimentară pentru 3 copii, că era înglodat în datorii şi că mai avea puţin pînă-i lua banca şi cenuşa din vatră. Mare escroc, îşi spuneau oamenii făcîndu-şi cruce – nu era deloc sănătos procedeul inginerului, parcă-şi cobea singur.

      La-mplinirea frumoasei vîrste de 40 de ani (frumoasă, pe dracu’! Atunci a de 20 de ani cum e?) colegul său de birou îi adusese o femeie hotărîtă rău, care i-o retezase scurt atunci cînd el începuse cu obişnuitu-i  cv horror: Lasă prostiile! Nu aşa arată un loser. Dar cum arată, se interesase el, candid. Altfel, primise răspunsul. Fiindcă insistase, Elvira – aşa o chema pe doamna încă atrăgătoare, cam de vîrsta lui – îi devoalase doar un aspect al psihologiei sale portabile: primul lucru pe care-l face un loser e să pună laba pe muiere, nu s-o gonească. Adică, e obsedat sexual, se interesase el, aţîţat de combativitatea cucoanei. Nu, e obsedat de cîştig. Dacă ajunge-n patul femeii, e ca şi cum ar fi tapat-o, deja, de ceva bani, iar abia acela se cheamă cîştig.

      Toni fusese impresiont dar, aflînd apoi că Elvira era medic psihiatru, îşi calmase admiraţia. Oricum, doctoriţa venise „la vedere” nu ca să se mărite căci avea o stare civilă ambiguă: nu era deloc clar dacă deja divorţase ori deja avea de gînd să. Venise ca să mai cunoască lume, alta decît a sa, de care era sătulă pînă peste cap. Normal, îşi spusese inginerul, întrebînd-se în cam cît timp te saturi de balamuc. Elvira îl privea atent, ca la miscroscop, aşa că-i citise imediat gîndul. Nu la pacienţi mă gîndeam ci la cercul meu de cunoştinţe, pe care nu l-am mai schimbat din facultate. Le poţi schimba  între ele, gîndise Toni. Sigur, continuase Elvira, le-aş putea schimba între ele – mai ales bărbaţii. Chiar am şi-ncercat dar n-a meritat vreunul deranjul.

       Era exigentă, carevasăzică. Inginerul se simţise, brusc, bine – consumatoarea asta de masculi îl găsea vrednic de atenţia ei. Aşa că Elvira nu dispăru misterios, ca toate cele dinaintea sa, ei continuară să se vadă o vreme, pînă cînd el fu anunţat că s-a schimbat modificarea – doctoriţa se-mpăca din nou cu soţul ei, pe care „chiar îl iubea”. Anton a fost o vreme deprimat de ignoranţa lui în materie de iubire. El credea – ca mai toţi masculii, probabil – că femeile nu înşeală bărbaţii pe care-i iubesc. Decît dacă vor să-i iubească mai tare, se-ntreba inginerul. Atunci, cu cît îi înşeală mai des, cu-atît mai tare-i iubesc? Ori doar asta le face să-i iubească, faptul că-i tot înşeală iar ei nu simt, ori nu protestează?

       Pe dispoziţia asta dilemtică, picase curiozitatea sa de a citi Pamuk – Cartea neagră. Ia să vedem, îşi zisese, de ce e turcul ăsta propus să ia Nobelul. Şi se luptă – preţ de peste 100 de pagini – cu terna poveste a unui turc părăsit de nevastă. Şi suferind cumplit din cauza asta. Deci, se scuzase el abandonînd lectura, nici turcii nu mai sînt ce-au fost. „Gelos ca un turc” era din alte vremuri, acum deveniseră şi turcii moderni, europeni, sufereau occidental. De-aia şi vor ei să intre în UE, se dumiri Anton. Cred c-ar trebui primiţi, eu aş vota pentru – hotărîse înveselit. 

       Ei, dar în acel 13.09, lumea era încă zguduită de tragedia Turnurilor Gemene. Parcă nu se făcea să organizezi o sindrofie, în aşa condiţii. Oricum, riscai de-o organizai căci atacul terorist de la The Apple ar fi fost unicul subiect de conversaţie. Anton îşi cunoştea bine conaţionalii – prin prisma eşantionului său reprezentativ – ştia că ardeau de nerăbdare să vorbească „despre asta”, să-şi spună părerea, să debiteze teoriile, să lanseze tragice avertismente. În jurul lui, oamenii îşi luau vorba din gură, să spună ei primii ce-au văzut pe CNN, ce-a mai scris în NYT, NHT, Time ori „la noi”. Se contraziceau fericiţi pe amănunte – cîţi morţi, răniţi, cîte avioane doborîte, cîţi terorişti complotişti – la fel de fericiţi solidari întru adevărul că „or să le-arate americanii, lor!”

