Cîteva clipe în „Ţara” lui Radu Anton Roman

       Ar fi împlinit, în luna care tocmai s-a încheiat, 62 de ani. S-au împlinit, însă, tot în această lună, 5 ani de cînd a plecat în ultima şi cea mai încărcată de mistere călătorie. S-a întîmplat să mă întîlnesc, la Făgăraş, cu prietenul meu, dramaturgul Cornel Teulea, vechi coleg şi prieten al celui care a fost un maestru al reconstrucţiei lumii din mirosuri, gusturi, culori şi poveşti (sunete). Cornel se pregăteşte să împlinească vîrsta pe care tocmai n-a mai împlinit-o Radu; eu, tocmai am împlinit anii la care s-a „oprit” Radu. Astfel că, în umbra zidurilor Cetăţii, la o terasă invadată de studenţii Făgăraşului aflaţi în vacanţă, am evocat figura celui care a devenit cunoscut de o ţară întreagă mai ales ca bucătar. E adevărat, unul special dar în care poetul şi prozatorul excepţional care a fost Radu Anton Roman se adăuga doar ca un rafinat şi discret ingredient, dînd un (bun) gust excepţional „reţetelor” sale. Am constatat amîndoi, cu tristeţea solidară a (con)cetăţenilor „Ţării” căreia Radu i-a scris cea mai frumoasă, întrucît poetică, monografie, că opera lui literară este slab cunoscută, aproape de negăsit, ignorată în sinteze. Dacă romanul  Zile de pescuit (1984) s-a bucurat de o reeditare în 2002 (la Editura Paideia), volumul de versuri OHABA ţara asta, un excepţional „tratat de geografie poetică a Făgăraşului” este ca şi inexistent. Cum aproape inexistente sunt semnele trecerii sale prin Făgăraş. Ca să nu mai spun nici un cuvînt despre semnele preţuirii sale, măcar postume. Va fi întrezărit aceasta poetul, în urmă cu aproape patruzeci de ani, atunci cînd a scris aceste versuri:

                                           „Deoparte

însîngerat de cea mai lungă noapte

prin somn, plîngînd, voi asfinţi. Departe.”

     Vă propun, să-l însoţim cîteva clipe pe Radu Anton Roman în „ţara” cu arome tari a poeziei sale. Poemele de mai jos sunt extrase din volumul (de debut!)  OHABA ţara asta  (Editura Cartea românească, 1972), exemplar cu autograful autorului (primul autograf de scriitor pe care subsemnatul l-a primit în viaţa sa!).

                                             Cuvînt înainte

La picioarele munţilor Făgăraş, albaştri

ca spinările la bivoli, prin care priveşti

ca şi cum ai privi printr-un şir de păsări

arămii, stă îngenuncheat un ţinut

fumegînd cu fuioare de fluturi. E un ţinut

alb, în marginea căruia bat clopote şi

cîmpia Ardealului începe desăvîrşită ca o salamandră

                                                                             luminînd.

E un ţinut alb şi nesfîrşit ca o lacrimă,

cu satele botezate ca şi cum ar fi muzică.

Un tărîm de gheaţă muşcat de iele. Un hotar pentru

bărbaţi împietriţi cu durere de înger în

tălpi. Ţara Făgăraşului ca un ţinut de unt

cu ciudată istorie. A gîndi la acest colţ

de pămînt românesc, înseamnă a gîndi istoria

şi tot ce a însemnat ea pentru el: lacrima,

moartea, credinţa în viitor. În sufletul ei dănţuim

                                                                            după 

coruri cîntate deasupra bătăliilor de aburii

sîngelui. Să pleci de aici înseamnă să fii

străinul; nu poţi pleca niciodată, trupul se

opreşte şi se face cîntec. Apuci durerea

istoriei neamului tău cu mîinile goale.

Neamuri străvechi îşi aprind pe umeri

bisericile părăsite. Bradul, soarele, mînăstirea

şarpele sînt simboluri laice, de adudere-aminte.

Poezia este aici aducere-aminte. Un pămînt

românesc, cu o gravă şi ciudată istorie…

 

               Sîmbăta – îmbătrînind, toate pot fi iubire

 

Bivolarii, toamna, sparg din sîmburi

frigul zilelor cu ochi de mănăstiri

(sîmbetele, rîuri care-uscă

iile copacilor, cusute-n şerpi subţiri).

 

Harapnice, ca păstrăvul, se adapă

cu aerul într-o rotire stinsă.

Pe pielea crudă, ca de bivol, a pădurii

curg zile lungi, cu inima atinsă,

 

înjunghiate blînd, şi pe furiş,

cînd îngheţate agonizau pe osul serii.

Eu, mamă, mă usuc de tinereţe,

de dragoste, de libertate, de toţi merii.

 

Cîmpiile de sticlă-ale tristeţii

le recunosc în noapte şi în zi.

Eu mamă, pot, mai pot să-mi amintesc

de caii morţii înveştmîntaţi în vizitii.

 

Nu am născut-o noi: O renegăm

pe muntele de zări cu arse pleoape

nimic mai pur, toate pot fi iubire:

şi gonim prin asfinţit, ca să ne scape.

 

                  Lagrina – istorie cu Doamna Stanca 

                                              unu

Ierburi de grăsime, pîrîie bolnave

sub talpa ta, de iezi şi iasomie;

luminile ne latră din marmuri nesăpate

umblînd pe piei la stane ca o zăpadă vie.

 

E atîta frig în unghii şi în graiuri,

doar rugina maicii îngenuncheaţi ne spală

acele răni, ce mai suim între abside

ce ne-au rămas adînci şi spumegînd

cînd vorbele le-am smuls cu mîna goală.

 

Doar talpa ta, de care s-au lipit

buzele atîtor drumuri, buza florii

striveşte colbul mai sus de îndoieli

încît ţi se lipesc de talpă sorii.

 

Îmi bat în stînga minţii, şi-n dreapta, curcubee,

de parc-aş fi subţire, un tînăr trup de flutur

şi ne întoarcem toţi cu faţa către moarte.

Doar tu nu poţi – eşti luminînd cu pasul –

tu nu poţi sorii de pe talpă să ţi-i scuturi.

Publicitate

Etichetat: Cornel Teulea, Fagaras, poezii, Radu Anton Roman, scriitor

Posted in: Anamnesis, In Memoriam