Un husserl-ian din Nord: Remus Foltoş

        Las, astăzi, „Pavilionul de oaspeţi” în seama a doi filosofi. Doi „tanchişti” ai tranşeelor conceptuale.  Se vor fi descurcînd ei cumva. Mai ales că, fiind şi poeţi, se vor apăra cu „blindajul” metaforelor de obuzele penetrante ale conceptelor. Aşa cum au fost şi alţi „nordici”, precum Vasile Latiş sau Ion Bălin. Îl las pe Remus Foltoş (un husserlian de subsanţă, nu de „limbaj”) în „grija” lui Vianu Mureşan (despre el vom avea ocazia curînd să „vorbim”, el fiind, cred, cel mai bun cunoscător la ora actuală al lui Levinas, nu numai din ţara noastră!), iar pe d-voastră în compania a trei texte scurte ale lui Remus, care nu sunt din exegeza despre Husserl, dar constituie un „ecou” al lecturilor din acesta. Doar coperta am s-o arăt acum. Pentru că dincolo de ea este chiar viaţa unui om. Şi aceasta poate fi „văzută” şi pe o „fereastră”. Chiar şi virtuală.

               UN ESEU DESPRE O  (ALTĂ) CARTE A LUI REMUS FOLTOŞ

„Geniul meu şi balega sunt două lucruri extrem de apropiate.” Remus Foltoş, Apologia invizibilului, ed. Zestrea, Baia Mare, 2006, p. 33

            Cine sunt eu ca să neg un adevăr mărturisit atât de frust? La urma urmei geniul, ca şi baliga, poate ţine de cald. Măcar pentru o vreme. De asemenea, cred că mai poate fi o legătură interesantă. Anume, doar un geniu ar vedea înscrisul baligii pe albul imaculat al zăpezii ca pe un text esoteric menit a revela iniţiaţilor marele secret al vieţii. Şi şi-ar pierde vremea reproducând în caligrafii îngrijite cuvintele acelui ciudat idiom iscat din bolboroseala dosului bovin şi proiectate din mers pe pânza iernii, pentru a le repeta cu sfinţenie la ore ocult calculate.

            Când un ins cogitativ are revelaţii fenomenologice în timp ce contemplă defecatorul vacii, personal n-am nici un motiv să-i pun sub semnul îndoielii ideea astfel dobândită. Mă interesează forma şi conţinutul unui gând, nicidecum sursa empirică ori circumstanţa în care acesta s-a produs. Pe de altă parte sunt sătul de preţioşii pedanţi care dincolo de un mimetism afectat n-au de comunicat niciun gând propriu, chiar dacă şi-au irosit ani buni din viaţă în bucherie. Nu oricine citeşte e menit să şi priceapă, nu orice studios ajunge vreodată înţelept. Ba dimpotrivă, lumea e plină de morişti sforăitoare ce se autodefinesc filosofi, cu comportament infantil, capricios, cu dorinţe şi ambiţii triviale de ordin politic, instituţional sau administrativ care nu fac decât să compromită sistematic visul iubirii de înţelepciune în numele căruia Socrate, Seneca, Giordano Bruno, Spinoza, Simone Weil sau Edith Stein au primit cu braţe deschise moartea, marginalizarea sau excluziunea. Dar, desigur, noi suntem moderni şi ne permitem moftul de-a nu mai avea idealuri. Noi avem doar interese. Noi nu credem în mituri, credem doar în branduri.        

         Dacă trăieşti în provincie, dacă tatonezi încă în vederea compunerii unui stil literar propriu şi dacă n-ai nicio instituţie puternică în spate care să te promoveze, orice ai scrie nu e luat în seamă. Eşti citit pe fuşerite, cu condescendenţă şi plasat imediat în aria marginalilor de la care nu se mai aşteaptă nimic niciodată. Cel puţin critica de specialitate, filtrul falsei autorităţi pe care o dau universităţile, revistele literare şi mass-media nu vor face vreun gest mai solicitant decât acela de-a te ignora. În suficienţa lor găunoasă arbitri de prestigiu nu-şi vor pune pana pe hârtie decât, eventual, ca să-şi exprime ironica mefienţă. Nu e nevoie de tine, nu te obosi, locurile sunt ocupate, mai bine vezi tu de cultivatul cartofilor. La drept vorbind, cine se aşteaptă să scrie cărţi de filosofie notabile un anume Remus Foltoş, profesor la Găeşti?

