Revoluţia dinaintea Revoluţiei: Braşov 1987. Un text de Ovidiu Pecican. Partea I

Posted on noiembrie 9, 2010

1



       Acest text ar fi trebuit să fie o prefaţă la un volum de documente-mărturii care ar fi urmat să apară la Editura Grinta. Volumul alcătuit de regretatul prozator braşovean Mihai Arsene relua, în mare, o primă ediţie realizată de el şi publicată sub titlul DOSAR. Braşov.15 Noiembrie 1987,  la Editura Erasmen, Braşov, 1997. Volumul nu a mai apărut din motive de „concurenţă” cu Editura Polirom, unde a fost tipărit mai rapid volumul Ziua  care nu se uită. 15 Noiembrie 1987, Braşov  sub îngrijirea lui Marius Oprea şi Ştejărel Olaru. Cu 90% acelaşi conţinut.Autorul acestui text, istoricul Ovidiu Pecican – un autentic „haşdeian” din a treia generaţie – l-a publicat, între timp, într-o revistă de cultură din Bucureşti. Îl reiau aici, azi, (prima parte; partea a II-a promit s-o postez mîine, în această săptămînă pe care o dedic rememorării „prologului Revoluţiei române din Decembrie 1989”, cum a numit Virgil Ierunca Revolta din 15 Noiembrie 1987 de la Braşov) convins fiind că este unul dintre cele mai dense texte de sinteză scrise despre, vai, pentru mulţi, doar „celebrele” evenimente din Braşov. Desigur, gratitudinea noastră faţă de Profesorul Ovidiu Pecican rămîne neîmpuţinată.

                                               „Abia după un prim deceniu de democraţie, şi numai după ce am depăşit limitele secolului al XX-lea, ne dăm seama, treptat, că veacul pe care l-am părăsit a fost unul atroce. Mai prudent, Eric Hobsbawm îl numea o <<eră a extremelor>>, identificîndu-l, implicit, cu o ancadratură în care excesele – în bine şi rău – s-au făcut simţite sincopat şi antitetic. Două războaie mondiale trăite ca nişte opoziţii ireductibile şi profund destructive, două sisteme social-politice aflate în permanentă tensiune şi confruntare, tentativa de extincţie a unei întregi rase exprimată tragic prin Holocaust, execuţiile în masă şi înfometarea pînă la exces a propriei populaţii rurale, ca în cazul stalinismului, practica de tip concentraţionar ridicată la rangul de abordare sistematică, sofisticarea extremă a mijloacelor de distrugere în masă – iată lista succintă, deşi grăitoare, a glisărilor înfricoşătoare pe panta abdicării de la parametrii fireşti ai naturii umane. Asemenea aberaţii istorice, nepuse sub semnul accidentului ci, dimpotrivă, grăitoare pentru caracterul sistematic, perseverent şi manifestat într-un areal geopolitic vast al deviaţiei de la normativele oricărei etici centrate în jurul ideii de bine, adevăr şi justiţie au dominat secolul trecut, configurîndu-l inconfundabil. Dar tot ele au modelat peisajul epocii în aşa fel încît luminile au egalat şi, uneori, au întrecut umbrele. Aceluiaşi secol îi aparţin şi apariţia televiziunii şi avîntul radioului şi al cinematografiei, descoperirea computerului şi a telefoniei celulare, utilizarea sateliţilor, altfel spus, multiplele aspecte ale revoluţiei comunicaţiilor, care a pus în contact – pentru întîia oară în istorie – oamenii de pe întreaga planetă. Tot acum s-a produs şi vindecarea multor maladii odinioară irecuperabile, configurarea unor mari curente şi personalităţi culturale şi artistice, afirmarea democraţiilor paradigmatice ale lumii occidentale şi intrarea în prim-planul istoric a mulţimilor umane, eradicarea sărăciei în zone tot mai compacte ale lumii, coagularea unor noi modele savante, forme de libertate colectivă şi individuală inovative şi exemple de sacrificiu motivat etic demne de admiraţia antichităţii clasice (de la Maximilian Kolbe la Raul Walenberg). Aproape paradoxal, în timp ce elanurile destructive au presupus mai întotdeauna o infrastructură elaborată şi mecanisme anonimizante în care personalitatea umană se topea magmatic, în compensaţie, la antipod, răspunsurile exemplare au fost exprimate, mai ales de individualităţi bine precizate.

