„Locotenentul” Daniel Moşoiu. În marş prin oraşul cu poeme

Posted on octombrie 23, 2010

7



                                                                                                                                                                                                                                                              Nu, Daniel Moşoiu nu are, probabil, nimic în comun cu ilustrul general Traian Moşoiu, un erou al Marelui Război pentru Reîntregire. Deşi, acesta a avut descendenţi care au avut „legătură” cu literatura – de pildă, fiica sa, Mariana Moşoiu  care a fost o poetă delicată, autoare a mai multor volume de versuri, între care Poemele soarelui, Imnuri. Daniel Moşoiu nu a făcut parte din diviziile comandate de legendarul general. Proaspăt absolvent al Facultăţii de filosofie din Universitatea „Babeş-Bolyai”  (1995), se „înrolează” ca „soldat” în jurnalismul cotidian şi, în scurt timp, ajunge „locotenent” (alături de Mihai Goţiu, Dan Banciu sau Florin Săsărman) în „divizia” comandată la Radio Cluj de regretatul Radu Săplăcan. Lîngă „generalul” Săplăcan, tînărul „locotenent” a făcut, cu siguranţă, o severă „instrucţie” critică a poeziei. Cu prilejul  „(e)misiunilor” îndeplinite „în teatrele de operaţiuni” ale radioului, Daniel Moşoiu şi-a însuşit o „tactică” şi o „strategie” ale verbului poetic care i-au adus, curînd,(1999), recunoaşteri prestigioase: Premiul Naţional de Poezie „Aurel Dumitraşcu” şi  Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj.  Criticul Petru Poantă identifică exact atributele poprii poeziei lui Daniel Moşoiu: „Naturaleţea inventată a limbajului,  flecăreala scînteietoare, toucheurile, de un caligrafism expresiv, decupînd diverse siluete umane, lirisme camuflate în candoare, naturalisme debitate cu aerul inocenţei totale: iată în ce constă, sumar, specificul acestui univers spumos şi consistent prin chiar ironic-încîntătoarea sa superficialitate.” (În  Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan)

      De-a lungul ultimilor ani, Daniel Moşoiu, în calitate de realizator al emisiunilor Semn de carte şi Retrospectiva culturală (săptămînal, la Radio Cluj) a fost un amfitrion agreabil pentru aproape toţi scriitorii clujeni (şi nu numai). Astfel că îl găzduiesc, astăzi, la „Pavilion” şi în semn de gratitudine pentru atenţia tandră cu care ne „urmăreşte” pe toţi de la microfon. 

       

