Radu Ţuculescu, „românul erectil” şi ritmurile prieteniei

Posted on noiembrie 17, 2010

13



       22. Nu e vorba de revista care şi-a făcut titlu din această cifră, concentrînd în simbolistica ei ceea ce s-a cam subţiat în conţinut. Este numărul de scrisori adresate „preşedintelui” (unui preşedinte neprecizat) de Radu Ţuculescu. „A fost de ajuns, timp de un an de zile. Acum mă pot întreba, precum o face adesea un prieten de-al meu, şi la ce a folosit?” – concluzionează, interogativ totuşi, vajnicul nostru epistolier în ultima sa scrisoare. Bine face! (Chiar şi Lenin, pe care Radu îl citează în motto-ul volumului a cărui copertă o vedeţi mai jos şi despre care vorbim, scria într-o scrisoare către Maxim Gorki: „Intelectualitatea se crede creierul naţiunii dar nu e decît un căcat.”  La noi, doar preşedintele e intelectual, ceilalţi sunt tinichigii!) Pentru că are şi alte subiecte. Prozatorul, realizatorul de emisiuni de televiziune (între ele, o serie unică de „medalioane” cu aproape toţi „optzeciştii”), traducătorul (cît un institut întreg!), dramaturgul, regizorul şi – nu la urmă, ci în faţă – violonistul – Radu Ţuculescu nu-i mai „scrie peşedintelui” şi (re)descoperă armoniile simple, clasice şi preclasice (ferindu-se de zgomotul postmodern) ale ritmurilor inimii! Căci, „viitorul sună ca o tobă spartă”! Depozitar al „povestirilor mameibătrîne„, împingînd norii uitării cu „sapa lui Stalin„, dezmorţind în „cuptorul cu microunde” „degetele lui Marsias” şi căutînd în „trenul ăsta” o „umbră a penei de gîscă” se izbeşte mereu, ca într-o „uscătorie de partid„, de „românul erectil„! Cine este acesta? Să ascultăm:

         „De sus, cartierul arată ca o imensă pubelă. Cine dracu ne vede pe noi de sus, am innebunit? Poate extratereştrii, hăhă! Ei să-şi vadă de rahatul neamului lor, noi cu al nostru. Put, deci exist. De ce românul erectil? Păi, asta e, un viril, un zdravăn, un sănătos. Românului şi cînd lucrează i se scoală. De exemplu, descarcă saci dintr-un camion şi, pac, i se umflă nădragii în dreptul şliţului. Doamne fereşte să scape sacul din mîini că i se rupe. În general, i se cam rupe de toate, dar asta ţine de erecţie.”

         Lui Radu Ţuculescu nu i se rupe, decît, după cum e scris la cheia sol, partitura prieteniei, pe care o reia mereu, cu o încăpăţînare de înainte mergător în calendar! Astfel, scrie – cu aripile care i-au mai rămas după marea vînzare – despre Radu-Ilarion Munteanu,  Ana Dragu, Ruxandra Cesereanu, Eugen Curta, Vasile Muste, Banfi Geza, Letiţia Ilea, un mecanic de locomotivă, Elfriede Jelinek, Flavius Lucăcel, Mihai Vieru, Emanuel Petran, Ştefan Manasia, Mihai Ignat, Kocsis Francisko, Ioan Moldovan, sau Noelle, Alina, Iolanda, Anca, Ildiko, Mariana şi Cornel, Alexandru Jurcan, Virgil Flonda, Cosmin Perţa, Panek Kati, Ioan Pintea, Echim Vancea, Ion Cristofor, Nicolae Mocanu, Ioan-Pavel Azap, Liviu Antonesei, Adrian Grănescu, Mihai Pintea, Vasile Muste, Nicolae Prişcă, Adriana Simlovici şi Daniela Duluj, Dan Dumitru Mihăileanu şi Marin Pop, Rareş Uglean, Mircea Petean, Viorel Mureşan, George Tegu, Eugenia Anca Rotescu, Badea Vasile Dâncu, Lucian Perţa, George Vigdorovits, Viorel Tăutan,  Zorin Diaconescu, Tudor Ionescu… Iată cîţi „preşedinţi” potenţiali are aici la dispoziţie epistolierul! Şi îi face pe toţi „doar” prieteni! Acestora, nu le scrie, ci scrie despre ei! L-am lăsat în afara enumerării pe Cristian Cheşuţ pentru că el beneficiază de statutul de invitat special al locatarului de azi  al „Pavilionului de oaspeţi”. (Ca să nu vină „cu mîna goală”, Radu l-a adus cu sine şi în sinea sa pe blîndul Cristian Cheşuţ. Poate îmi mai face niscaiva îmbunătăţiri de design în spaţiu!) Să îi urmărim o clipă, cam cît durează un mandat de „preşedinte” (retractil):