         Dacă situaţia mai sus expusă e valabilă, nu înseamnă imediat că, în contrapartidă, Remus Foltoş ar fi neapărat revelaţia literară care nu şi-a aflat încă mediul propice care s-o facă mai cunoscută, mai vizibilă. Lăturalnicii nu sunt obligatoriu purtătorii unor tensiuni spirituale a căror vreme n-a venit şi al căror loc încă nu s-a găsit. Dar ar fi o dovadă de indolenţă infatuată din partea noastră să nu aşteptăm scânteierea niciunui fulger mintal din partea acestora, să nu le acordăm prezumţia niciunei răbufniri de spirit. La urma urmei cine are autoritate asupra locului unde se coace minunea unui gând? Cine va hotărî de unde izbucneşte lumina unei idei? Ideile răsar de te miri unde, inovaţiile pot surveni nu numai de unde nu ne-aşteptăm, dar chiar de acolo de unde am băga mâna în foc că e cu neputinţă să apară. În mediocritatea acribiei universitare nu prea găseşti idei novatoare nici de-ai zăbovi ani întregi prin arhive şi biblioteci, doar mormane de glose, drumuri bătătorite de pantofi academici, parafraze, compilaţii, marginalii, scolii, rezumate, acelaşi circuit năucitor al locurilor comune proclamate solemn „paradigme” din care se hrănesc cohortele de specialişti ca urşii din fagurii de miere ai albinuţelor. Mutatul cartofilor dintr-un sac într-altul a ajuns, în mod uimitor, întreprindere ştiinţific-academică, iar cei care produc mai multe cărţi noi din cele vechii sunt numiţi savanţi, specialişti, autorităţi, pentru că tot ei au stabilit criteriile înnobilării. Parada savantă şi afectarea autorităţii ţin loc de gândire, de inovaţie, de stil. Proliferarea colosală a clişeului a condus la posibilitatea ca orice repetitor descurcăreţ să joace rolul maestrului, orice histrion preţios să ocupe o catedră ori să se erijeze în autoritate. De la altitudinea unui scaun astfel acaparat se ţin discursuri elocvente în care poza personală umbreşte mesajul spiritual, se publică studii şi cărţi riguros ajustate despre ceea ce s-a mai scris de mii şi mii de ori, în nenumărate forme de-a lungul şi de-a latul spaţiului „ştiinţific”. Probabil că doar asta suntem, cei ce ne credem filosofi în ziua de azi, nişte nomazi ce scurma prin gropile de gunoi ale Spiritului, chiar dacă suntem spilcuiţi, traşi la patru ace şi ne plimbăm cu limuzina. Heidegger a prevăzut cu groază monstruosul deşeu ce va rezulta din mimetismul spiritului şi iată că faptul deja s-a produs.

