Din „Cartea neagră a Revoluţiei Franceze”: „Vandalismul revoluţionar”

Posted on iulie 23, 2010

10



       În semnalarea apariţiei în limba română a masivului volum Cartea neagră a Revoluţiei Franceze, promiteam să revin asupra temei. O fac acum, cu doar cîteva constatări provizorii (termen, se vede, inevitabil ori de cîte ori vorbim despre revoluţii!). În primul rînd, este o carte profund provocatoare. Prin urmare, incomodă. Exemplifică amplu mai degrabă decît demonstrează. Contrapune memoria  colectivă şi oficială-instituţionalizată a Revoluţiei, unui corpus de memorii-mărturii şi documente  ne-canonice ale revoluţionarilor sau martorilor. Astfel, adevărul Revoluţiei se dezvăluie în toată tensiunea caracterului său contradictoriu. Perspectiva celor două secole scurse de la Revoluţia Franceză adaugă semnificaţii noi, uneori şocante, evenimentelor revoluţionare prin „citirea” şi „recitirea” „orientate” a circumstanţelor, a raporturilor de cauzalitate, a „fărîmelor” efemere şi cu faţă dublă comasate nediscriminatoriu, pînă mai ieri, sub generice unidimensional superlative. Fiind un discurs fundamentat pe contrarietate, pune în mişcare, succesiv, perechi de noţiuni-atribute antinomice care caracterizează Revoluţia franceză, dar pot avea valoare de instrument şi pentru abordarea deschisă a altor revoluţii. De asemenea, unghiurile de  constituire a punctelor de vedere sunt incredibil de inedite, pînă la insolite! În funcţie de „instanţa de referinţă” a fiecărui autor-contributor în parte. Astfel că, în final, nu avem  „o fereastră” în timp, ci „un vitraliu” în segmentele căruia acesta îşi descompune lumina. Sau, umbrele. Aş mai spune, deocamdată, că traducerea literală a acestei lucrări (care a provocat o amplă şi pătimaşă dezbatere şi în Franţa, la data apariţiei-2008) ar trebui însoţită de o translare intelectuală a tipului de atitudine, nu demolator ci care pune sub întrebare, faţă de miturile fondatoare ale istoriei. Oricare ar fi ele (miturile) şi oricare ar fi ea (istoria). Căci, la ce bun să construieşti „un templu al Raţiunii” dacă alungi din el gîndirea critică?

       Pentru exemplificare, am ales un fragment din Capitolul XII, al Părţii Întîi, Faptele, Vandalismul revoluţionar, capitol datorat lui  Alexandre Gady, conferenţiar la Universitatea Paris-IV-Sorbonne

        „Vandalismul Revoluţiei pare de la sine înţeles. Nu există niciun monument, niciun oraş care să nu poarte urmele unor distrugeri operate în timpul acestei perioade capitale. Şi totuşi, o astfel de formulă ridică probleme redutabile. A asocia aceste două cuvinte înseamnă evident a spune că Revoluţia a fost vandală. Dacă problema este veche – s-a născut odată cu Revoluţia însăşi – ea nu rămîne totuşi mai puţin polemică. În secolul al XIX-lea, ea a făcut obiectul unei vii dezbateri, opunîndu-i pe istoricii favorabili Revoluţiei, înclinaţi să reducă sau chiar să nege fenomenul, ca Despois sau Aulard, ceilalţi punînd dimpotrivă pe primul plan numeroasele distrugeri din această perioadă ca un revelator al naturii profunde a Revoluţiei, geniul său prpriu într+o oarecare măsură. Ne imaginăm cu uşurinţă că adevărul nu se lasă cuprins în aceste două analize.

       Trebuie în prealabil rezolvată o primă chestiune, de ordin semantic: cum să definim vandalismul? În accepţia sa curentă, într-adevăr, este vorba despre o „tendinţă de a distruge în mod stupid, din ignoranţă, opere de artă” (Le Petit Robert). Dar această definiţie este mult prea restrictivă, căci nu înglobează cele două motive principale ale vandalismului: speculaţia financiară, universal răspîndită, şi ideologia politică. Într-adevăr, putem pune oare pe picior de egalitate un speculator care dărîmă o biserică pentru a-i revinde materialele şi o municipalitate care decretează distrugerea unei statui ecvestre a lui Ludovic al XIV-lea, „imagine insuportabilă a tiraniei”? Este totuşi ceea ce a produs Revoluţia, cu un rar succes, vai. De unde o a doua interogaţie: cum să legăm aceste vandalisme de diferitele guverne care s-au succedat între 1789 şi 18oo?

