Eu vă cer iertare, Domnule Mircea Carp!

Posted on iulie 5, 2010

4



       Luni, 28 iunie 2010, la Bucureşti, lansarea volumului  Adrian Marino. Vîrstele devenirii, (Editura Dacia), semnat de Simona-Maria Pop a prilejuit nu numai restaurarea – cred definitivă, chiar dacă nu integrală, căci lucrarea perfidă a dezinformării iniţiale a fost făcută – a adevărului în ceea ce priveşte „cazul Marino”, dar şi revelarea unui mare caracter. Este vorba despre gestul de o adîncă nobleţe al domnului Mircea Carp, prin care recunoştea că, insuficient informat (în fapt, abil manipulat) şi dominat de emoţie (de înţeles, în circumstanţele prezentate) a dat o declaraţie pe care o regretă, despre vechiul şi bunul său prieten. Amănuntele se cunosc (http://observatorcultural.ro/Mircea-Carp-ii-cere-iertare-lui-Adrian-Marino/). „N-aş avea linişte pînă la sfîrşitul vieţii mele, dacă nu mi-aş cere iertare.” Nu, domnule Mircea Carp, nu dumneavoastră trebuie să vă cereţi iertare! Şi, poate printre primii, chiar eu trebuie să vă cer iertare domniei voastre pentru că, o clipă, am fost pe punctul de a vă crede atunci, la prima declaraţie! Deşi… Deşi ştiam: am avut privilegiul să vă întîlnesc chiar în casă la Adrian Marino, în 1998, cînd mi-aţi acordat un scurt interviu pentru un cotidian din Cluj, (la rugămintea lui Adrian Marino), în care fundaţia morală a edificiului relaţiei dumneavoastră cu acesta era prezentată laconic, convingător şi fără fisură. Nu o laudatio, pe care o meritaţi încerc aici, ci o mea culpa, pentru care sper indulgenţă. Şi, ca un canon simbolic, reiau acum interviul cu dumneavoastră, publicat în Monitorul de Cluj, ediţia din 29 iunie 1998. Acum, îi voi da însă, alt titlu.

         …trebuie să aduc mulţumirile mele vechiului meu prieten din copilărie…

        V.G: Cu nu foarte mulţi ani în urmă, „doamnelor, domnişoarelor şi doamnelor” era o semnătură inconfundabilă în gazetăria radiofonică. Ce mai putem adăuga astăzi, la Cluj, la această formulă?

         M.C.: În primul rînd, sunt mulţumit că am constatat că o serie întreagă de ziarişti români, mai ales de radio şi televiziune, au adoptat acelaşi început de program, sau sfîrşit – „doamnelor, domnişoarelor şi domnilor” – şi printre aceştia îl voi aminti pe binecunoscutul comentator de televiziune Vartan Arachelian. O altă semnătură a mea, cu care încheiam întotdeauna programele, era „să auzim numai de bine”. Să auzim numai de bine, pe care îl adaptam foarte des, în funcţie de comentariile mele de mai îninte. Dacă era ceva negativ, uneori încheiam spunînd „să sperăm că data viitoare vom auzi într-adevăr de bine”, ş.a.m.d. În ce priveşte semnătura, astea sunt satisfacţiile mele personale, însă în acelaşi timp şi dovada a cît de mult erau ascultate emisiunile Europei Libere, pentru că nu era vorba numai de mine.

        V.G.: Odinioară, a asculta acest salut presupunea riscuri. A-l şi folosi, era o formulă de recunoaştere a unei anume complicităţi şi solidarităţi… Între timp, aţi fost de mai multe ori în ţară, aţi străbătut chiar ţara, de la Iaşi la Cluj, Braşov, Sighet, Gherla. Şi fiindcă veni vorba de Gherla, ştiu că nu sunteţi deloc străin de acest oraş, dimpotrivă.

        M.C.: Nu sunt deloc străin, aveţi dreptate, în primul rînd pentru că sunt născut la gherla, o simplă coincidenţă. Familia mea este o familie de moldoveni. Tatăl meu era comandantul unei unităţi de cavalerie la Gherla, m-am născut acolo şi şase luni de zile mai tîrziu tatăl meu s-a mutat la Chişinău şi de acolo la Botoşani, Sibiu, Bucureşti şi alte garnizoane. Dar, o altă coincidenţă, foarte emoţionantă pentru mine, este că sunt printre primii, probabil chiar primul ofiţer român care a intrat în Gherla în octombrie 1944, cînd unitatea de tancuri din care făceam parte, în colaborare cu o divizie de infanterie, a eliberat oraşul Gherla. Oraşul făcea parte din Ardealul de Nord care fusese cedat ungurilor în 1940. Aşa că m-am născut la Gherla şi, poate e lipsit de modestie ce spun, am contribuit la renaşterea Gherlei.

