Un poem cinematografic de Horia Muntenus – un rebel obosit într-o lume crepusculară

Posted on octombrie 21, 2010

6



      Horia Muntenuş este un rebel. Aceasta este o propoziţie care avînd şi valoare de definiţie, exclude toate „accidentele” din „mulţimea ordonată” invocată în propoziţie. Dar, Horia Muntenuş nu este o propoziţie! Prin urmare, ne vom întoarce la „accidente”. Horia (îmi permit să reduc numele lui complet „civil”  la cel familiar, deoarece îl cunosc de aproape 30 de ani!) este în primul rînd un poet. Un nesupus, veşnic revoltat, insurgent, la nevoie chiar revoluţionar, veşnic pus pe mari tulburări ale ordinii (injuste, sclerozate, prea „încete”),  anarhist cu vocaţia reprimată a ordinii morale şi estetice, perpetuu întemeietor de „mişcări”, îndrăgostit de Brâncuşi, Zalmoxe şi alte mituri  născătoare de noi „religii”, autor de volume de poezie, eseuri de hermeneutică şi mitologie, întemeietor de reviste literare, autor de  manifeste literare (şi nu numai), „bătător” de medalii şi însemne, un boem intermitent – cu pauze de „cuminţire” şi „pocăinţă” în bibliotecă – gata de mari risipe,  prieten şi „trădător” de prieteni, gata să stea pînă în zorii unei zile incerte alături de chiar maestrul pe care îl contestă.

       Filmul pe care îl propun acum, aici (ajuns la mine, prin nu se ştie ce „cauzalitate” inefabilă, datorită prietenului meu Liviu Antonesei) este, la o primă aproximare „un eseu cinematografic”. Poate, chiar o producţie „săracă”, de „amator” pe o temă, aparent la modă. Pentru mine este un autoportret al stării fiinţei poetice a lui Horia Muntenuş pe fundalul unei lumi aflate într-un crepuscul apocaliptic. Este „mica apocalipsă după Horia Muntenuş”. Fără îndoială, filmul are o dimensiune poetică. Constat, totuşi, şi o „coardă” ironică – este un semn al înaintării în viaţă a impetuosului tînăr de altădată. Este, aş spune, un repaus (nu total resemnat) al poetului în faţa marşului de neoprit al lumii spre extincţia finală. În acest film îl  „citesc” pe Horia ca pe un rebel obosit. Sau, lecuit?

       Nu v-am „povestit” nimic concret din film pentru că el trebuie văzut. Şi ascultat. Felul în care un marş militar devine un obsesiv „bolero”, pentru a se „prăbuşi” în final în ritmul marelui „militarism”, ne poate sugera ceva despre ciclicitatea inevitabilă a istoriei. Dar, în acelaşi timp, şi despre unicitatea individuală a actorilor/victimelor acesteia.

       Îl găzduiesc (virtual) cu bucurie în „Pavilion”. Vizionaţi, prin urmare, acest film:

        http://vimeo.com/15614802