Revoluţia dinaintea Revoluţiei: Braşov 1987. Partea a II-a

Posted on noiembrie 10, 2010

5



       Continuăm cu textul – scris în septembrie 2002 – al istoricului Ovidiu Pecican. Cred că mai importante, după atîţia ani, sunt evaluările lucide şi „profesionale” ale reverberaţiilor, semnificaţiilor şi valorii unor „acte” istorice, individuale sau colective. Desigur, nu exclud valoarea mărturiilor ce poartă încă vibraţia emoţională a momentului.  Dar, după mult timp, şi emoţiile devin „educate”, „orientate” sau, în cazuri dramatice, chiar „dezorientate”! Mai cred că este timpul să îi ascultăm pe istorici, mai ales pe aceia care nu şi-au făcut cariera din exploatarea acestor teme de „istorie recentă” sau, cu o formulă pe care încă nu o înţeleg, „orală”.  Semnul (…) indică eliminarea unor scurte pasaje care se refereau foarte concret la volumul ce, oricum, n-a mai apărut.

       „În faţa unei asemenea voinţe de concentrare şi conservare a puterii se pune problema care au fost forţele care s-au opus acesteia. Enumerarea lor decurge rapid şi nu ridică mari probleme. După ce anii 6o văzuseră lichidarea ultimelor grupuri de rezistenţă armată împotriva comunismului în Munţii Carpaţi, domnia partidului nu a mai fost tulburată de puneri substanţiale în cauză. Devenise, probabil, evident pentru toată lumea – mai ales după 1956 şi 1968 – că Occidentul nu vrea ori nu poate interveni consistent în sprijinul vreunei insurecţii anticomuniste. Pe de ltă parte, trebuie spus că, fie şi cu mijloace brutale, noulregim operase mutaţii profunde în structura ocupaţională şi în cultura populaţiei ţării. Dizlocînd mulţimi de ţărani şi mutîndu-le în mediu urban, cu prilejul industrializării masive, de tip stalinist, a României, în anii 50-7o, P.C.R. le scosese pe acestea din autarhia rurală aproape netulburată – ca tip de existenţă – vreme de secole, obligîndu-le la o rapidă modernizare şi la o instantanee intrare în relaţia socială abstractă şi anonimizată, instituţionalizată, cu ceilalţi membri ai societăţii româneşti. În aceeaşi perioadă, radioul şi televiziunea au devenit ingredientele cu care, cultural vorbind, autoritaţile au înlocuit tradiţiile şi obiceiurile ce ocupau spaţiul comunitar al statului între două reprize de muncă. Era, desigur, din punctul de vedere al puterii centrale, un mijloc de a penetra în intimitatea oricărei existenţe, de a-i controla timpul şi chiar modul de a gîndi, de a o îndoctrina. Dar pentru oamenii de rînd mai era şi posibilitatea de a comuta pe un alt tip de discurs, pe muzica şi ştirile venite din Occident, adeseori în chiar limba română (prin Radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle, B.B.C.). Aşa se face că, în noile condiţii, focarele de opoziţie s-au structurat în primul rînd în rîndul muncitorimii, adică tocmai printre reprezentanţii clasei în numele căreia se guverna. Luna martie a anului 1977 a înregistrat marea grevă a minerilor din bazinul Văii Jiului, reprimată în parte, muşumalizată, altminteri, şi al cărei principal rezultat a fost punerea sub atent control şi a unei şi mai atente supravegheri securiste a mediilor minereşti. Tot atunci s-a conturat, la doi paşi de palatul prezidenţial, în chiar capitala ţării, mişcarea de protest a scriitorului Paul Goma, la care s-au raliat prin semnături peste o sută de susţinători. În timp ce minerii au solicitat o uşurare a condiţiilor de muncă şi înlesniri de natură economică, mişcarea Goma, solidară cu gruparea „Charta 77” din Cehoslovacia, a luptat pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Arestat, la început, şi supus unei anchete dure, romancierul a fost în cele din urmă eliberat. În faţa evidenţei că regimul nu este dispus să-şi revizuiască în nici un fel vederile, persecutînd, dimpotrivă, liderii de opinie, aceştia au optat, – în majoritate cazurilor -, pentru emigrarea în Occident, întărind exilul şi păgubind ţara de prezenţa lor capabilă să catalizeze opoziţia. Cu toate acestea, firul luptei împotriva dictaturii se înnodase şi nu mai putea fi deznodat. La începutul anului 1979, un fost reeducat de la Piteşti, preotul Gh.Calciu-Dumitreasa, împreună cu medicul Ionel Cană, fost semnatar al mişcării Goma şi cu Gh. Braşoveanu, puneau baza Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.). Pînă la data arestării acestora, în noua organizaţie au apucat să se înscrie circa 150-200 de inşi. Represiunea a fost promptă, liderii S.L.O.M.R. fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare (unii cu suspendare). Graţie intervenţiei repetate a postului de radio Europa Liberă şi, în general, a sprijinului primit din Occident, în cele din urmă Gh.Calciu-Dumitreasa a fost lăsat să migreze în Occident. (Nota mea, V.G.: aici trebuie menţionat cu toată apăsarea şi excepţionalul militant Vasile Paraschiv.)