        Îl citesc cu drag pe Remus Foltoş chiar dacă văd unele stângăcii în textele lui. Diferit de mulţi alţii, deşi cunoaşte bine câteva momente importante ale tradiţiei filosofice, nu s-a îngropat într-o modă, nu se mulţumeşte cu acrobaţii mimetice. Dimpotrivă, are darul de-a vedea revelaţii acolo unde mulţi n-ar vedea decât fapte comune, are cutezanţa de-a preschimba ordinarul în sublim sau, mai precis „balega de vacă” în eidos. De pildă, are un capitol în Apologia invizibilului unde ne prezintă o experienţă, o observaţie aparent grotescă din care ştie să extragă o teză de cel mai pur rafinament filosofic. Câţi sunt aceia care, cu ochii aţintiţi la curul vacii ajung la intuiţii metafizice? Foarte puţini, cred, însă cu toate astea experienţa e profitabilă, e un adevărat balsam pentru ochii obosiţi de la monitorul calculatorului, merită s-o încercaţi. Vocea auctorială: „Când, pentru câteva fracţiuni de clipă, interiorul vacii s-a unit cu exteriorul, respectiv păşunea înfăşurată în aerul umid şi propice pentru păscut, s-a întâmplat ca rezultatul anulării opoziţiei interior-exterior să fie generator de lumi (balega-univers). Dacă interiorul şi exteriorul sunt două spaţii paralele atunci intersectarea lor fulgurantă şi pasageră trebuie neapărat să fie semnul unei plenitudini, mărturia unui spaţiu terţ, mai bogat, mai miraculos, un spaţiu omogen unde interiorul este sinonim cu exteriorul şi unde lumile infinite ar fi de o bogăţie şi de o dorinţă de actualizare – maxime.” (p. 34). Pentru el, firescul uşurării vacii are tensiunea marilor făptuiri din care ţâşneşte lumina unui adevăr. Relaţia fenomenologică interioritate-exterioritate, care a dat de lucru atâtor minţi ascuţite şi a produs scurtcircuitul atâtor sinapse filosofice, se lămureşte dintr-odată. Exterioritatea naturii şi interioritatea vacii colaborează la un produs a cărui extramisiune, deşi neatractivă pentru ochi şi dezagreabilă nasului, conţine sinesteza unui mysterium conjunctionis. Interioritatea s-a unit cu exterioritatea şi au produs aluatul molatic din care se hrănesc muştele şi în care îşi află sălaş miriade de fiinţe vii nevăzute. Viaţa apare în acelaşi mod ca şi dejecţia, din conjuncţia exteriorităţii cu interioritatea. Analog, mintea filosofică procedează la asimilarea, „păscutul” impresiilor exterioare, rumegarea lor, trecerea prin filtrele „stomacului” cartezian şi apoi la ejectarea rafinat-conceptuală a acestora. Exterioritatea impresionabilă, trecută în interioritate a gândirii, redevine exterioritate a propoziţiei, judecăţii, teoriei. Aşa se face că unele producţii ale cugetelor filosofice nu miros întotdeauna prea bine. Ba, dacă se nimereşte să calci în ele poţi luneca, poţi cădea să-ţi rupi Doamne fereşte! – vreun membru nefilosofic şi în genere fâlfâitor când e vorba de doxă.

         Nu e singurul exemplu de observaţie curajoasă pusă de Remus Foltoş la temelia unei formule filosofice. La fel de expresivă este fenomenologia porcului de Crăciun, contrapusă celei transcendentale husserliene şi a Spiritului, hegeliene. Dacă Hegel oferă spectacolul obiectivărilor Spiritului absolut prin natură, istorie şi cultură mânat de jocul dialectic, pentru a ajunge la coincidenţa lui cu gândirea, adică adevărul absolut, Husserl nu face decât să pună între paranteze prezumţia de realitate a lumii exterioare – reducţie fenomenologică –, să identifice punctul fix, activ în actul reducţiei, de care depinde întregul proces şi care, în chip evident, nu poate să se auto-suspende – egoul transcendental –, pentru a deriva în cele din urmă o nouă realitate, lumea ca fenomen al intenţionalităţii specifice eului. Mergând dinspre eul intenţional, oarecum fantomatic, înspre cel corporal, Remus Foltoş găseşte trăsătura determinantă a acestuia – foamea –, care poate fi instrumentată filosofic. Anume, în felul în care intenţionalitatea husserliană ne permite proiecţia de sens în raporturile noastre cu exterioritatea, foamea ne orientează apetent înspre o exterioritate ce-ar putea servi de hrană. Astfel ajungem la a pune în act ustensilitatea jungherului şi a maşinii de tocat, pentru a transforma porcul în carne, slănină, şorici, sângerete, caltaboş, jumări şi cârnaţ, acestea fiind echivalentul saţiabil al „producţiei de sens” husserliene. De fapt în saţiabilitatea slăninii sau a caltaboşului se revelă sensul acestora şi iată cum, astfel, am operat transformarea porcului dintr-un obiect natural într-un produs transcendental. În termenii autorului: „Pentru a trece de partea adevărului, porcul trebuie neapărat interpretat. Propriu-zis, tăierea şi pregătirea porcului este calea spre «atitudinea transcendentală» iar metoda, în acest caz, este cuţitul. Dacă înţelegem în acest fel şi nu altfel ideea fenomenologiei porcului (foamea trebuie să aibă şi ea sistem filosofic) vom vedea că ea rivalizează cu orice filosofie.”(p. 31)

