Un interviu din 1998

Posted on octombrie 28, 2010

2



       Apariţia (la Editura Dacia XXI) a volumului de convorbiri Coperta a patra. Interviuri cu scriitori clujeni, conţinînd 46 de interviuri cu tot atîţia scriitori (printre care Horia Bădescu, Adrian Grănescu, Virgiliu Mihaiu, Ion Mureşan, Mircea Petean, Radu Ţuculescu, George Vulturescu dar şi, deja, vai, „nemuritorii”, Virgil Bulat, Tudor Ionescu, Radu Săplăcan sau Tudor Dumitru Savu), realizat(e) de poetul, prozatorul şi jurnalistul cultural Ioan Pavel Azap, mi-a prilejuit o întîlnire, aş spune emoţionantă, cu mine însumi aşa cum gîndeam la un moment dat al vieţii mele dar “aşezat” acum într-o amplă vecinătate: într-un dialog al dialogurilor. Îl propun pentru (re)citire şi aici, odată cu recomandarea de a căuta şi citi întreg volumul. Merită! Ioan Pavel Azap ştie să întrebe şi să asculte. Interlocutorii săi ştiu să răspundă.

              “Singurul care n-are nevoie de artă este artistul”

Ioan-Pavel Azap: – Vasile Gogea, până acum te-ai prezentat editorial cu un roman, un jurnal (volum care include şi publicistică) şi cu un volum de versuri. Sunt aceste cărţi trei ipostaze ale aceluiaşi autor. De ce această diversitate a genurilor abordate? Te-a nemulţumit fiecare în parte sau te-a tentat fiecare în parte?

Vasile Gogea: – Fără îndoială, ambele variante sunt valabile: şi un anumit grad de nemulţumire faţă de fiecare gen în parte, şi tentaţia de a încerca în toate genurile capacitatea mea de expresie, de exprimare, de comunicare. Pe de altă parte, am spus despre mine întotdeauna că sunt omul care nu voi scrie niciodată două cărţi la fel. Ele sunt diferite nu numai ca genuri, dar şi ca registru, ca miză, deşi se completează. Germenii jurnalului se află în datele romanului, germenii cărţii de poezie se află în jurnal, jurnalul are pe spaţii destul de largi şi o dimensiune lirică, poetică. De altfel, n-am făcut un secret că şi cărţile la care lucrez în continuare vor fi diferite. Urmează o carte de publicistică, va urma un altfel de roman, încerc să-mi strîng şi proza scurtă risipită prin reviste (cu care am început, de fapt), probabil o carte de corespondenţă, probabil o carte-document, o carte de documente. Vine toată această diversitate din mai multe locuri. Odată, din caracterul “divers” al propriei biografii şi, pe de altă parte dintr-o ambiţie, o nevoie şi o aspiraţie specifică generaţiei mele spre un enciclopedism, dacă nu e prea preţios cuvîntul, de tip paşoptist. Am fost puşi în situaţia de a reîntemeia totul într-o perioadă în care cultura sau subcultura sau pseudocultura comunistă era deja foarte bine aşezată, părea eternă şi reuşise să pervertească şi să altereze universul axiologic, criteriile, principiile, nu numai în literatură, ci în artă în general, în creaţie, în viaţă. Această nevoie de a reface totul de la capăt, de a atinge autenticul şi valoarea ne-a obligat pe toţi, aproape pe toţi să încercăm toate genurile sau să le refacem.

Văd aici şi un imens orgoliu al generaţiei căreia îi aparţii, generaţia ‘80. Cât din acest orgoliu revine persoanei, fiecărei scriitor în parte şi cât generaţiei? Altfel spus: a existat un spirit al generaţiei ‘80 şi în ce constă el?

