Dictatorii şi Poeţii. O analogie suspendată…

Posted on decembrie 14, 2010

2



  Nikita Hruşciov urlând la Poet

           7 martie 1963. Kremlin. Întâlnirea oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”
           Astfel se punea capăt la ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta nouă, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, imperiul-putregai se spulbera.
     …Şi totuşi, rezistenţa prin cultură nu a fost vorbă în vânt…
     ( l. b.)
Sursa:
 (Tot acolo puteţi citi şi două superbe poeme de Andrei Voznesenski, într-o inspirată traducere datorată lui Leo Butnaru.)
        Am preluat acest „post” de pe foarte interesantul şi consistentul (de material cultural de maximă densitate) blog al (con)fratelui nostru de la Chişinău, Leo Butnaru. Mărturisesc că intenţia mea imediată a fost să găsesc un exemplu analog situaţiei evocate de Leo şi pe malul drept al Prutului. Au fost, şi aici, „ciocniri” violente între Dictator şi Poet, dar totdeauna „mediate”. În întîlnirile directe, din păcate, scriitorii dîmboviţeni n-au ştiut sau n-au vrut să iasă din „mult iubite şi stimate”. Au făcut-o, ce-i drept – vreo doi sau trei – dar în scris. La fel de adevărat e că nici dictatorul „carpatin” nu s-a răstit la ei. S-a „mulţumit” să le aplice corecţii fizice, administrate laş de mercenari anonimi.
         Astfel, am suspendat (cel puţin deocamdată) analogia. Dar tema de meditaţie rămîne. S-ar putea, chiar, ca mîine sau poimîine să devină urgentă!