„Portretul luptătorului” şi „Mutilarea artistului”: (întotdeauna) „la tinereţe”.

Posted on Noiembrie 22, 2010

1



 

           Prin nu ştiu ce secrete „vase comunicante” ale memoriei, prima asociere care mi-a venit în minte la sfîrşitul proiecţiei, „pentru presă”, a filmului realizat de Constatin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, a fost cu teribilul poem al Marianei Marin, Mutilarea artistului la tinereţe! Trebuie să mărturisesc că, încă din copilăria şi anii de şcoală, la Liceul Radu Negru din Făgăraş, dar şi mai apoi, printr-un mirabil şir de „întîmplări” ale vieţii, cunoşteam/cunosc în amănunt „povestea”/”poveştile” despre „partizanii din munţi”. Şi, totuşi, primul lucru pe care mi l-a evocat imediat filmul a fost poemul regretatei mele prietene, Madi.  (Abia după aceea mi i-am amintit pe foştii mei colegi Maga, Chiujdea, Cristian, Bărcuţean, Pirău, Cornea, Novac, Streza, Oană, Brescan, Cosgarea, Dragoş, Petrişor, Socol, Faina, Săbăduş, Comşa, Dîmboi, Rila… ) Mi-am dat seama apoi, treptat, că două dimensiuni simbolice sunt recognoscibile în ambele „producţii”: cruzimea istoriei şi poieticitatea sau eroismul atitudinii în faţa ei. „Declinarea” documentar-ficţională (la Constatin Popescu) şi destinal-artistică (la Mariana Marin), a formulei pur estetice a lui Joice, se face, însă, în aceste două cazuri, în „modul” imperativ etic. De aici rezultă o tensiune a abordării biografice individualizate, în multe momente, greu de suportat. Fără îndoială, poate chiar mai greu de redat. Ca să nu mai spun că e şi „neatractivă” pentru studiul aprofundat din punct de vedere „canonic”! De aceea, poate, lipseşte „un personaj” important din film („ideile”), care ar fi potenţat dimensiunea tragică şi eroică a celorlalte („partizanii” şi „peisajul”), prezente. Pentru că, în film nu avem doar o deambulare haotică şi prelungită, ci o colosală „vînătoare” şi o „hăituire” agonică. În numele unor idei, ale unor „idealuri”.  Dar, nu o „cronică de film” mi-am propus să scriu aici; pot să recomand una, deja scrisă, pertinentă şi echilibrată, cu care sunt în bună parte de acord, diferenţele în evaluare fiind, mai degrabă, „de grad” decît „de esenţă”, semnată de prozatorul Costi Rogozanu:  http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/portretul-luptatorului-la-tinerete-de-ce-fara-ideologie-55359.html .

        Ceea ce mi-am propus acum este să alătur chipurilor „din oglidă”, expresiile reale ale acestora. Nu sunt toate. Le-am reprodus doar pe cele de la sfîrşitul volumului I (şi, parţial, al II-lea) ale memoriilor lui Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, (apărute la Editura Marineasa, în 1993), considerîndu-le suficiente pentru a îmbogăţi, nuanţa şi fixa sugestiile, uneori prea discrete, cu privire la „identitatea” umană istorică reală a eroilor filmului (dar, şi ai istoriei!). Priviţi-le şi „citiţi-le” cu atenţie! S-ar putea să descoperiţi acele „vase comunicante” secrete între luptători şi artişti. Care nu sunt „înfundate” mai ales, dacă nu totdeauna, „la tinereţe”!

        Lui Ion Gavrilă-Ogoranu, camarazii i-au spus Moşu. În semn de respect şi de recunoaştere a autorităţii sale. Securitatea, în Dosarul lui personal de urmărire, l-a numit „obiectivul Negoiu”!  Printr-o sublimă ironie a istoriei şi, involuntar, a avut dreptate: din toate punctele de vedere, acesta s-a dovedit prea înalt pentru ea! Dar pentru noi?

Anunțuri
Posted in: Anamnesis