– A existat un spirit al generaţiei ‘80, fără îndoială, şi e greu de definit, şi eu am încercat de mai multe ori să-l definesc. Trebuie spus că generaţia ‘80 n-a fost o generaţie constituită în jurul unui program foarte clar, mai degrabă a fost o stare de solidaritate şi o stare de spirit. Nu a exclus diferenţele între noi, ca dovadă că în cadrul generaţiei sunt reprezentate foarte multe modalităţi de exprimare, multe opţiuni estetice şi chiar atitudinale diferite. În ceea ce priveşte orgoliul, îmi place să cred că s-a manifestat mai ales în scris, în operă, cu toate riscurile care decurg de aici, şi mai puţin în biografie, pentru că generaţia ‘80 a excelat prin ceea ce s-ar putea numi vocaţia pierderilor. A fost o generaţie de navetişti, a fost o generaţie de marginalizaţi, o generaţie de amânaţi, o generaţie care de douăzeci de ani (şi încă şi astăzi) suportă atributul, spus uneori cu tandreţe alteori cu un dispreţ disimulat, de tânără generaţie. Între timp generaţia ‘80 s-a risipit, nu numai în ţară sau în străinătate, dar s-a risipit şi în cimitire, a umplut totuşi nişte rafturi de biblioteci dar ea continuă să fie considerată încă o generaţie de tinere speranţe, deşi din rândurile ei s-au impus cel puţin câteva nume foarte mari, poeţi mari, prozatori mari, critici mari care coagulează şi generează în jurul lor momente importante în dezvoltarea literaturii române contemporane.

Exista până în ‘89, cum ai spus şi tu, o solidaritate de breaslă accentuată printre scriitori. Era firească? Astăzi lumea e mult mai împrăştiată, mai risipită, mai solitară. Ce s-a întâmplat?

– Mi se pare firesc ca, după ’89, ceea ce părea foarte solidar să pară mai puţin solidar. De ce? Pentru că atunci când eşti supus unor constrângeri exterioare şi unor presiuni exterioare este normal să fi mai aproape unul de altul, iar după ce presiunea exterioară dispare tendinţa întotdeauna este de dezintegrare, de îndepărtare, de distanţare. O distanţă firească, fiecare şi-a ocupat locul lui şi distanţele între oameni şi între grupuri de oameni, între profesii s-au aşezat la locul şi la dimensiunile fireşti. Această reaşezare a distanţelor este percepută ca o slăbire a solidarităţi. Cred că este vorba doar de redefinirea acestei solidarităţi care înainte era una mai ales exterioară, impusă, era “reactivă”, era mai mult o reacţie de apărare, în timp ce după ‘89 solidaritatea devine una pozitivă, este una pe care ţi-o alegi, nu-ţi mai este impusă şi care, sigur, necesită un timp de clarificare, de limpezire a opţiunilor şi de luare a unei decizii. În fond, acum sunt liber să-mi aleg clubul în care mă duc să-mi beau scotch-ul şi cu cine vreau să mi-l beau, să-mi aleg grupul cu care mă simt afin şi cu care îmi place să public într-o revistă, nu mai public unde se poate ci public unde vreau, când vreau şi ce vreau. Nu cred că este o desolidarizare sau o fărâmiţare, este mai degrabă vorba de o nouă “condamnare” la care suntem supuşi, şi anume la a-ţi asuma propria individualitate, în diferenţă specifică cu alte individualităţi pe care trebuie să le recunoşti şi, în acelaşi timp, de a-ţi asuma noi solidarizări, de data aceasta pozitive nu negative, nu în apărare ci, dacă vrei, în ofensivă, în care nu te mai raportezi la un inamic comun şi unic, ci la o serie de obstacole personale, idividuale.

Este constrângerea benefică scriitorului? Nu mă refer strict la cazul României în perioada comunistă. Mă gândesc la proza sudamericană unde sub dictatură au apărut o seamă de scriitori care au avut de spus ceva lumii.