 Statistică

 Sînt în Clujul ăsta o groază de poeţi

cei mai mulţi pe metru pătrat

cam un poet la suta de locuitori

pe cei mai tineri îi vezi la arizona

fiecare la cîte o masă sau toţi la una

pe cei mai bătrîni nu-i prea vezi

dar le simţi greutatea în spate

sînt mulţi dom’le

abia ai loc să respiri de ei

aiuriţi cum sînt şi maşinilor le e frică să-i calce

de altfel, dacă n-ar fi ei s-ar închide bodegile

şi cafenelele ei sînt sarea şi piperul oraşului

şi mor greu al naibii de greu

cîte unul la zece ani

de aia trăiesc şi eu aici înghesuit

între cei o sută de oameni care-mi revin

în mod echitabil şi care

habar nu au de poezie

Flecăreală

 Tocmai fumez plictisit o ţigară amară şi noduroasă

din care trag grăbit să nu se stingă n-am nici brichetă

n-am nici chibrit am doar ambiţia ciudată să nu fac nici astăzi

nimic să stau pe terasa aceasta murdară vreme de un poem

să privesc cum iese din arizona cu celebra lui şapcă

trasă peste ochelarii groşi poetul ion mureşan

cum schimbă la ieşire o strîngere de mînă şi două vorbe

cu prozatorul alexandru vlad care în haina lui verde

şi bocanci grei aduce puţin a hemingway

îndată apare şi ion cristofor cu perciunii anilor ‘70

ar fi bine de-ar veni şi tudor vlad dar acesta probabil

e în redacţie cu domnul buzura care bea cafea în birou

sau care poate nu bea

dar ziua mea trece şi fără ei

spun în gîndul meu nu şi fără tunsoarea băieţească a martei petreu

care însă e mereu grăbită pe drumul dintre

apostrof un poem şi-un articol de critică vine însă

augustin pop bea o cafea cască dă un autograf pe ultima

lui carte şi cu ochii pe ceas pleacă dar ce bine: cu o

pîine în braţe şi o geantă mov gil mihaiu păşeşte elegant

ca un sunet din toba lui tarasov

rămîn către stradă unde o maşină albastră (în nici un caz

ca nataşa lui david) trece ca un tanc în ea un palton vişiniu

în care se-ascunde un început de chelie şi-un nas

cum să-i spun prozatorul profesorul prefectul g zanc

şi fiindcă nu mai venea nimeni m-a cuprins frica

am rămas doar eu stingher şi umil ca un tînăr poet

pe care îl lasă muza într-un tîrziu s-a lăsat seara nu se

mai vede nimic doar un mers plin de elan dacă mă

gîndesc la cele o sută de kilograme susţinute de

respectabila barbă a domnului pecican în sfîrşit îmi iau

şi eu paltonul gri pe mine arăt puţin şifonat cu pantalonii

stîlciţi cu un mers demodat

o întind pînă mîine

          Poemul din mers

                                   (fragment)

2.

aştept şi eu la ghişeul acesta în anul 1969 – pentru

precizie – e vară, năduşală, pe coaja copacilor

răşina curge ca o lacrimă

în hambare putrezesc şobolanii

cu degetul apeşi în stratul de bitum.

ne mişcăm de pe un picior pe altul

pînă ne călcăm singuri în picioare.

femeia de dincolo ne priveşte prin sticlă

aşteptînd să cerem şi noi ceva.

fierbe în faţa ei, ca o găină fierbe maşina de scris într-o oală.

ne înghesuim, trupurile se ciocnesc unele de altele

şi sună prost ca zgomotul roţii de fier pe ciment

ca tălăngile la gîtul vitelor înnebunite de sete.

fiecare vrea să ajungă în faţă,

în faţa femeii grase cu sîni uriaşi cît două cupe de alamă

din care laptele curge ca un pîrîu alb dimineaţa.

fiecare vrea să ajungă în faţă şi nu ştie ce să ceară.

resemnaţi cu degetele ude ştergem sticla pală

şi urmele sînt poteci strîmbe într-un muşuroi de furnici.

fiecare ajunge aici.

nedumerită femeia se uită la noi şi noi ne înghesuim

şi atunci învăţăm (experienţele nu sînt ca nasturele

de sus al cămăşii): cum pute transpiraţia – căci se făcuse tot mai cald

şi încă nu ştiam ce să cerem, de ce naiba ne adunasem acolo, respirînd

în lichidul acela lăptos, în unsoarea aceea fierbinte –

cum setea îţi uscă gîtul,

cum aburii se lipesc de piele,

cum pielea se topeşte şi curge

ca un lichid lăptos, ca o unsoare fierbinte.

ne înghionteam, primeam şi împărţeam coate în burtă,

ne călcam în picioare, ne miroseam unul altuia ceafa,

aerul era pe sfîrşite, pereţii fierbinţi,

deasupra grilajul încins.

era vară, secetă, năduşală,

pe coaja copacilor lighioanele luau foc,

iar noi ne loveam trupurile unele de altele şi suna prost.

ne frecam pielea pînă la ardere

şi nu se ştie cum (aceste lucruri sînt sfinte)

nu se ştie nici azi cum rezistam

în lichidul acela lăptos

în unsoarea aceea fierbinte.

dar a sosit timpul.

deodată înspăimîntaţi l-am văzut apropiindu-se.

lucios ca solzul de peşte,

alunecos ca o pată de ulei.

negru, hidos, grohăind ca un porc sătul să adulmece

scursorile noastre.

plutind ajunge în faţă acopreindu-ne cu umbra lui,

mirosindu-ne. nu se tocmeşte cu femeia cea grasă.

cu un singur gest a lovit în locul în care puteam şi noi

în sfîrşit să lovim ori să cerem ceva. iar ea

nici n-a apucat să se roage:

precum mărgăritarele au căzut cioburile pe gîtul ei.

cu degetul ne-a numărat prinzîndu-ne.

obiecte inutile zornăiau pe o legătură de chei.

cum am scăpat? iată-mă singur lîngă femeia cu gîtul tăiat