         Revoluţia nu este un bloc. Şi vandalismul care a operat atunci în Franţa nu este nici el un bloc, atît prin cronologia cît şi prin natura lui. Astfel, perioada monarhiei parlamentare (vara lui 1789-vara lui 1792) a fost un moment de non-vandalism, dominat de o distrugere simbolică: Bastilia. În schimb, răsturnarea regalităţii în 1792 şi descreştinarea din 1793 constituie actele fondatoare ale marii mişcări de distrugere organizate de guvernul republican. Apogeul acestei mişcări se situează între vara lui 1792 şi 1795, ca să scadă apoi sub Directorat. Încă din 1794, într-adevăr, abatele Gregoire denunţa la bara Convenţiei, pretinzînd că a creat cuvîntul, vandalismul care abrutiza Franţa. El afirma acolo că distrugerile, menite să lipsească poporul de capodoperele sale, erau orchestrate din umbră – mereu teoria complotului – de… contrarevoluţie! Această capodoperă de cazuistică (Gregoire fusese crezut de Iezuiţi) nu poate fi înţeleasă dacă nu o legăm de luptele interne ale revoluţionarilor şi de perioada de după Termidor. S-a observat că legătura între vandalism şi robespierrism a fost făcută începînd cu Directoratul; potrivit lui Gregoire, în fond vandalismul purta marca exceselor terorii, precum ghilotina, masacrele civililor şi războiul nesfîrşit. A combate vandalismul însemna deci a continua strategia de containment a furiei revoluţionare întreprinsă de termidorieni.

       Şi aici, adevărul este mai complex. Mai întîi pentru că s-a demolat de-a lungul întregii perioade republicane, chiar dacă Teroarea reprezintă efectiv un apogeu. Apoi, pentru că,  fapt remarcabil, Constituanta, Legislativa şi Convenţia au ţinut discursuri concomitente chemînd totodată la distrugerea simbolurilor detestate ale trecutului şi la păstrarea capodoperelor artelor, de care poporul ar trebui să se bucure. Un an înaintea lui Gregoire, Lakanal şi matematicianul Romme denunţaseră deja cu mult curaj distrugerile, de asemenea atribuite regaliştilor!

       Aici se află cheia lecturii vandalismului revoluţionar. Mai degrabă decît prostie sau vreun şiretlic politic, trebuie să vedem în această atitudine schizofrenică contradicţia fundamentală a Revoluţiei: ea nu a încetat să fie întemeiată pe domnia teoriilor şi a abstracţiunii şi să lupte împotriva faptelor şi a întrupării. Nu era posibil să fie distrusă întreaga Franţă şi să fie curăţată de toate monumentele şi operele ei de artă. Dar nici nu era posibil pentru noii stăpîni ai ţării să fie păstrat intact decorul trecutului, care constituia o aducere aminte permanentă a vremurilor de altădată: florile de crin continuau să parfumeze monarhia, clopotniţele gotice cîntau pretutindeni laudă lui Dumnezeu. Atunci s-a operat în salturi, fără logică, uneori cu excese, alteori cu slăbiciune, impunînd prin decrete sau închizînd ochii. Şi după cîţiva ani, rezultatul a fost o uriaşă răsturnare a peisajului monumental al oraşelor, castelelor şi bisericilor. Un imens dezastru pentru Franţa, căruia Chateaubriand i-a fost unul dintre pictorii cei mai emoţionaţi, şi totodată un uriaş succes pentru Revoluţie. Făcînd să planeze asupra trecutului mîna sa, care uneori mîngîia, alteori lovea, aceasta a operat o ruptură comparabilă cu aceea de la 21 ianuarie 1793, creînd un înainte şi un după ireductibile unul la celălalt. Această mare triere operată în fluviul istoriei, repunerea în ordine a vestigiilor sale, fie că erau înjosite sau consacrate (muzeul), toate acestea au creat bazele unei noi ere.”

         Ce să mai spunem despre „intervalul” dintre textul sau textele istoriei şi istoria în sine? Sau „decalajul” dintre un eveniment istoric şi ecoul său în timp (dar şi în spaţiu)?  Vezi şi: 

https://vasilegogea.wordpress.com/2010/07/15/cartea-neagra-a-revolutiei-franceze/    

Posted in: Ex libris