– Eu personal nu sunt adeptul acestei teze, în conformitate cu care în perioade de mari constrângeri se nasc mari opere. Eu cred că actul creaţiei nu poate fi autentic decât în condiţii de libertate. Dacă vorbim de constrângerile exterioare numai, nu cred că se poate face artă mare sau se pot crea lucruri de mare valoare într-o societate care nu este liberă. În sine, actul creaţiei nu este decât o expresie maximală a unei maxime libertăţi. În acelaşi timp, trebuie să spun că într-o societate sau într-un context de maximă libertate posibilă, artistul este primul care-şi asumă maximum de constrângeri, vorbim de constrângerile actului de creaţie: rigorile stilistice, de expresie şi morale. Din acest punct de vedere, cred că atunci când omul de rând al unei cetăţi este foarte liber, artistul este foarte puţin liber, şi de aceea în momentele când în cetate omul, cetăţeanul este mai puţin liber artistul pare mai liber. De aici impresia falsă că în vremuri de maximă constrângere se poate crea mai bine decât în vremuri de libertate. Repet, nu cred însă că artistul autentic creează mai bine sub dictatură decât într-o societate liberală.

Ce primează în actul creaţiei: morala, angajarea socială etc.? Se poate stabili o ierarhie, un “top” al priorităţilor?

– Şi aici trebuie făcută o disociere între morala artei şi morala artistului, morala creaţiei lui, sinceritatea artistică şi sinceritatea “laică”, sinceritatea umană, comună. Nu mă interesează în artă sinceritatea cetăţeanului care este artistul, mă interesează sinceritatea lui artistică, autenticitatea expresiei lui artistice. Asta înseamnă adecvarea mijloacelor pe care le foloseşte la plusul pe care simte nevoia să-l comunice celorlalţi. Şi mă interesează o a doua adecvare: a ceea ce face cu ceea ce trăieşte, a ceea ce spune cu ceea ce face. În acelaşi timp, chiar dacă este o diferenţă între morala să-i zic diurnă, cotidiană a artistului şi morala din operă, în niciun caz nu sunt de acord cu un divorţ sau o ruptură totală între cele două, pentru că nu cred că o canalie poate fi un mare artist, nu cred că un mincinos şaisprezece ore pe zi poate fi sincer opt ore la masa de scris. Cred că există şi trebuie să existe o comuniune între cele două nivele ale celor două aspecte morale de care vorbeam, pentru că mincinosul de peste zi îl perverteşte şi pe mărturisitorul de peste noapte, până la urmă, şi dacă nu acceptăm teza asta ajungem în situaţii dramatice uneori, se pot da exemple de mari creatori care s-au iluzionat cu ideea că pot minţi şase ore pe zi şi pot fi sinceri pe urmă patru ore, până la un punct părând să reuşească. Dar în final, timpul, perspectiva şi aşezarea lor în universul axiologic al câmpului în care s-au mişcat au dovedit că a fost o iluzie şi că, de fapt nu e vorba de a-l minţi pe celălalt ci de a te minţi pe tine. Această minciună de sine este cea care se resimte cel mai dramatic în creaţie.

Aparţii unei generaţii care a propus şi a şi realizat o resurecţie a prozei scurte, iniţial, pentru că majoritatea prozatorilor optezecişti au trecut ulterior la roman. Sunt două întrebări aici: Crezi în conceptul de generaţie, şi în ce sens, este doar un concept funcţional pentru a ne mişca mai uşor în istoria literară? Care este diferenţa dintre proza scurtă şi roman? Cred că, din punct de vedere al cititorului, nu se face o departajare clară. Poţi citi cu aceeaşi satisfacţie şi Cehov şi Tolstoi, deşi, se pare, Cehov a suferit o viaţă întreagă că nu poate scrie roman.

