Un vis al lui Anselmus. Despre pensionari

Posted on noiembrie 27, 2010

9



           „Noaptea, Anselmus nu dormi prea grozav. Avu un somn agitat, de care te bucuri că s-a încheiat fără să te bucuri, totuşi, că te-ai trezit. Dormise degeaba. Se şi culcase rău, cam fără chef, cam fără rost. „La culcare, ca şi la nuntă, trebuie să mergi cu o anumită dispoziţie, altfel ţi se pare că ai pierdut doar timpul, aşa cum la nuntă nu simţi decât că ai pierdut nişte bani!” Hainele de pat abia aduse de la spălătorie, apretate excesiv şi foşnind ca o pădure de fagi, toamna, câinii de afară, luna plină încremenită în dreptul ferestrei l-au chinuit aproape până în zori. Apoi, visă ceva straniu. Se făcea că locuia (în acelaşi bloc, sigur, cu aceiaşi locatari) într-un orăşel izolat, în care trăiau numai pensionari. Singura lor îndeletnicire era să scoată la fiecare zece decese o gazetă cuprinzând biografia răposaţilor, discursurile de la înmormântări şi, eventual, ceea ce se numeşte „ultimul gând” sau „ultimele cuvinte” ale celor plecaţi. Publicaţia apărea într-un singur exemplar şi se citea în centrul oraşului. Arhiva (uite că nu-şi amintea ce nume avea gazeta) reprezenta istoria oraşului. Singura lui istorie. O vreme, lucrurile au mers bine, au decurs, adică, normal. Dar nu se ştie prin ce miracol, de la un timp nu mai murea nimeni. Revista nu mai apărea, orăşelul, lipsit de istorie, se scufunda tot mai mult în mizerie, bolnav de un cancer social. Toată lumea a fost de acord să se editeze publicaţia la primul deces, fără să se mai aştepte până la împlinirea numărului stabilit iniţial, dar nici aşa nu muri nimeni. Primăria a început mari lucrări de reparaţii la sistemele de canalizări, de înlocuiri la reţelele de conducte şi de linii de electricitate, astfel că oraşul rămăsese fără apă, fără căldură şi fără curent electric, dar fără nici un rezultat. Medicamentele au început să lipsească, iar medicii au fost trimişi la fel de fel de simpozioane şi consfătuiri. Degeaba. Nici o epidemie, nici un cutremur, nici un incendiu, nici un accident… S-au organizat competiţii sportive, se alerga zilnic câte un maraton şi se desfăşurau gale de box ale veteranilor cu meciuri de câte cincisprezece reprize… Muzica de discotecă se revărsa pe străzile oraşului prin difuzoare speciale, montate în toate intersecţiile, ziua şi noaptea… În fiecare dimineaţă, însă, mulţimea era adunată în faţa primăriei, mai frenetică, mai nerăbdătoare, mai plină de forţe decât oricând. Deja se auzeau voci propunând un război ori o escaladare în masă a Everestului! Dar o asemenea decizie era deosebit de riscantă: dacă ar fi câştigat războiul fără nici o pierdere, sau ar fi reuşit să urce toţi pe Everest, ce le-ar mai fi rămas? Atunci primăria a hotărât ca, prin tragere la sorţi, din timp în timp să fie ucişi câte zece locuitori. A fost organizată în secret o grupă de zece „terorişti”. De îndată ce au apărut morţii, lucrurile au început să reintre în normal. S-a reluat alimentarea cu apă, cu electricitate şi căldură, au încetat competiţiile-genocid, s-au întors medicii, au început o serie de vaccinări, s-au luat măsuri pentru păstrarea liniştii publice… Orăşelul avea din nou istorie. Dar încet, încet în oraş n-a mai rămas decât grupul celor zece membri ai brigăzii de luptă împotriva uitării. Conform instrucţiunilor, urmau să scoată ultimul număr al gazetei, autodedicat, şi să se sinucidă. „Sinuciderea este un mod de a supravieţui!”. Nu-şi mai amintea cine spusese asta. Din fericire sau din întâmplare, se trezise înainte de a trebui să se sinucidă. Cel puţin norocul ăsta îl avusese, nu suporta să moară în vis.”

(Fragment din romanul Scene din viaţa lui Anselmus, Editura Limes, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 2008)

Posted in: Work in regress