         Arlechinul diabolic, Anonimatul ţapului ispăşitor, Calea râsului, Înţelepciunea care farmecă, Timpuriul, Estetica stupidităţii, Conspiraţia animalităţii, Vârsta fericită şi sentimentul despărţirii constituie, selectate după gustul meu de cititor, tot atâtea teme original tratate şi grele de sevă din care s-ar putea detaşa şi compune oricând un nou eseu sau o lucrare de dimensiuni mult mai extinse decât cea de faţă. Aici se pare că acţionează fericit similitudinea de care vorbea autorul, între propriul „geniu” şi baligă. În ambele se se-ascund nebănuite gângănii, neştiute vietăţi, neaşteptate mistere. Probabil că din fericita colaborare a îngrăşământului natural cu mintea exuberantă a lui Remus Foltoş vor ieşi la iveală multe cărţi valoroase. Personal le aştept cu încredere.  (Vianu Mureşan)

    

         FENOMENOLOGIA PORCULUI DE CRĂCIUN     Fenomenologia porcului de Crăciun este necesară  în contra unei fenomenologii transcendentale sau a uneia a spiritului şi trebuie întreprinsă imediat şi cât mai în amănunt şi cu seriozitate. Dacă fenomenologia lui Hegel este o călătorie a spiritului printre fantomele realului şi dacă cea a lui Husserl este un exerciţiu infinit al reducţiei transcendentale (reducţie ce presupune într-un fel sau altul irealitatea sau lipsa de consistenţă ontologică a lumii) atunci fenomenologia porcului ar trebui să rivalizeze cu această dificilă jonglare cu aparenţele care este metoda ambelor fenomenologii. Dar ce poate fi mai aparent şi mai iluzoriu decât porcul? Porcul este quintesenţa irealităţii şi simbolul oricărei reductivităţi (porc = friptură = energie). Reductivitatea pusă la cale de fenomenologia transcendentală (prin exerciţiul reductiv al reducţiei care reduce lumea reală la o lume în care doar percepţia e cea care e reală) dizolvă atitudinea naturală în favoarea atitudinii transcendentale (să ai încredinţarea atitudinală că lumea e doar corelatul produs de percepţia ta). Se renunţă, ca în cazul fenomenologiei spiritului, la a privi lumea aşa cum este ea şi se adoptă decizia interpretării ei pentru că nu rămâne decât să se numescă interpretare ceea ce este produs de către percepţie. În cazul lui  Hegel, realitatea este  jocul necesar şi dialectic al spiritului pe calea întâlnirii de sine iar în cazul lui Husserl realitatea fiind un produs exclusiv al egoului. În ambele cazuri realitatea nu mai este ceea ce este ci devine o aparenţă interpretată şi interpretabilă la infinit. Ei bine, porcul, luat în ideea lui, suferă aceeaşi metamorfoză devenind dintr-un animal domestic cu sclipiri de inteligenţă porcească, o interpretare fără înconjur, adică şuncă şi cârnaţi. Porcul crud şi neinterpretat (neprelucrat) ar fi o “inteligenţă” (chiar dacă porcească) înjunghiată adică victima unei crime. Pentru a trece de partea adevărului, porcul trebuie neapărat interpretat. Propriu-zis, tăierea şi pregătirea porcului este calea spre “atitudinea transcendentală” iar metoda, în acest caz, este cuţitul. Dacă înţelegem în acest fel şi nu altfel ideea fenomenologiei porcului (foamea trebuie să aibă şi ea sistem filosofic) vom vedea că ea rivalizează cu orice filosofie. Căci dacă un singur moment vom renunţa să interpretăm tot ce ne înconjoară, vom deveni inapţi să mai supravieţuim, căci, printre altele, nu vom mai recunoaşte hrana în nici un regn şi în nici o vieţuitoare. Fără acestă interpretare ne-am lua adio de la orice friptură, fie ea şi fenomenologică. 