       În România, istoria secolului al XX-lea a început sub auspiciile unei dezvoltări relativ prospere de tip birghez, chiar dacă întemeiate pe valorizarea muncii unei întregi societăţi rurale, cvasi-feudale. Primul război mondial a pus stavilă acestui curs în mai multe feluri. El a atras după sine împroprietărirea semnificativă a ţăranilor, a redimensionat ţara, dublîndu-i teritoriul şi popilaţia, şi a obligat clasa politică la regîndirea strategiilor viitorului. Vedem astăzi că, pe lîngă provocările sociale şi politice pe care le-a atras după sine completarea teritorială dintre 1912-1918, frumuseţea şi complexitatea – întrucîtva idilizate – ale unei vieţi culturale în plină ebuliţie, ce au caracterizat viaţa publică interbelică, apar întrucîtva descentrate, marginale. În faţa diversităţii etnice şi a moştenirii sale policentrice, România a reacţionat ţeapăn, încercînd să impună în manieră centralistă o tablă de valori unică, anume lectura naţionalistă a realităţii. În această opţiune a sa, tot mai vizibilă după traversarea marii crize economice din anii 1929-1933, statul român nu era deloc singur. O întreagă Europă ieşea din degringoladă şi, pe măsură ce se reconstruia în virtutea principiilor – americane – afirmate de Woodrow Wilson, descoperea calea unor opţiuni pro domo atît de apăsate, încît, pînă la urmă, cele mai multe urmau să se transforme în cultivarea extremismelor politice. În faţa acestei polarităţi, alegerea rămînea să fie făcută, în majoritatea statelor bătrînului continent, între roşu şi brun, între comunism şi fascism, regimurile ideologice intermediare şi aplicaţiile lor practice intrînd în criză de prestigiu.

        Dar perioada de graţie în care opţiunile aparţineau celor în cauză s-a spulberat  mai repede decît s-ar fi putut crede. Odată cu cea de a doua conflagraţie a devenit evident că majoritatea costurilor confruntăeii urma să le plătească spiritul democratic – suspendat pentru o clipă istorcă în folosul dictaturilor sau al disciplinei şi secretomaniei de război -, iar cele mai mari atingeri se vor aduce drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Deşi în raport cu uzurpările radicale ale acestora întreprinse în timpul – relativ scurt, însă profund traumatizant – al ascensiunii şi dominaţiei militare a celui de-al III-lea Reich, ordinea bipolară instituită după conferinţele de la Yalta şi Ptsdam a însemnat o reîntoarcere a democraţiei, extinderea stăpînirii – directe sau indirecte –  a Uniunii Sovietice asupra unei mari porţiuni a lumii, împreună cu coexistenţa acesteia cu China comunistă, au transformat a doua jumătate a secolului al XX-lea într-o etapă a confruntărilor ideologice şi a tensiunilor mocnite. Pe bună dreptate situaţia respectivă a fost desmnată prin metafora „războiului rece”; un război al declaraţiilor, al atmosferei înveninate, al iminenţei pericolului şi al cursei înarmărilor, al jocurilor complicate dintre reţelele paralele şi adverse de spionaj şi contraspionaj; un război de poziţii, din care nu au lipsit însă nici fazele fierbinţi, reprimările, invaziile (1956: Ungaria, 1968:Cehoslovacia, 1980: Afganistan).