          CHEŞUŢ

       ” Îl văd întins pe iarba deasă și tăiată aproximativ a unui parc pentru copii, lîngă  o mare ladă de nisip și cu o… mare de copii în jurul său. Prichindeii se cațără pe el, precum o făceau oamenii din poveste pe Guliver cînd acesta dormea. Dar Cristi Cheșuț (căci despre el este vorba, nu are rost să prelungesc momentul dezvăluirii…) nu doarme, din contră, e extrem de activ, copleșit de-o febrilitate jovială. Mîinile sale nu au astîmpăr, construiesc locomotive și vagoane și mașini și căruțe și avioane și case din bucăți de lemn colorate. Și păpuși din cîrpe, din os, din știuleți de porumb, din frunze de stejar, din dovleci și paie, din ceară și din tulpinile plantelor răsucite și din conuri de brad, din vreascuri și din rafie împletită. Un adevărat vrăjitor, așa-l numesc cei mici încîntați iar Cristi e la rîndul său încîntat și are, constant, un zîmbet lipit de buze. El este unul dintre cei rari care știu să se bucure de bucuria altora. E mulțumit cînd îi mulțumește pe alții. Iar zîmbetul, pentru el, are semnificații profunde.

      În Indonezia, tribul Tongas avea, pînă nu demult (…pînă-n fatidica zi cînd li s-au aruncat, pe gratis,  din avioane sticle din plastic cu Cola și pungi cu cipsuri…) un obicei năucitor: organiza o mare sărbătoare atunci cînd un copil zîmbea pentru întîia oară!! O întreagă comunitate să sărbătorească, grandios, primul zîmbet născut pe buzele unui copil, mi se pare uluitor. Conotațiile sînt multiple, profunde, pline de semnificații. Se poate scrie un eseu cu această temă, ori o proză pe care aș intitula-o  Sărbătoarea primului zîmbet. Cred că Cristi Cheșuț are un străstrăbun din…Indonezia. Poate nu chiar un străstrăbunic dar, precis, măcar un…străstrăverișor…

      După ce le-a mai și desenat în nisipul din ladă diverse figuri geometrice, Cristi simte că a venit timpul unei țigări. Căci doar învăluit în fumul străveziu de țigare, se poate odihni, poate pluti către alte spații, alte universuri. Prin urmare, se ridică în picioare, ceea ce produce, în rîndul copiilor sunete de exclamație. Brusc  sînt convinși că nenea Cristi, constructorul lor de jucării și jocuri, s-a transformat în însuși Păsărilă Lungilă. Zîmbindu-le, Cristi îi părăsește, deschizînd o copertă.

      Pentru Cristian Cheșuț, ușile către alte universuri (către alte realități paralele) sînt coperți de cărți. Avantajul său este că tot el și le desenează, el le concepe. De cîte ori are chef să treacă într-o altă dimensiune, desenează, rapid, o copertă….Deci, deschide ușa și se trîntește într-un șezlong (desenat tot de el) unde-și bea țigara cu nedisimulată satisfacție. Apoi devine ceva mai sobru dar nu rigid, își mai scurtează zîmbetul, fără să renunțe definitiv la el și deschide o nouă ușă. Dincolo de ea îl așteaptă alți copii, aceștia mai mari, trecuți de epoca lăzii cu nisip, dornici să pătrundă în hățișul, aparent lejer, al artei designului. Profesorul Cheșuț îi ajută s-o pornească la drum. Pentru asta, cu o sobrietate garnisită de-un zîmbet vag, le construiește…un trenuleț din bucăți de lemne colorate în care vor încăpea cu toții. Și uite așa se vor scurge orele, în ritmul roților (din lemn) de tren…Și, obligatoriu, la intervale egale, pauza fumului de țigare…

       Halte speciale se fac și pentru designul grafic, cel care exercită o magie stranie și continuă asupra destinatarilor produselor sale, devenind dintr-un rău necesar formula totală și complexă a imaginarului uman. Profesorul Cheșuț le mai spune copiilor ajunși studenți, că designul grafic are în arealul preocupărilor sale, printre multe altele (afiș, ambalaj, personalizare de obiecte și/sau de corportații, operte de carte sau CD etc) și ilustrația de carte. Iar ilustrația de carte pentru copii (mici ori mari…) este iluzia ridicată la rang de virtute a scriitorului, respectiv, ilustratorului….Căci fantasmele colecționate formează un unic muzeu adunat între copertele unei cărți.

       După ce s-a parcurs traseul, cu haltele de rigoare, Cristi deschide o nouă ușă și pătrunde în biblioteca sa, în biroul său capitonat cu cărți, cu sute de coperte pe care el le-a conceput ( ”marca Cheșuț…”), se așează la birou, aprinde o (nouă) țigare și…scrie! A publicat, pînă acuma, două cărți,  care constituie premiere absolute în cercetarea de specialitate din România. Una despre jocuri și păpuși și alta despre designul grafic și literatura pentru copii. Sînt sigur că demersurile sale într-ale scrisului nu se vor opri aici…

       Cristian Cheșuț , un personaj ”discret, modest, de un bun simț  uriaș”, așa-l caracterizează poetul Mircea Petean…fără să ”poetizeze” nici un strop.

       Un copil care a crescut mare mare, spre bucuria iubitorilor (și a consumatorilor) de artă și spre folosul celor care intenționează, cu mai mult ori mai puțin talent, să o producă…”

        Mă întreb, cu cîţi din „ochii” pictorului Ţuculescu priveşte lumea scriptorul Ţuculescu?

        (Foto portret Radu Ţuculescu: Ştefan Socaciu)