„Dosarul Braşov-1987” la final. „Dezvrăjirea” şi o „postfaţă” de Ovidiu Pecican

Posted on noiembrie 16, 2010

5



       Iată-ne ajunşi la capătul acestui exerciţiu, recunosc: pentru mulţi inconfortabil, de anamneză, şi individuală, dar şi colectivă. „Vraja” – căci, să recunoaştem, există şi o vrajă, o fascinaţie a răului alipită celei specifice eroicului – se poate risipi. Pînă în aceste zile din urmă îmi aminteam o anumită clipă a zilei aceleia de 15 Noiembrie 1987 sub semnul magicului. Era la puţine minute după ce trupele speciale de securitate, „antitero”, echipate cu căşti albe, scuturi şi bastoane electrificate tocmai desantaseră în centrul Braşovului şi, metru cu metru, „eliberau” spaţiul cuprins între sediul comitetului judetean de partid, clădirea Liceului „Unirea”, sediul comitetului municipal de partid şi al primăriei, clădirea „Modarom”, Hotel „Capitol” şi clădirea Teatrului Dramatic, operaţiune în cursul căreia se efectuau şi primele arestări de către cadre ale Securităţii şi Miliţiei, infiltrate „în civil” printre protestatari. Încercam să scap din „încercuire” pe direcţia Teatrului Dramatic, la care eram, la acea dată, angajat ca referent literar, dar am realizat repede că intrarea laterală, a „actorilor” (ca de altfel şi cea principală)  era baricadată. Astfel că nu mai aveam alt culoar  „de fugă” decît spre zidul de cărămidă tencuită, înalt de aproape trei metri, ce despărţea micul parc din vecinătatea Teatrului de un mic cimitir. Cu cîţiva paşi înaintea zidului am auzit o voce şuierîndu-mi în ceafă: „Fugi mai repede, în p… mă-tii, că dacă te prind trebuie să te predau!”. Era un locotenent în uniformă însoţit de doi soldaţi cu vizieră şi scuturi care tropăiau apocaliptic în spatele meu. În momentul acela toate funcţiile creierului meu s-au blocat. Probabil, ca o reacţie de protecţie în faţa unei primejdii de moarte. Dar, după cîteva secunde m-am trezit de cealaltă parte a zidului, printre monumente funerare vechi, cu inscripţii în limbile germană şi maghiară, evident protestante. Ani la rînd am „vizitat” zidul acela şi nu înţelegeam cum am reuşit să-l escaladez! În cele din urmă am acceptat că „o mînă divină” m-a smuls din situaţia aceea care imi punea viaţa în pericol! (Am mai trăit acelaşi sentiment, într-o situaţie echivalentă, doar în decembrie 1989.) Acum, la capătul acestui exerciţiu de memorie, ca şi cum aş fi reuşit o „regresie” terapeutică în timp aş spune că, mai degrabă, urmăritorii mei m-au „catapultat” pur şi simplu peste zid, evitînd astfel să îndeplinească un ordin pe care, se vede, nu-l agreau deloc!

        Citiţi în rîndurile de mai sus şi o pledoarie pentru exigenţa ca evenimentele majore ale istoriei să fie scrise de istorici profesionişti. Neînregimentaţi, nesubordonaţi decît adevărului istoric, care pot să-şi pună în paranteză propria subiectivitate şi eventuale implicări personale. Iată de ce vom încheia acest „Dosar Braşov-1987” cu o „Postfaţă” aparţinînd unui asemenea istoric, în a cărui gîndire critică şi onestitate profesională am toată încrederea. Înainte de a-i da cuvîntul pentru final d-lui Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican, de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, doresc să mulţumesc tuturor celor care au contribuit, într-un fel sau altul, la configurarea în acest spaţiu a acestui documentar, atenuînd sentimentul devastator de inutilitate şi relativizînd starea de solitudine pe care a trebuit să le traversez în aceste zile.

      ” Redeschiderea dosarului revoltei braşovene din toamna târzie a anului 1987 de către scriitorul şi militantul democrat Vasile Gogea, pe blogul personal – imaginat ca o publicaţie substanţială şi cutezătoare -, deschide posibilitatea unei discuţii binevenite nu doar despre istoricitatea sau actualitatea evenimentelor de atunci. Este mai puţin important, cred, să evaluăm acum ecoul, rezonanţa ridicării deschise la luptă împotriva dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu, împotriva versiunii de clan a acesteia sau chiar a comunismului ca regim politic, cât să se îmbogăţească, aşa cum chiar se întâmplă, dosarul faptic al împrejurărilor de atunci şi să se analizeze complexitatea relaţionărilor pe care momentul le-a presupus.