       Toni prinsese vremea cînd fluturau steaguri roşii pe stradă, sub lozinci ca „Ieşi afară din Taiwan/ Agresor american”, „Jos labele de pe Cuba!”, „Yankei, căraţi-vă acasă!” Iată că-n jumătate de viaţă de om, yankeii erau aplaudaţi la scenă deschisă, invadînd Afganistanul, Irakul, după ce bombardaseră Belgradul, aflat colea, la o aruncătură de băţ de graniţa vestică. Manifestanţii – dimpreună cu steagurile şi lozincile lor – schimbaseră, firesc, tabăra. Ca Briseis – de la Ahile, la Agamemnon şi retur.

      Se pomeni cu colonelul pe cap: Cum vorbeşti, mă – neisprăvitule, despre Ţara Ta?

      Da, faimoasa aniversare a majoratului! Colonelul îşi cinstise „flăcăul”, dînd o masă la Restaurantul Armatei, pe terasă. Din capul mesei, sărbătoritul observa că ceilalţi colonei invitaţi erau traşi la indigo: bucălaţi, aspri chiar şi-n jovialitatea lor festivă, cu neveste şuncoase şi ţîţoase, ca-n visele erotice ale prietenilor săi. Dar supus-zîmbitoare, mute ca pămîntul.

       Totul se desfăşura conform programului dinainte stabilit, pînă ce se produsese un incident. La o altă masă, izbucnise un scandal: nişte tîmpiţi de civili se îmbătaseră şi vociferau nemulţumiţi de nota de plată, pare-se. Neplăcută întîmplare! Coloneii umflaseră indignaţi obraji: aici, la restaurantul lor, nu beneficiau de respectul cuvenit hainei militare.

      După ce se stinsese zarva, unul din invitaţi rostise sec: Aici, era – cîndva – Casa Armatei. Acum, e o cîrciumă de duzină.

      Aşa era. Toni mai fusese acolo, în copilărie, cînd localul se chema Casa Centrală a Armatei (CCA, pe scurt, aşa-i şi spunea colonelul – CeCeA). Şi-şi amintea că nu intra oricine acolo. Dacă nu era în uniformă militară, muşteriul trebuia să prezinte legitimaţia militară. Iar de invitat civili, un ofiţeri nu putea invita mai mult de două persoane. Dar ce-l fascina pe Toni era locul rezervat generalilor, întotdeauna pustiu, ca scaunul patriarhal din biserică. Iar ce-l mira peste poate era stricta delimitare, pe sectoare: ofiţeri-subofiţeri. La ofiţeri – ofiţeri inferiori-ofiţeri superiori-colonei. Disciplina cerea cadrelor militare să se-mbete ierarhic.

      Indignarea se lăţise printre coloneii şi-aşa roşii în obraji, fiecare luînd cuvîntul – pe rînd, fără a se-ntrerupe unul pe altul, într-o ordine parcă dinainte stabilită – şi veştejind stricarea bunelor obiceiuri. Doar unul dintre ei – un mititel cu ochi albaştri şi de tot pleşuv, vizibil marcat de vinul din soiuri superioare –  găsise cu cale a i se adresa direct sărbătoritului, prilej cu care Toni înţelesese că, acolo, se petrecea o şedinţă de instruire, totuşi: informală dar cît se poate de reală şi regulamentară. Dragul meu, spusese nenea Tavi – tatăl lui Toni de la II – cred că sînt în asentimentul tuturor, pentru a-ţi ura viaţă lungă şi fericită. Să fii mîndru de tatăl tău, un destoinic militar român! Şi să duci mai departe tradiţia militară a familiei! Căci numai aşa vei cinsti viaţa de sacrificii şi dăruire, prin care tatăl tău ţi-a asigurat o copilărie fericită.

      Deşi puţin ameţit de vinul dulce cu care-l tot îmbia un chelner – special detaşat, în acest scop, în spatele său – Toni reacţionase prompt şi desluşit: Vă mulţumesc, nenea Tavi, dar eu n-am să devin ofiţer.