        Cum se vede, în condiţiile accentuării anulării libertăţilor civice, pe fundalul unei treptate înrăutăţiri a condiţiilor de viaţă din România, mişcările protestatare – de proporţii mici, dar pornite din medii diferite – au ajuns, la sfîrşitul anilor 80 să atingă stadiul unei organizări incipiente. Chiar dacă Securitatea s-a grăbit să le reprime, ele au marcat întîlnirea, în numee aceloraşi idei democratice, a muncitorilor, intelectualilor şi a unor reprezentanţi ai unei sensibilităţi religioase reformatoare. Începutul anilor 80 însă, care în plan internaţional a însemnat în primul rînd imixtiunea rusă în Afganistan şi, deocamdată nu tocmai vizibilă, marea mutaţie de direcţie de la cîrma U.R.S.S., a însemnat pe plan itern o scufundare treptată în dezolare, pe măsură ce ovaţiile prelungite întru slava dictatorului deveneau tot mai frecvente. Nu este, astfel, de mirare că, în faţa reprimărilor securiste din anii precedenţi, vocile oponenţilor au amuţit. Abia peste un cincinal, în a doua jumătate a deceniului, stimulate de exemplele din jur, dar provocate de mizeria accentuată de la o zi la alta, contestările regimului au revenit la ordinea zilei.

         Cea mai făţişă şi mai decisă dintre cele cîteva iniţiative – mai toate, cu excepţia acesteia, fiind lucid premeditate şi transpuse în faptă la nivelul unor luări teoretice de poziţie (de la scrisorile Doinei Cornea la scrisoarea celor şase nomenklaturişti marginalizaţi de Ceauşescu) – a fost, fără îndoială, ieşirea în stradă a muncitorilor braşoveni. La 15 noiembrie 1987, aţîţaţi de sistarea plăţilor unor sume care li se cuvenea, dar şi enervaţi de comedia aşa-zisei votări libere, angajaţii mai multor secţii de la Uzina „Steagul Roşu” au părăsit incinta întreprinderii, avansînd în coloană către sediile locale ale puterii. Pornind de la imediateţea unor frustrări economice aflate într-o strînsă conexiune cu cele de natură politică, lucrurile au evoluat într-o logică ce urma să devină familiară schimbării de regim din 1989-1990. (…)