         În acest context, situaţia României – fostă democraţie burgheză îmbrăcată în straiele aurite ale regalităţii – s-a transformat radical. Invadată de Armata Roşie eliberatoare împotriva căreia luptase pînă în ajun, ea a trebuit să plătească în toate chipurile imaginabile atît vechea adversitate (cauzată de disputarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord), cît şi noul statut de prietenie (menit să menţină statul român ca atare, ba chiar să readucă la acesta Transilvania de nord, pierdută în urma Diktatului de la Viena). Preţul a fost mare: prizonieratul unui număr însemnat de foşti ostaşi români în Siberia şi plata unor masive despăgubiri de război vreme de circa două decenii, distrugerea vechiului sistem parlamentar şi înlocuirea treptată a acestuia cu partidul unic, abdicarea silită a Regelui şi transformarea ţării din regat în republică, anihilarea fizică şi morală a burgheziei şi intelectualităţii interbelice prin internarea în lagăre de muncă, închisori şi prin îndoctrinare marxistă silită, punerea sub interdicţie a culturii române şi substituirea ei cu jdanovismul producător de artă şi literatură realist-socialistă, dictatura politică a unei clici restrînse, obediente faţă de Moscova, din rîndul liderilor comunişti autohtoni, folosirea pe scară largă, ca instrument de guvernare, a poliţiei secrete instrumentate ideologic şi utilizată ca armă de represiune politică. Retragerea armatelor sovietice din România, – negociată de Gh. Gheorghiu-Dej -, în 1958, şi interpretată multă vreme ca act patriotic, nu a fost, de fapt, decît solicitarea la centru a unei dovezi de încredere în elitele politice locale. Faptul că ea s-a produs se datorează nu numai noului curs iniţiat de Hruşciov, ci a fost un semnal ideologic premeditat trimis înspre Occidentul alertat de intervenţia brutală a ruşilor în Ungaria insurecţională a toamnei lui 1956. Cît priveşte România, gestul de încredere al Kremlinului a dovedit că, tocmai dimpotrivă, liderii PCUS erau atît de convinşi de loialitatea deplină a României, încît nu au mai considerat necesară staţionarea militarilor din metropolă în această „gubernie” sui generis. La fel, în lumina evoluţiilor ulterioeare, de pînă în decembrie 1989, vedem astăzi că faimoasa liberalizare iniţiată de acelaşi GH. Gheorghiu-Dej, în prima parte a anilor 60, – cu recuperarea culturii burgheze şi a unei părţi a naţionalismului interbelic pe seama redirecţionării acestuia înspre Partidul Comunist ce mima o distanţare treptată de Moscova – nu a fost decît soluţia găsită la problema nevoii de a legitima mai profund partidul într-o etapă nouă în care represiunea brutală a fost înlocuită cu forme mai subtile de teroare psihică. Apogeulu acestei noi vîrste a comunismului românesc l-a constituit, fără nici o îndoială, lunga domnie a lui Nicolae ceauşescu. În acest răstimp, au avut loc mai multeprocese istorice care au marcat inconfundabil profilul politic al României timpului. Întîi de toate, s-a petrecut metamorfozarea conducerii colective a vîrfurilor P.C.R. în conducere personală (a secretarului general). În aceeaşi ordine de idei, conducerii ţării de către şeful unicei organizaţii politice legale i s-a substituit guvernarea prezidenţială. Chiar dacă preşedintele „ales” era tot aceeaşi persoană, se producea un viraj la nivelul mecanismelor guvernării. În primul rînd pentru că preşedintele rezultet de pe urma votului întregului electorat nu putea fi înlocuit printr-o simplă dizlocare din funcţia de secretar general al partidului (în cazul că s-ar fi încercat aşa ceva, cum se întîmplase atunci cînd Hruşciov a fostdetronat). Pe de altă parte, fiindcă faptul marca începutul unui cumul de explicit de funcţii, titluri şi onoruri (de la cea de comandant suprem al forţelor armate româneşti pînă la apelativul de „cel mai iubit fiu al patriei”). Prin acest tip de demers, întreg aparatul de stat şi de partid se subsuma ordinului direct şi absolut al lui N.Ceauşescu personal. „Noul curs” a cunoscut diverse etape, începînd cu 1968, cînd poziţia decisă împotriva intervenţiei ruse în Cehoslovacia l-a făcut extrem de popilar, însă toate au marcat o închidere progresivă a ţării sub carapacea tot mai impenetrabilă a dictaturii. În 1971 şeful statului şi al partidului iniţia „revoluţia culturală” după un model chino-coreean, în 1974 el devenea preşedinte pentru ca din 1980 singurul criteriu al conducerii ţării să fie bunul lui plac. O asemenea concentrare de putere pe seama unui singur om nu se putea face fără aliaţi extrem de fideli. Pentru a se asigura de maxima lor ascultare, Ceauşescu a preferat – după cîteva experienţa usturătoare (trădarea generalului Pacepa, la sfîrşitul anilor 70, se numără printre ele) – să îşi numească în funcţiile de decizie persoanele cele mai apropiate: de la soţie, fraţi şi cumnaţi, fii ori cumetri, pînă la prietenii de vînătoare şi jocuri de cărţi (Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi alţi cîţiva). În această etapă, competenţa a fost definitiv înlăturată de obedienţă dintre criteriile ce făceau o persoană eligibilă şi promovabilă. În aceste condiţii, ţara întreagă a devenit în cel mai strict sens al termenului, o moşie personală a clanului liderului şi  a familiarilor acestuia, gospodărită nu meritocratic, ci prin forţă şi intimidare, cu ajutorul instituţiilor statului (armata antrenată în vaste campanii de muncă forţată, Securitatea veghind la supunerea necondiţionaţă a cetăţenilor, şcoala participînd deopotrivă la muncile cele mai diverse cu elevii, instituirea obligativităţii mascate a „muncii patriotice” şi militarizarea – prin itermediul gărzilor patriotice de tip asiatic – a vieţii din fabrici şi din spaţiul public). În fine, o altă caracteristică a regimului Ceauşescu a fost aceea că a încercat să suplinească performanţele unei economii intrate, după 1975, într-un progresiv declin, ca şi îngustarea tot mai spectaculară a libertăţilor şi drepturilor democratice, prin succese ale politicii internaţionale. Reale, într-un prim moment, datorită rolului de mediator al României între SUA şi China ori Israel şi palestinieni, jucînd – cît şi cum a putut – şi cartea nealinierii, printr-o prietenie mofturoasă cu URSS şi o falsă deschidere către Occident, aceste succese au evoluat însă, pe măsura trecerii timpului, către o simplă goană propagandistică după titluri şi onoruri decernate, pasămi-te (însă, de fapt, cumpărate în bună măsură), ultimului mamut stalinist din Europa răsăriteană. Contrastul dintre realitate şi iluzie a devenit flagrant mai ales pe la mijlocul anilor 8o cînd însuşi URSS-ul îşi inaugurase, de-acum, politica de glasnost şi perestroika, şi cînd bătrînul rebel s-a opus topirii îngheţului, deşi noul preşedinte al marelui vecin şi prieten dela răsărit a întreprins o vizită ofocială la Bucureşti special pentru a-l antrena pe Ceauşescu pe calea reformelor.” (Va urma.)

Posted in: Anamnesis