      V.G.:Un lucru pe care trebuie să-l reamintim mereu este donaţia extrem de importantă, fondul de documente şi materiale pe care l-aţi oferit Bibliotecii Universitare din Cluj.

       M.C.: Aici, în primul rînd, trebuie să aduc mulţumirile mele vechiului meu prieten din copilărie, rămas constant prieten cu mine de-a lungul anilor, şi, ceva foarte interesant şi foarte important cred eu, nu atît de-a lungul anilor, cît de-a lungul despărţirii noastre din momentul în acre eu a trebuit să fug în străinătate. El a rămas în ţară şi a suferit rigorile închisorii şi s-a dezvoltat din ceea ce era atunci – cînd am plecat eu – în marele scriitor şi critic literar care este. Şi, ca să nu mai ţin pe nimeni cu curiozitatea aţîţată, este vorba despre Profesorul Adrian Marino. Lui îi datorez în primul rînd faptul că am hotărît ca tot materialul scris şi vorbit de-a lungul celor aproape 50 de ani de activitate la radio, să-l donez Bibliotecii centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. În al doilea rînd, cred că trebuie să fiu la fel de recunoscător şi domnului Profesor Doru Radosav, directorul bibliotecii, care a acceptat sugestia lui Adrian Marino şi propunerea mea.

     V.G.: În aceste zile, cît aţi făcut periplul prin ţară, aţi avut timpul să luaţi pulsul gazetăriei româneşti. O cunoaşteţi şi pe cea de acum 10 ani, şi pe cea de acum 50 de ani. Cum vi se pare astăzi?

      M.C.: Cred că presa românească de astăzi suferă din păcate de foarte mult senzaţionalism şi de articole, articolaşe, informaţii care n-ar trebui să-şi aibă locul decît în aşa-zisa presă de bulevard, adică ziarele de senzaţii, cu puţine pagini, pe care le poţi citi în autobuz, etc. Din păcate, chiar şi ziarele, mă rog, cu o oarecare „suprafaţă” suferă de această boală. Probabil că vor să-şi vîndă exemplarele mai bine, nu ştiu, dar lipseşte în general o presă absolut serioasă. Cred că nu sunt mai mult de trei ziare bune astăzi în România, în Bucureşti cel puţin. În schimb am observat şi la Radio, şi al televiziune, şi în presa scrisă un număr foarte mare de ziarişti tineri. I-am urmărit pe aceştia scurt timp după evenimentele din 1989, cînd au apărut o puzderie. (Chiar şi noi, la Europa Liberă, am avut o serie de astfel de tineri.) Desigur că entuziasmul de a scrie, de a scrie liber a contribuit la faptul ca aceşti tineri să ducă o luptă foarte intensă în a se afirma. Ca întotdeauna, nu toate păsările Domnului supravieţuiesc. O serie întreagă dintre ei s-au dovedit pînă la urmă ziarişti de calibru destul de mic. Nu era vina lor, era faptul că nu aveau talentul de a fi ziarişti. Însă, în acelaşi timp, există o serie dintre aceşti tineri de la început, cărora li s-au adăugat şi alţii, despre care mă încumet să spun că fac cinste presei libere, fac cinste prin aceea că sunt muncitori, caută sursele de informaţie – nu se lasă amăgiţi de zvonuri, de cancanuri şi găsesc surse adevărate de informaţii, le cercetează. Cred că au învăţat ceva şi de la noi, de la Europa Liberă, de la Vocea Americii, pentru că am ţinut întotdeauna să subliniez că o informaţie trebuie verificată din două surse. Dacă nu e verificată din două surse înseamnă că foarte uşor te poţi arde, ca să folosesc acest termen, pentru că e doar un zvon. Numai informaţia verificată din două surse merită să fie transmisă sau publicată. Presa românească păcătuieşte tocmai din acest motiv, pentru că se dovedeşte că foarte multe din informaţiile publicate nu au nici o bază. Dar foarte mulţi dintre tinerii aceştia observ că sunt ziarişti care merg pe drumul adevăratei profesiuni şi probabil, cu vremea, vor reuşi chiar să devină ziarişti buni.

        Mulţumindu-vă încă o dată, după 12 ani, domnule Mircea Carp, nu pot să nu adaug, cu tristeţe, că, mai mult ca sigur „tînăra jurnalistă” care ne-a „prilejuit” această „(re)întilnire” nu merge pe „drumul” pe care dumneavoastră sunteţi, de-acum, nu doar un etalon de profesionalism, ci şi un reper moral.

Posted in: Ipote(nu)ze