Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, de Radu Cernătescu

Posted on noiembrie 25, 2010

2



Cu sprijinul şi acordul d-lui Daniel Stuparu – de la care am primit, în ultimii ani, la intervale de timp oarecum egale, foarte consistente şi pline de învăţăminte culturale interviuri cu mari scriitori sau filosofi germani, traduse de domnia sa din limba germană – am întocmit – într-un improvizat gest de gratitudine – rapid, un mic „dosar”, mai degrabă un „prag” pentru a lansa o dezbatere. Nu neapărat aici, dar am ferma convingere că volumul  despre care e vorba, semnat de Radu Cernătescu, are toate datele pentru a provoca o discuţie serioasă şi profundă. Mai mult decît insomnii, cred că astfel de cărţi trebuie să întărească starea de veghe. Starea de veghe a raţiunii care nu trebuie să se lase timorată de provocări. În fond, trecutul este singurul timp în care putem face mereu descoperiri.

„Radu Cernătescu ne oferă un volum care deconspiră o seamă de „secrete” ale masoneriei. Multe şi, presupun, adunate cu grijă de la deţinători de secrete importante. Efortul e extraordinar şi plin de semnificaţii. Istoria culturii române revelează subterane inaccesibile cercetătorului obişnuit. Aflu istorii senzaţionale despre Padova, Focşani sau despre Spătarul Milescu. Autorul scoate la lumină arhive secrete, polemizează cu cercetători ai masoneriei româneşti pe care îi consideram, pînă azi, repere. Sînt foarte multe date noi, uimitoare despre istoria României – aşa cum este şi cum poate fi văzută dinspre masoni.  Carte inaugurală, Istoria luciferică a lui Radu Cernătescu mi se pare cea mai dură provocare a ultimelor decenii de critică şi istorie literară.” (Cornel Ungureanu)

„Va veni o vreme cînd nopţile de nesomn ale seniorilor criticii vor fi spulberate de interpretările cu totul explozive pe care ni le pregăteşte tînărul critic Radu Cernătescu.” (Laurentiu Ulici)
„…totul este o permanentă provocare, o permanentă ispită, chiar şi pentru Maeştri.” (Gheorghe Grigurcu)
„Domnul Radu Cernătescu, într-o cercetare foarte doctă, stabileşte că fenomenul [masonic] a fost mai general decît ar fi bănuit profanii, el unind sau apropiind personalităţi şi personaje într-un fel de familie…” (Alexandru George)
 
 

Ecce Homo

Nu cu mult timp în urmă la Cartea Românească a văzut lumina tiparului o carte a cărei publicare s-a lăsat – pentru cei care cunosc povestea ei – îndelung așteptată: Literatura Luciferică, semnată de reșițeanul, timișoreanul, bucureșteanul, în fine, homo universalis, Radu Cernătescu. Și nu e o întâmplare că această cronică se deschide încă din titlu cu o trimitere la Nietzsche, cel care declara fără ocol: „Ich bin kein Mensch, ich bin Dynamit.” Dincolo de provocare, care transpiră prin toți porii cărții, paralela cu Nietzsche se va dovedi grăitoare și la alt nivel. Căci, așa cum anunța și acesta în Götzendämmerung (1888), nici Radu Cernătescu nu face altceva, în esență, în această carte recuperatorie și necesară, decât să… „filosofeze cu ciocanul”.

Nu e vorba doar de o figură de stil, căci după cum observa și Rüdiger Safranski în monografia sa (Nietzsche – Biographie seines Denkens), precum filosoful din Naumburg, în atelierul de lucru al lui Radu Cernătescu vom găsi două ciocane, cu meniri diferite: un ciocănel și un ciocan, consult medical și demolare, diagnoză și terapie. Ba mai mult, în arsenalul lui Cernătescu vom regăsi chiar un al treilea ciocan – cel masonic – care i-a lipsit lui Nietzsche și i-a adus, pare-se, sfârşitul (v. Rudolf Steiner, Nietzsche – ein Kämpfer gegen seine Zeit, Der menschliche und der kosmische Gedanke ș.a.): acesta ajunsese într-un punct al vieții în care poate surveni ințierea sau nebunia.

Iată-l deci pe Radu Cernătescu, cu șorțul de mason la brâu și cu ciocanul în mână, diagnosticând, demolând sau zidind. Căci ceea ce ne propune el este înainte de toate faptul de a pune sub semnul întrebării, pe aceeași filieră nietzscheană, toată seria de prejudecăți sedimentate în subconștientul criticii postcălinesciene, invitând la o redimensionare a valorilor (Umwertung aller Werte) și declarând nici mai mult nici mai puțin că Dumnezeul criticii postbelice de la noi – acest vițel de aur la care au ajuns să se închine volens nolens generații întregi de elevi sau profesori, și căruia îi datorăm în bună măsură „omenesc mult prea omenescul” receptării textului – este mort. Și pe care nu se sfiește să îl alinte… cu barosul.

Ceea ce îl desparte de Nietzsche e faptul că supraomul pe care îl caută el nu este o fantasmă a unui viitor incert (cf. Heidegger, Doar un zeu ne mai poate salva, interviul din Spiegel ’66); Übermensch-ul nietzschean nu trebuie imaginat, ci redescoperit. Căci omul către care indică degetul autorului nu este cel modern sau postmodern, ci acela de care vorbea cândva Pico della Mirandola în De Hominis Dignitate. Acolo se află de fapt, în opinia autorului, supraomul căutat de Nietzsche – a cărui dramă personală avea să devină drama omului modern în genere, orbecăind, precum Polifem, în căutarea reperelor pierdute.

Căci transcenderea pe care acesta o caută (trupul-mormânt de care vorbea Platon) nu se poate realiza supralicitând simțurile (alcool, sex, droguri, adrenalină etc.), ci transgresându-le, prin ancorarea în cultură – o autentică cultură a spiritului, ține să precizeze autorul, atent la domnia cantității și semnele vremurilor, conștientă de originile-i aflate în vechile școli de mistere. De fapt, la asta se referă Cernătescu și atunci când vorbește de filosofie ocultă. Căci ocult se referă aici nu atât la spiritism sau lucruri tenebroase care mai bântuie încă capetele confuze ale celor care s-au uitat prea des la Codul lui Oreste, ci la sensul etimologic de ascuns – ceea ce se revelează spiritului și nu este accesibil prin simțuri.

În această ordine de idei, autorul se apleacă asupra câtorva opere ilustrative din istoria literaturii române mai vechi sau mai noi, punând într-o nouă lumină texte ce păreau a fi deja lămurite, etichetate (cazul Coșbuc, fenomenul avangardist șamd). În același context, I. B. Lefter avea dreptate să remarce, la lansarea cărții de la Gaudeamus, că nu avem de a face cu o istorie propriu-zisă a literaturii române – autorul nici nu își propune așa ceva, acesta e doar un pretext. Radu Cernătescu încearcă în fapt să indice o posibilă cale, nu doar spre înțelegerea autorilor comentați, cât și spre regăsirea unei aventuri personale – a cititorului față în față cu sine însuși -, căci așa cum opina cândva Borges, calea spre Paradis trece prin bibliotecă.

Cartea pe care o ținem în mâini așadar, se vrea o invitație la lectură, nefiind în fond decât o fereastră către un univers uitat, ce palpită însă – așa cum au arătat Eliade, Jung, Zimmer ș.a. – în inconștientul colectiv la care cu toții suntem contectați, inducând uneori celor vigilenți acel sentiment océanique de care vorbea cândva, în alt context, Romain Rolland.  

***

Posted in: Ipote(nu)ze