          Fără îndoială, starea de fond de la care a pornit acţiunea protestatară a muncitorilor braşoveni a fost una revoluţionară. Dar lipsa unor formulări programatice, caracterul spontan şi improvizat, aspectele de mişcare „ludită” (distrugerile de mobilier etc. ce exprimau o furie necanalizată către obiective vizînd preluarea, fie şi provizorie, a puterii) indică, toate, că, în fapt, în acel noiembrie 1987, la Braşov a avut loc o revoltă, nu o revoluţie. Pentru a o înţelege mai aproape de dimensiunile ei reale este destul astăzi, să privim către ridicările mulţimii la Timişoara, în 16 decembrie, şi la Bucureşti, în 21 decembrie 1989. (Nota mea, V.G.: dar şi la Sibiu, Cluj şi, din nou, Braşov.) Deşi în ambele locuri s-a vizat şi realizat alungarea de la putere a autorităţilor judeţene, respectiv centrale, după aproape un deceniu şi jumătate (Nota mea, V.G.: chiar şi după mai bine de două decenii!), de la acele evenimente se distinge limpede că, fără o raliere a armatei şi – în bună măsură – a serviciilor secrete la ideea punerii unui capăt dictaturii, succesul insurecţiei populare pacifice, manifestate prin marşuri de protest şi baricade (precum la Intercontinental, în bucureşti, ori pe Calea Girocului, la Timişoara), nu s-ar fi produs. Nu este exclus ca tocmai analiza atentă a răbufnirii mînioase a muncitorilor braşoveni şi punerea ei în contextul schimbărilor majore antrenate de gorbaciovism în lagărul socialist să-i fi determinat în 1989 pe artizanii neştiuţi – deşi băniţi – ai joncţiunii cu mulţimea a instituţiilor statului să sabordeze „corabia nebunilor”. Astăzi, cînd există deja anumite certitudini cu privire la caracterul revoluţionar al schimbării de la sfîrşitul domniei lui N. Ceauşescu, se poate preciza şi că revoluţia română a folosit ca prilej revolta populară, fiind însă realizată pe baza unui pact între eşalonul doi al P.C.R. şi anumiţi lideri ai armatei, Securităţii şi miliţiei. (…)

 

    Sursa foto: http://static.cinemagia.ro/img/db/movie/03/13/45/amintiri-din-epoca-de-aur-1-tovarasi-frumoasa-e-viata-215629l.jpg

        Din perspectiva evoluţiilor recapitulate sumar mai sus, acţiunea muncitorească din 15 noiembrie de la Braşov se pretează la mai multe tipuri de analize, facilitate de colecţia de documente conţinută de volumul de faţă. (Nota mea, V.G.: aşa cum precizam în introducerea la prima parte a acetei analize, volumul la care se referă Ovidiu Pecican nu a mai apărut, dar documentele la care se referă pot fi citite în volumul publicat de Marius Oprea şi Ştejărel Olaru la Editura Polirom.) Extrem de interesante se dovedesc, astfel, documentele – declaraţii, articole, fragmente memorialistice – provenind de la inşi care au lucrat în aparatul de represiune. Se evidenţiază astfel o dizarmonie între capii bucureşteni (în frunte cu ministrul Postelnicu, lipsit de curajul necesar pentru a raporta decis cuplului dictatorial ce se întîplase la poalele Tîmpei) şi şefii locali ai miliţiei şi securităţii, ca şi ai baroului şi procuraturii, mai concesivi în a aplica legea nedreaptă în uz. (…)

      Semnificative sunt documentele propriu-zise, rezultate din mărturiile directe ale participanţilor la ridicarea din 15 noiembrie, şi care dezvăluie o serie de oameni inimoşi care, familişti sau nu, tineri şi vîrstnici – dar majorittea lor pare să fi avut o medie de vîrstă sub treizeci de ani – au simţit că situaţia devenise intolerabilă şi au acţionat în consecinţă. Din evocările fiecăruia rezultă un peisaj uman complex care redă într-un fragment coloritul şi reliefurile întregului care era România ultimilor ani de comunism. Un păienjeniş de relaţii apare în faţa ochilor, în miezul multora dintre ele stînd suspiciunea reciprocă, delaţiunea, ameninţarea cu pedepsele, dar lăsînd să se întrevadă, din cînd în cînd, şi solidaritate, prietenie, nevoia de speranţă şi de o viaţă mai bună. Din acest punct de vedere este reconfortant să vezi că în acele momente de disperare au existat mai multe sute, mii de oameni care au găsit suficientă forţă în ei, încredere în viaţă şi dorinţă de a-şi schimba orizontul pentru a-şi îndrepta demni spatele încovoiat. (…)

      Mi se pare evident, în acest context, că trebuie să vedem aici nu doar continuarea unui spirit de verticalitate muncitorească detectat anterior în grevele din 1977, ori urmarea firească a tentativelor imediat anterioare de articulare a unei opoziţii la adresa regimului Ceauşescu (mişcarea Goma şi S.L.O.M.R.), ci însuşi preludiul marelui torent care a umplut străzile Timişorii şi ale Bucureştiului în decembrie 1989. Nu cred că exagerez dacă spun că revoluţia română a început, într-un fel, la Braşov, cu doi ani înainte de răsturnarea definitivă.” (septembrie 2002)

Posted in: Anamnesis