– Da, să vedem în ce ordine să răspund… Sigur, există generaţii şi generaţii. S-a vorbit şi la noi de generaţie de creaţie, Lovinescu vorbea, folosea conceptul, dacă nu mă înşel – având în vedere şi locul în care întregistrăm această convorbire, într-o magazie cu cărţile nu pe masă, ci în cutii închise, nu putem face pe inteligenţii răsfoind repede o carte şi să dăm un citat. Există generaţii istorice, există apoi ceea ce, în mod cumva ilicit se numesc generaţii, adică grupări, literare. Nu poţi să vorbeşti de generaţia de la Junimea, poţi să vorbeşti de grupul, mişcarea de la Junimea, dar se poate vorbi de generaţii de maiorescieni, ceea ce este cu totul altceva. În cultura română, în literatura română cred că au fost două, cu generaţia ‘80 trei, mari generaţii de creatori care au însemnat ceva şi care, cum spun eu, au avut ambiţia să reîntemeieze lucrurile şi să le dea o nouă consistenţă, să le şi pună în acord cu ceea  ce se întâmpla în Europa, să aibă ambiţia unui sincronism cultural. A fost generaţia paşoptistă, a fost generaţia interbelică şi apoi generaţia ‘80. Generaţia ‘80 trebuie să o privim mai larg, nu numai în literatură, generaţia ‘80 s-a manifestat la fel de consistent şi-n artele plastice, şi-n muzică, şi în arhitectură, chiar şi în profesiile pozitive, în inginerie, medicină, în învăţământ, peste tot a existat un spirit al generaţiei ‘80. Ţine de anumite creşteri şi descreşteri ale unei paradigme intelectuale, ale unei epoci, care se impune la un moment dat şi creează această mişcare, acest flux într-o generaţie. Nu este o generaţie coagulată în jurul unui program declarat, într-un cerc literar, în jurul unui cenaclu, deşi generaţia ‘80 s-a grupat în mare în jurul unor asemenea centre. La Iaşi, în jurul “Dialog”-ului şi al “Opinie studenţeşti”, al unor mentori – Alexandru Călinescu, Alexandru Zub, la Bucureşti – Manolescu, Mircea Martin, Crohmălniceanu, la Cenaclul de luni, la Cenaclul Junimea, la Timişoara în jurul “Orizont”-ului, al lui Livius Ciocârlie, Mihăieş, Cornel Ungureanu, la Cluj au fost “Echinox”-ul, “Napoca universitară”, cu Mircea Zaciu, Jean Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic… Au fost şi altfel de locuri, cum să zic, migratoare, care au coagulat generaţia: simpozionele şi întrunirile de la Dej, Cenaclul tinerilor scriitori ardeleni, care s-au ţinut la Dej, la Beclean, Saloanele şi zilele Rebreanu la Bistriţa, festivalurile de poezie de la Sighişoara, de la Piatra Neamţ… Acestea sunt doar ocazii şi locuri, în general departe de centru unde restricţiile şi presiunile erau mai mari. Cu cât te duceai mai spre periferie părea că ochiul ager al celui care avea ambiţia să controleze tot ce se întâmplă în ţară slăbea şi mai permitea…

Dobândea o anumită “miopie”…

– …Exact, avea o miopie sau poate nu-şi punea lentilele necesare… Poate că unele erau îngăduite ca nişte supape de presiune, de descărcare… Generaţia este şi în momentul de faţă activă, generaţia ‘80. S-a dovedit prima care a explodat după ‘90, şi în publicistică, să nu uităm că cele mai importante publicaţii, începând de la cotidiene, săptămânale, lunare de cultură sunt făcute, conduse, realizate de optzecişti. Dacă se mişcă ceva semnificativ în câmpul literelor şi al culturii în ţară, totdeauna este acolo unde spiritul optzecist, cum ziceam, în sens larg, este în continuare activ. Sigur că asta nu exclude posibilitatea ca o altă generaţie să vină peste noi, ceea ce nici n-ar fi rău, noi am fi primii care ne-am bucura de lucrul ăsta pentru că, în sfârşit am ieşi din categoria de juniori sau de tineret rezerve a literaturii române şi am intra la echipele de seniori sau la antrenori.

Revin: de ce această “dihotomie” proză scurtă-roman? A fost acest moment ‘80 al prozei scurte, dar şi momentul ‘60, într-un alt context şi cu o altă semnificaţie. 