 

     ROMÂNIA INOCENTĂ    Dacă ne uităm în jurul nostru vom vedea, ca şi când asta s-ar întâmpla dintotdeauna, numai feţe calme, candide, figuri blânde cu fizionomii ce-şi amintesc cu tandreţe de părinţi, chipuri blajine de o frumuseţe uneori rustică, alteori rafinată. Citeşti pe chipurile lor inocenţa: această forţă care vine din adâncurile neamului să ne spele de toate păcatele lipsei noastre de implicare în Istorie. Într-adevăr inocenţa este aceea care ne-a împiedicat să făptuim mai mult în Istorie şi bine a făcut căci cine a avut obsesia Istoriei a avut parte şi de zguduiri din temelii a întreg  edificiului construit, a suferit o criză de sistem pe care unii şi alţii au început de mult să o declare şi să o analizeze. Conform cu spiritul ortodoxiei, cu spiritul învăţăturii patristice, după cum spune şi Blaga, am beneficiat pe aceste tărâmuri de un fel de doctrină nescrisă a nefăptuirii şi aşteptării revelaţiei spre diferenţă de occidentali care s-au dedicat faptei şi elanului infinit  al raţiunii. Gânditorul Max Weber identifică în acest elan şi în ratiunea devenită calculatorie chiar spiritul capitalismului. Pentru România, însă, acest spirit n-a avut efect dar nici n-am cunoscut crizele Occidentului, nu am cunoscut multiplele revoluţii din toate domeniile şi nici eşecurile lor. Nu am cunoscut, de exemplu, zbaterea existenţialistă în confruntarea cu absurdul sistemului, lupta disperată a  individului cu sistemul (Kafka) sau capitulările în faţa schimbărilor  radicale de mentalitate (cazul revoluţiei freudiene a psihanalizei). Românii nu au “gustat” nimic din toate acestea. Totul a decurs aici, în acest colţ de lume, după legi mai domoale şi efecte mai estompat. N-au fost ruperi de ritmuri care să ne zgâlţâie conştiinţa cu excepţia vârfurilor intelectualităţii care au trăit şi au simţit cu împrumut toate “valurile” din exterior. Românul simplu a răspuns aceloraşi impulsuri de acum o mie de ani ghidându-se după o înţelepciune populară imemorială: să-şi facă vara, sanie şi iarna, plug, adică să se integreze în ritmul anotimpurilor, în Marele Ritm (cum ar spune M. Eliade) al unui Timp care e mai mult Eternitate. Românul n-a avut niciodată “afaceri” cu Conştiinţa, greutăţi sau dificultăţi de pe urma ei ci s-a mulţumit să gândească mai puţin despre el însuşi lăsându-se mai bine gândit de trecerea unei Vremi care nu “bate, loveşte” ci “stă, vremuieşte”. De aceea, cum s-a văzut şi mai devreme, nici cu Istoria n-a prea avut afaceri dovedind un simţ atemporal aproape oriental. Dacă, însă, Istoria  i-a bătut la uşă n-a lăsat-o afară în frig ci a poftit-o înăuntru adică a  manifestat grijă faţă de ea, i-a dat atenţie dar nu una nemăsurată, nu a forţat-o să facă ce vrea el, n-a încălecat-o cum a făcut Occidentul. Conform valorilor tradiţionale, el, a îmbrăţişat-o ca pe un oaspete şi a fost un pic tătar cu tătarii, fanariot cu fanarioţii, rus cu ruşii, fără să-şi piardă, însă, identitatea dar şi fără să facă prea multe eforturi să şi-o impună. Pasivitatea aceasta s-a datorat şi lipsei de putere economică şi politică dar pasivitatea aceasta a făcut şi ca toate curentele venite din exterior să se lovească de o indiferenţă care a fost salvatoare şi de bun augur pentru păstrarea identităţii naţionale. Exemple de nepăsare benefică şi care vădesc inocenţa noastră ar fi o mulţime dar cea mai tipică e aceea a ţăranului român. Pe el nu-l interesează ce conducere are şi ce va urma în ţară. Toate acestea sunt undeva atât de departe încât nici nu are percepţia lor. El are treabă cu oraşul şi civilizaţia doar atunci când merge să-şi cumpere o coasă că treabă îşi găseşte toată vara iar când o veni iarna va avea timp  să buchisească vreun ziar de la oraş aşa ca să-şi dea importanţă. În rest poate să curgă cu atentate cu bombă, dezastre, inaugurări de staţii orbitale, fulminante descoperiri ştiinţifice, crize internaţionale că pentru noi tot degeaba, n-au nici un rost, nici o semnificaţie. Trăim într-o Românie eternă, tradiţională şi inocentă care nu se va schimba încă multe sute de ani.

