Dorin Tudoran: „Eu, fiul lor”. D(o)ar înfi(er)at. Amintiri despre un viitor furat

Posted on octombrie 11, 2010

11



 Erich von Daniken, autorul cărţii al cărei titlu l-am parafrazat, îşi începea astfel celebrul său op: „A scrie o astfel de carte este o chestiune de curaj; a o citi nu înseamnă mai puţin.” Dar ce ai putea spune despre „o carte” a cărei autor ( care se întîmplă să fie şi unul dintre cei mai mari poeţi români în viaţă) mărturiseşte, încă din primele rînduri: „Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o.”? Pentru a aproxima – dar, cît avem dreptul să aproximăm, atunci cînd e vorba de viaţa furată şi trăită, totuşi, a unui om? – chiar de la început orizontul curajului la contemplarea calmă dar tensionată a căruia suntem invitaţi, voi cita şi eu (după Radu Ioanid, care este îngrijitorul ediţiei şi autorul unei aplicate prefeţe) expresia obiectivată într-un incredibil document a unui moment de maximă încordare a fiinţei morale a lui Dorin Tudoran:

       „La 1 august 1984, Dorin Tudoran îi trimitea o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu în care afirma că el se considera „un ostatic politic” care nu dorea decît să emigreze. În scrisoare Tudoran enunţa contradicţia dintre „o politică internă burduşită cu un puhoi de ilegalităţi”  şi „o politică externă românească legitimă în aspiraţiile ei”. „Terorismul politic intern”, continua Tudoran, „… căruia aparţine şi practica deţinerii de ostatici – nu poate servi, în nici un chip, intereselor ţării”.

          Comparaţia dintre Stalin şi Ceauşescu pe care Tudoran a făcut-o în scrisoarea adresată dictatorului român merită să fie reprodusă în întregime şi fără comentarii:

          Acum aproape o jumătate de secol, aflîndu-se într-o situaţie – din unele puncte de vedere asemănătoare celei ale mele, scriitorul Evgheni Zameatin îi scria aceste rînduri lui Iosif Visarionovici Stalin:

            „Autorul acestor rînduri, un om condamnat la pedeapsa supremă, apelează la Dvs. cu cererea de a-i comuta această pedeapsă.”

           Pedeapsa supremă era Excelenţă, aceea de a nu mai putea publica şi nici măcar nu mai putea scrie în mijlocul unei realităţi din ce în ce mai ostile şi de neînţeles lui, ca artist şi ca om. Comutarea pedepsei Excelenţă consta în aprobarea plecării în exil. Şi a obţinut-o imediat, drept e şi graţie intervenţiei lui Maxim Gorki.

            Deşi nu pot apela la bunele oficii ale lui maxim Gorki – nici nu-l avem şi, oricum, nu ştiu dacă l-aş fi rugat să intervină – îmi e greu să cred, Excelenţă, că ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean sovietic de la Iosif Visarionovici Stalin în timpul celei mai cumplite terori îi poate refuza Domnia voastră azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean român. Căci bine e totuşi să sperăm şi să acţionăm cu toţii ca al nostru 1984 să nu semene, întru totul, cu cel al lui George Orwell.”

         Ce act de „curaj” ar mai putea fi orice comentariu, azi, la acest „text”?  (În această primă intervenţie las de-o parte orice fel de „analiză tehnică” a sutelor de documente cuprinse în acest masiv volum.)

          Mai bine să răsfoim puţin această carte. Dar, cu delicateţea impusă de faptul că am fost avertizaţi că atingem „răni”. Nu toate, şi în orice caz nu în întregime, cicatrizate.

    

    Aşadar, să-l mai ascultăm pe proprietarul vieţii ascunse în carte:

          „Iată singura carte pe care nu ar fi trebuit să o scriu. Era suficient că am trăit-o. De fapt, nu eu am scris această carte – ea m-a scris pe mine. În două rînduri. Prima oară – cînd am fost personajul ei.” 