– Proza scurtă a avut un moment de resurecţie în anii ‘70 şi ca o reacţie la facilitatea cu care unii autori se impuneau în perioada aceea ca romancieri, falşi romancieri. Foarte multe romane din anii ‘60-‘70 sunt false romane, nu sunt decât nişte texte cancerizate, supradimensionate, fără nicio rigoare, fără nicio conştiinţă estetică în spatele lor. S-a mai întâmplat ca atenţia şi interesul generaţiei noastre pentru proza scurtă să se bucure de un program care a fost lansat atunci de echipa de la revista “Vatra” din Târgu Mureş: Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin – pe de o parte. Pe de altă parte, din punct de vedere sociologic sau istoric era relativ mai uşor să publici proză scurtă, pe care o puteau găzdui revistele literare, decât să ieşi cu un roman, romanul fiind un teren “concesionat” unor autori. Odată cu romanul erau “concesionate” şi temele. Nu puteai să abordezi anumite teme decât dacă făceai parte dintr-un anumit club şi te bucurai de anumite “linii de credit” din partea regimului. Ori generaţia ‘80 era ultima care să beneficieze de aceste “concesiuni” şi de aceste “linii de credit”.

Ai atins în răspunsul anterior o problemă, zic eu, fierbinte: aceea a revizuirii valorilor. Mă refer, în primul rând la literatură şi, evident, la perioada comunistă. Din punctul tău de vedere, care totuşi te-ai format în acei ani şi cunoşti foarte bine şi mediul şi literatura acelor ani, ce presupune această revizuire? Senzaţia mea este că, de multe ori s-a revizuit fără a se reciti autorii respectivi. Pe de altă parte, poate fi literatura plasată într-un context? Trebuie ca analist, ca istoric literar şi ca cititor să ţii cont şi de contextul, timpul, epoca în care s-a scris un text?

– Lucrurile sunt destul de complicate. Dacă îmi puneai întrebarea asta acum trei sau patru ani m-aş fi grăbit să răspund foarte tranşant. Între timp, pentru că această revizuire nu trebuie s-o faci numai înafara ta sau în jurul tău, trebuie să începi în primul rând să  te revizuieşti în/pe tine… Cum bine spuneai, generaţia noastră s-a format în acea epocă, chiar dacă împotriva ei, dar în acea epocă, deci printr-o raportare negativă la o anumită epocă. Îmi place să cred că începem această revizuire cu noi înşine. Dar, în acelaşi timp, nu este mai puţin adevărat că una din crimele cele mai mari pe care comunismul le-a făcut, dincolo de holocaustul uman, de crimele strict umane, a fost holocaustul axiologic, bulversarea totală a oricărei scări de valori, inversarea, falsificarea, impunerea unor false valori. În această ordine de idei, este absolut necesară o revizuire şi o reaşezare a tuturor lucrurilor pe o scară firească de valori. Asta nu înseamnă neapărat o inversare a criteriilor. Dacă pînă în ‘89 criteriile sociale, politice, ideologice primau în aşezarea pe această scară axiologică, să le înlocuim acum cu cele biografice ar fi de asemena o eroare. În acelaşi timp, nu poţi să uiţi că Sadoveanu, marele nostru clasic, a semnat deportări sau condamnări la moarte ale unor ţărani care au refuzat să se înscrie în colhozuri, că un Călinescu a avut gesturi de abdicare. Asta nu înseamnă o diminuare a judecăţii de valoare asupra operei, dar judecata de valoare trebuie să ţină cont şi de aceste lucruri, pentru că în cazul scriitorilor reprezentativi biografiile devin la fel de importante ca şi operele, atâta timp cât ei sunt încă menţinuţi în manuale, în istorii oficilae ale literaturii, în dicţionare şi funcţioenază  în continuare ca modele. Este cu totul nepericulos pentru mine să-l am pe Sadoveanu ca model ca povestitor sau ca romancier şi este periculos să-l aibă model ca intelectual un copil de paisprezece sau de cincisprezece ani, fără să ştie de fapt care sunt ambele feţe ale personajului Sadoveanu.