       În acest sens aş remarca solidaritatea – n-am un cuvânt mai bun pentru a desemna caracterul acelei relaţii speciale – dintre muncitorii care s-au erijat în purtătorii demni de cuvânt ai unui întreg popor căzut sub loviturile regimului în torpoarea dinaintea trezirii şi unii reprezentanţi ai tinerei intelectualităţi de la asfinţitul comunismului. Pentru respectiva situaţie, însuşi faptul că după atâta timp Vasile Gogea redeschide subiectul dovedeşte o consecvenţă şi o indestructibilitate a legăturii de gândire şi acţiune de atunci, care, din păcate, rămâne apanajul privilegiat al ultimului ceas al dictaturii şi al primelor ore ale postceauşismului.

       Îmi amintesc cum, în chip similar – şi luând exemplul proaspăt constituitului Grup pentru Dialog Social înfiinţat la Bucureşti -, în Aradul ultimelor zile din decembrie 1989 s-a înfiinţat, în interiorul grupului de cineaşti şi artişti underground de pe lângă cineclubul Atelier 16. Kinemaikon ce funcţiona pe lângă Şcoala Populară de Artă din oraşul de pe Mureş, un grup cu o denumire similară, care – ca şi la Bucureşti – nu a ajuns doar să înfiinţeze un organ de presă propriu, anume Conversaţia, ci a şi realizat necesarele punţi între intelectualii şi muncitorii democraţi. De această deschidere s-au ocupat mai ales poeta Ligia Holuţă şi cel care scrie aceste rânduri, luând legătura cu primii revoltaţi din Aradul industrial, liderii de la Orologerie şi participând la şedinţe comune, menite să stabilească un program de acţiune şi operativ propriu. Din nefericire, după iluziile primelor zile, au urmat deziluziile zilelor de 8 şi de 9 ianuarie 1990 când, la incitarea facţiunii dominante din C.P.U.N., anume cea a comuniştilor din linia a doua a P.C.R., în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, Victor Bîrlădeanu, Dan Iosif ş.a., peste tot în marile oraşe, organizaţi şi călăuziţi din umbră de lideri „discreţi”, au invadat şi distrus sediile nou înfiinţatelor partide Liberal (Radu Câmpeanu), Ţărănesc (Corneliu Coposu) şi Social-Democrat (Sergiu Cunescu), risipindu-le arhivele şi strigând cam aceleaşi lozinci adresate, cu doar câteva zile înainte, lui Ceauşescu şi clicii lui.

       Deturnarea avea drept scop, ca şi acţiunile ce au urmat în zilele şi lunile de după aceea, până la mineriada din iunie 1990, zăgăzuirea drastică a elanurilor revoluţionare, prin încercarea de a zădărnici evoluţiile către pluralism democratic. Se dorea o limitare la proiectul docil al unei vagi perestroika – dar fără glastnost -, iar caracterul profund antipatriotic al acestui plan, teoretizat de Silviu Brucan în broşura de propagandă referitoare la rezolvarea pluralismului în cadrul Frontului Salvării Naţionale, ca simple „platforme” metabolizabile de acesta, este demonstrat de faptul că până şi după eşecul gorbaciovismului, înregistrat în vara lui 1991 de căderea U.R.S.S. şi ascensiunea ielţânismului, această perestroika precară de vechi model sovietic a continuat până la prima cădere a lui Ion Iliescu, în 1996.

       Eşecul arădean şi din alte locuri înregistrat în 1990 şi după aceea nu invalidează nici eforturile reale în direcţia aducerii împreună a intelectualilor cu muncitorii, şi nici, mai ales, succesele acestei atitudini anterior lunii decembrie 1989. Acţiunile de la Braşov din 1987 rămân expresia spectaculoasă a tendinţei respective şi sunt cu atât mai uimitoare, cu cât au survenit cu un an înainte de  protestul radical, dar solitar, al lui Liviu Babeş pe pista de schi de la Braşov.

       Meritele liderilor muncitori şi ale celor autoselectaţi din rândul intelectualilor – mă refer aici explicit la Vasile Gogea însuşi – înscriu o pagină istorică imposibil de ignorat. Simultaneitatea – sesizată de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca – dintre acţiunile braşovene şi primele alegeri libere dintr-o ţară comunistă, anume Polonia, nu este lipsită de semnificaţie. Exact în momentul când deschiderea spre democraţie devenea, că o voiau sau nu oficialii, politică publică în Polonia, începuturile unei eficienţe a joncţiunii dintre muncitori şi intelectuali se făceau vizibile şi în România. Ele puteau anunţa, cu greutăţi şi cu succese, oricât de parţiale, o poveste paralelă celei care a adus alături Biserica, lucrătorii de la Şantierele navale din Gdansk şi cărturărimea din catacombele poloneze.

       Istoria a vrut ca lucrurile să continue peste doar doi ani printr-o explozie. Dar asta nu schimbă nimic, germenii au fost sădiţi mai întâi la Braşov, apoi la Iaşi, Bucureşti, în Arad şi în alte locuri. Iar revoluţia, în cele din urmă, a avut loc, cu toate neîmplinirile, dar şi cu împlinirile ei.”

Posted in: Anamnesis