       „A doua oară am fost scris de această carte cînd am plonjat în oceanul de otravă căruia credeam că-i pot face faţă cu umor. Acum ştiu – nimeni nu poate avea suficient umor spre a ieşi teafăr din impactul cu 10 000 de valuri de fiere. Te afli în faţa unui monstru imens, ce se dezvoltă prin sciziparitate – în locul tentaculului tăiat, cresc zece. Pînă nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrîntă. Şi, de dinăuntru, fiara n-a murit. Şi-a schimbat doar culoarea cernelii paralizante pe care o aruncă asupră-ne. Atît.”

         „Atît”? Personal, nu cred. În micul meu Tratat despre înfrînt, stabileam: „Prima regulă a înfrîntului va fi de a-şi organiza viaţa în aşa fel încît să supravieţuiască învingătorului.”  Dorin Tudoran a reuşit acest lucru, fără să facă nici un „pact cu diavolul”. Pentru că el a ştiut că nu e permis „să te faci frate cu dracul pînă treci puntea”, căci, atunci i-ai „înrudit” cu el pe toţi ai tăi.  Chiar dacă, în „oglindă” se vede, de multe ori altfel. Dar, e oglinda diavolului.

          E adevărat, diavolul nu se priveşte, nu poate să se privească el, pe sine în oglindă. I-ar fi fatal. Dar umblă prin lume, ascuns în spatele unei infinităţi de oglinzi strîmbe, mincinoase, încercînd să substituie lumea cu aceste imagini hîde. A încercat, el Ucigă-l toaca, să-i fure chipul adevărat şi lui Dorin Tudoran. „Eu însumi rămîn pentru mine însumi acel altcineva.” – notează cu o nemăsurabilă tristeţe acesta. Şi, mai departe: „De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – şi al tatălui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic răpit, de femei şi bărbaţi foarte interesaţi de grupa mea de sînge şi foarte iritaţi de structura mea genetică. Vocaţia lor a fost exact cea care l-a făcut celebru pe Josef Mengele. Şi-au luat şi li s-a dat dreptul să preia un om viu, cu genele lui forte şi genele lui slabe, şi să livreze ochiului oficial şi celui public un produs. Au furat un om viu, deci imperfect, şi au creat o fantomă cu mult mai perfectibilă, motiv pentru care o întorceau dintr-o parte în alta a eprubetei.”  Eprubeta nu era altceva decît infernul cotidian în care nu ştiai, nu mai ştiai dacă eşti un mort viu, sau un viu mort.    Dorin Tudoran a rămas viu. Chiar dacă i s-a dijmuit brutal viaţa. Chiar dacă i-a fost agresat trupul. A rămas viu pentru că şi-a salvat sufletul. În ciuda tentativei criminale de „înfiere”, el a rămas fiul mamei sale şi al tatălui său, soţul soţiei sale şi tatăl fiicei sale. A rămas, în plus, poet al limbii române. A rămas, rămîne, va rămîne pur şi simplu. Ceea ce, desigur îi va fi îngrozind pe „părinţii săi adoptivi”, cum şi pe, vai, prea mulţii „fraţi vitregi” descoperiţi în biografia satanizată a lui „eu, celălalt”!

        Nu vă pripiţi să citiţi această carte: s-ar putea să nu dormiţi bine multe nopţi! Dar dacă n-o veţi citi, cu siguranţă, nu veţi dormi bine nici o noapte! Căci nu veţi şti ce înseamnă să (nu) dormi bine cu adevărat…

       Atît pentru azi. Dar, vă recomand să citiţi şi:

      http://www.observatorcultural.ro/Dorin-Tudoran-portret-in-picioare*articleID_24331-articles_details.html 

     http://www.cotidianul.ro/124463-Dosarul_de_securitate_al_lui_Dorin_Tudoran

Reclame
Posted in: Ex libris