Au trecut, iată, nouă ani din ‘89. Dincolo de faptul că difuzarea cărţii lasă de dorit, comunicarea dintre centrele culturale lasă de dorit ş.am.d., insul interesat are totuşi acces cât de cât la mişcarea literară. Întrezăreşti o generaţie ‘90? Unii s-au grăbit să o proclame cu laude etc. Nu mă refer la faptul că au apărut cărţi, autori noi ci dacă există ceva nou ca expresie.

– Trebuie să spun că nu cunosc în amănunt ceeea ce se numeşte mişcarea sau generaţia ‘90.

Am pus semnul întrebării. Nici eu nu ştiu dacă există…

– Din câte îmi dau seama, din cât am reşuit să citesc şi din cât îi cunosc pe unii dintre reprezentanţii nuăzeciştilor, cred că (formula nu ştiu cui aparţine, dar o consider adecvată) nouăzeciştii sunt coada de cometă a optzeciştilor. Las deoparte faptul că şi biologic unii aparţin tot generaţi ‘80, doar că au întârziat cu cărţile, că alţii s-au dovedit, cei mai tineri, care sunt bilogic nouăzecişti, mai vehemenţi, mai puţin răbdători şi mai puţin respectuoşi faţă de ceea ce s-a făcut până la ei şi, în al treilea rând, că au fost imediat folosiţi ca un fel de grup de presiune şi ca o contrapondere la optzecişti. Cert este că, spre deosebire de generaţia ‘80, care, cum spuneam la început, era risipită (acum nu este risipită ci este aşezată în tot teritoriul cultural românesc), generaţia ‘90 o găseşti doar în câteva cluburi din Bucureşti, e o generaţie de club, e o generaţie de incubator mai degrabă decât una firească şi organică, consistentă, aşa cum a fost generaţia ‘80. Nu neg că sunt autori absolut extraordinari şi reprezentativi în ceea ce se numeşte generaţia nouăzecistă, însă vorbesc acuma şi ca sociolog şi ca om care s-a ocupat şi cu alte instrumente sociale, culturale, în general de structurile în devenire ale unei societăţi. Mi se pare încă prea devreme ca la zece ani distanţă să apară o nouă generaţie consistentă şi plenară care să poată deja să pună în paranteză generaţia precedentă. Generaţia ‘90, dacă ar fi să fie, ar trebui să intre într-un dialog mai mult sau mai puţin contradictoriu, mai mult sau mai puţin prietenesc cu generaţia ‘60. Aşa cum generaţia ’80 – care a început să publice în anii ‘70, se formează la începutul anilor ’70, sfîrşitul anilor ’60 – a intrat în dialog cu ultimii reprezentanţi ai generaţiei interbelice. Mi se pare puţin forţat să te cerţi pentru că nu găseşti locul liber într-un compartiment, când urci într-un vagon, cu cel care abia a urcat şi el şi e la capătul culoarului şi nu cu cel care stă aşezat pe scaunul din compartiment.

Trăim azi o situaţie oarecum paradoxală. Apar foarte multe cărţi şi de bună şi de proastă calitate, dar accesul la carte este limitat, mă refer în primul rând la preţul cărţii. După cum evoluează lucrurile, literatura va deveni apanajul unei elite, al unui club exclusivist? Se citeşte foarte puţin şi scriitorii se citesc mai mult între ei, dacă se citesc. E firească această derulare a lucrurilor, este literatura, arta în general, apanajul unei elite?