  

      TANCUL EIDETIC   Tancul eidetic există, oricât de aventuroşi am vrea să fim jucându-ne cu cuvintele şi cu pretenţiile receptării. Cerul platonic al Ideilor şi noumenul kantian, deşi se spune că sunt frontiere intangibile şi imuabile, ele sunt, din contră, prevăzute cu şenile. Noumenul se comportă ca un tanc eidetic (Eidetic vine de la eidele sau ideile platonice de la care noi am împrumutat caracterul de transcendenţă conţinut în noţiune. Transcendenţele pe care le vedem noi au o formă ofensivă, de asalt, au o formă de tanc.) iar realitatea concretă confirmă că nu e vorba de o metaforă. Cunoaşterea şi viaţa noastră sunt trunchiate şi ne aflăm de fiecare dată în faţa unei limite care nu priveşte doar cunoaşterea ci însăşi viaţa. Asaltul tancului eidetic îl resimţim cu toţii şi nu numai în stările de război ale conştiinţei ci şi în cea mai pură stare de normalitate. Dacă nu mă preocupă deloc ideile de sorginte filosofică, dacă sunt un om din mulţimea de oameni, dacă sunt un anonim care visează netulburat, dacă realitatea nu-mi dă nici o bătaie de cap, voi fi obligat până la urmă să descopăr tancul eidetic, să mă tem de el, să-l urmăresc pe radar şi să încerc cu disperare să-l dinamitez, să-l anihilez într-un război la care nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi lua parte. Ce se întâmplă, de fapt? Oricât de imuni am fi la reflecţie, oricât de nepăsători la avertismentele şi ultimatumurile pe care viaţa ni le dă uneori, nu putem trece cu vederea că aceasta se scurge implacabil şi că ipostazele se succed la nesfârşit avertizându-ne că, încet-încet, îşi tocesc forţa şi plenitudinea iar noi îmbătrânim şi nu putem să nu ne dăm seama că ne-am schimbat fără voia noastră, că o limită înfricoşătoare ne ameninţă deplinătatea fiinţei noastre, că moartea ne pândeşte şi ne ameninţă cu survenirea ei anonimă, cu declicul ei impersonal şi indiferent. Ei bine, prima reacţie la declanşarea acestui război cu transcendenţa este declararea rapidă a păcii. Tratatul de neagresiune e scurt şi prevede o singură clauză în forma unui raţionament ca acesta: “Aş fi putut să nu fiu, dar pentru că sunt, pentru că suntem, nu mai e pericol să nu fim.” Trecerea din Timp în Nefiinţă este, după acest raţionament, trecerea din Timp în Eternitate (care este totalitatea timpului). Dar oare ce ne-ar determina să vorbim în felul acesta şi să fim atât de siguri de opinia exprimată? Cum putem anihila, printr-o simplă încredinţare hotărâtă, un tanc de tăria celui eidetic şi să-l reducem la tăcere şi să-l scoatem din luptă? Bombardamentul dureros al limitaţiei subiectivităţii, al limitaţiei lumii condamnată să fie un produs, până la urmă un “artefact” al proiecţiei noastre de sine, al limitaţiei vieţii, condamnată unei alterări perpetue urmate de un final derizoriu, acest bombardament să fie oare contracarat de o încredinţare ca cea atât de firavă pe care am încercat-o? Asaltul tancului eidetic va fi, poate, oprit, măcar distorsionat, dar el nu va înceta să fie reluat la nesfârşit şi împotriva voinţei noastre şi în contra ignoranţei noastre. Pentru filosof, însă, tancul eidetic este aşteptat cu flori şi urale ca un eliberator, ca o armată aliată condusă de mulţime pe sub arcul de triumf. Filosoful nu va ezita să se caţere pe tanc şi, în entuziasmul general, să fluture înnebunit steagul dezontologizării, regăsind limita în interiorul eului. Filosoful adevărat e un tanchist convins iar bombardamentele limitării sunt festivităţi la care participă extaziat. El nu se dă la o parte din calea dezastrului, ba chiar şi-ar dori să fie artizanul catastrofei, generalul ultimului asediu, trâmbiţaşul deconstrucţiei cosmice, gornistul nimerit de glonţul sfârşitului.

  

 

Posted in: Pavilionul de oaspeţi