      Era, totuşi, o nedelicateţe, din partea lui, care ştia că Toni de la II era-n ultimul an la Liceul Militar–Breaza. Dar nenea Tavi privise, cu blajină îngăduinţă, juvenila lui siguranţă de sine, articulînd rotund-ardeleneşte: Dragul meu, nebănuite sînt căile Domnului – cum ar spune popii. Clipitul lui mucalit stîrnise rîsete în asistenţă – atee pînă-n măduva oaselor, cum stipula clar Regulamentul Disciplinei Militare – Re-De-Me. Eu vreau să-ţi spun un secret – continuase. Viaţa îşi are legile ei, iar ceea ce azi pare de necrezut, mîine poate deveni pur şi simplu firesc.

     Era meşter la vorbă nenea Tavi. Toni îl ştia de mic copil dar abia acum începea să-nţeleagă diferenţa dintre coloneii care, lui, i se păreau toţi la fel. Colonelul lui îşi invitase toţi adjuncţii – „locţiitori” li se spunea, prescurtare de la „locţiitor al comandantului unităţii”. Nenea Tavi era locţiitorul politic, responsabil cu învăţămîntul politic din regimentul pe care-l comanda taică-su, cu viaţa de partid de acolo, cu instruirea militarilor în spiritul devotamentului faţă de ţară, de cauza socialismului şi comunismului, faţă de Comadantul Suprem. Cu tot aerul său de inofensiv popă rubicond, nenea Tavi inspira un respect aparte tuturor celorlalţi colonei de la masă, inclusiv comandantului lor. Dintre toţi, el singur se ridicase-n picioare, ca la şedinţă, pentru a-şi ţine discursul. Aşa mititel şi rotunjor, domina masa cu puterea cuvîntului deşirat calm, egal, liniştitor ca un  descîntec. Dă-mi voie – zicea – să-ţi evoc o întîmplare personală, cunoscută celor de aici dar, socotesc eu, potrivită date fiind împrejurările. La vîrsta ta, eram ucenic tipograf, munceam în trei schimburi la zeţărie – dacă ştii ce e aia – şi urma să ajung maistru zeţar, o meserie foarte frumoasă şi grea, căci zeţarul este acela care dă formă oricărei tipărituri. Am fost încorporat şi, după terminarea Perioadei, am fost trimis să satisfac serviciul militar la Editura Militară, unde era nevoie de zeţari. Fiindcă mi-am văzut de treabă, mi s-a propus să rămîn în armată, ca subofiţer la tipografia armatei. A fost prima mare tentaţie din viaţa mea: aş fi cîştigat mai bine decît în viaţa civilă, făcîndu-mi şi meseria pe deasupra. Dar am refuzat. Săracu’ tata numa’ că nu m-o bătut cînd i-am spus că dădusem cu picioru’ la aşa ocazie. Însă eu îmi doream altceva – să fac şcoală, să ajung la o facultate, chiar dacă nici liceul nu-l aveam, atunci, căci fuseseră necazuri în familie, iar tata-mi spusese că venise vremea să aduc şi eu un ban în casă. Şi mi-a ajutat cel de sus – Partidul adică, doar nu sîntem la biserică, aici (glumă care stîrnise protocolară voioşie complice, în jurul mesei) şi am făcut liceul la seral, apoi şi facultatea la fără frecvenţă, după care am devenit activist de partid. Trebuie să ştii, Toni dragă, că asta nu e o meserie, e o-nsărcinare de cea mai mare răspundere, pe care nu toţi cei chemaţi a o-ndeplini o şi pot duce la bun sfîrşit. Eu o numesc „vocaţie” şi vreau să cred că activistul de partid va fi – dacă nu cumva este, deja – îndrumătorul spiritual al omului, aşa cum erau popii, altădată. Dar în alt înţeles al spiritului, unul superior – nu mistic, retrograd. Ei, şi – ca să n-o mai lungesc – Partidul mi-a cerut să desfăşor muncă politică în armată, şi-aşa am ajuns tot militar, deşi refuzasem haina militară, cu nici 15 ani mai devreme. Deci, vezi – dragul nostru sărbătorit – că nu putem anticipa cursul propriei noastre vieţi decît dacă sîntem lipsiţi de ambiţia de a ne împlini ca oameni şi cetăţeni. Or, eu sînt convins că tu nu eşti lipsit de ambiţie – te ştiu de cînd erai de-o şchioapă. Aşa că, dragule, crede-mă – vei ajunge să-ţi sumi responsabilităţile de bărbat, mai devreme ori mai tîrziu. Dar, ascultă la mine, cu cît mai devreme, cu-atît mai cu spor. Hai, la mulţi ani!

      La mulţi ani, se-auziră toţi, într-un glas, şi ciocniră paharele. În loc de-a fi fost emoţionat, Toni gîndise că oamenii aceia parcă jucau într-un film, atît erau de sincronizaţi.