– Nu mi se pare nefiresc ceea ce se întâmplă, chiar dacă firescul acesta încă nu şi-a câştigat toate atributele. Pretenţia de a fi citit de toată lumea de îndată ce scoţi o carte nu este decât o prelungire a unei mentalităţi de tip comunist şi este întreţinută în general de autori care s-au bucurat până în ‘89 de tiraje de sute de mii de exemplare. Nu, scriitorul trebuie să ştie că este şi el un om printre oameni şi accesul la carte nu este nici mai greu nici mai dificil decât accesul la o slujbă, decât accesul la o casă, accesul la o carieră sau accesul la orice altceva. Din acest moment fiecare om este liber să opteze, să aleagă şi să îşi decupeze din tot ceea ce i se oferă ceea ce consideră el important pentru sine, în măsura în care îşi poate permite. Nu cred că este înţelept pentru scriitor să mai aibă ambiţia de a fi citit de toată lumea. Pe de altă parte, sigur că lucrul ăsta duce la o oarecare închidere în ceea ce am putea numi elitism. Nu ştiu dacă este rău elitismul, cred că o societate liberală trebuie să cultive elitele şi trebuie să le respecte. Rău este ca, atunci când ai ales să faci parte dintr-o elită să mai ai şi orgoliul să fi recunoscut ca atare în câmpul altor elite. Fac parte dintre cei care cred că şi pantofarii pot să-şi cultive o elită a lor, şi croitorii trebuie să aibă o elită a lor, şi frizerii trebuie să aibă o elită a lor, şi eu nu trebuie neapărat să ştiu care este cel mai bun frizer din Cluj, dar frizerii între ei trebuie să ştie şi să recunoască lucrul ăsta, aşa cum eu trebuie să ştiu şi să recunosc cine este cel mai bun scriitor din Cluj. Dacă mă vei întreba lucru ăsta, am să-ţi spun că cel mai bun poet din Cluj este Ion Mureşan, că cel mai bun prozator din Cluj este Alexandru Vlad, că cel mai bun critic, teoretician literar, istoric al ideilor este Adrian Marino ş.a.m.d. 

Care este rolul artei, al literaturii? Aparent, este un act gratuit. A citi, a vedea un film, a admira o pictură nu e ceva rentabil, nu aduce profit, nu contribuie la produsul intern brut. Ce rost are artistul?

– Nu ştiu dacă arta are vreu rol sau dacă trebuie să aibă un rol, eu cred că are sens şi mi-e şi teamă, de câte ori se vorbeşte despre rolul artei sau al artistului în lume m-apucă frisoanele. Eu cred că nu tebuie să aibă niciun rol. Arta, artistul, creaţia în general dau sens lumii şi aici sigur că arta este gratuită, în sensul că singurul care n-are nevoie de ea este cel care o produce, artistul, dar singurul care nu se poate lipsi de ea este cel care n-o produce. Nu pentru că are vreun rol sau pentru că îl îmbogăţeşte material cumva, ci pentru că oferă un sens spiritual, un sens major existenţei lui. Artistul este fără îndoială omul de care cetatea se poate lipsi cel mai uşor. Ceea ce se vede şi la noi acuma, în această perioadă de tranziţie. Cum spuneam, de ei se poate lipsi cel mai repede o societate, de artişti. Dar fără cei care pun sens în societate, o societate cade foarte repede în subuman. Nu cred că cineva se poate legitima numai cu producţia de tractoare sau de elicoptere sau de tancuri. La o judecată de apoi a istoriei, până la urmă au fost epoci şi societăţi care s-au salvat prin câte un poet, pictor, arhitect.

Eşti credincios? Crezi în Dumnezeu?

– Fără îndoială că sunt, nu mi-a făcut niciodată plăcere să vorbesc despre… Am fost totdeauna şi am avut chiar de suportat fel de fel de atitudini, să zic eufemistic ironice din partea comunităţii în care mă aflam la un moment dat, datorită credinţei mele pe care mi-am respectat-o totdeauna, şi  înainte de ‘89 şi după ‘89, fiind, prin natura împrejurărilor istorice, român şi romano-catolic.

Arta, creaţia în general este o cale spre sacru, spre dumnezeire sau este o piedică? Artistul spune că este un creator. Nu cumva a te substitui Creatorului, lui Dumnezeu este un orgoliu, un risc prea mare? 

– Cred că este un sigur risc pentru artist: să uite că, în măsura în care este un credincios, el nu este decât un mărturisitor şi nu un duhovnic, nu un mântuitor. Este un mărturisitor şi eventual, dacă poate, pune şi el umărul la crucea dusă de Mântuitorul nostru pe Golgota şi în niciun caz să nu facă pe Mântuitorul.

(“Informaţia Cluj”, 1-7 decembrie 1998)

Posted in: Anamnesis