Recitiri necesare: Monica Lovinescu – …despre schizofrenia fidelităţii, în „Unde scurte”(I)

Posted on decembrie 15, 2010

1



     În noiembrie 199o mă aflam la Paris, ca bursier (unul dintre ultimii) al Fundaţiei pentru întrajutorare intelectuală europeană. În timpul petrecut ca într-un basm – fără nici o obligaţie de program, liber cum nu mai fusesem niciodată pînă atunci – m-am bucurat de îndrumarea şi grija, tandră şi exigentă, aproape părinteşti, ale celor doi dascăli de conştiinţă ai mei: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Păstrez, ca pe unul dintre lucrurile cele mai preţioase aduse atunci cu mine din visul parizian – probă materială că nu a fost, totuşi, un vis – un exemplar din volumul Monicăi Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, apărut în 1978 la celebra Editură Limite, fondată şi condusă de Virgil Ierunca, cu dedicaţia autoarei. Un volum masiv, format mare, de cinci sute de pagini, cu o copertă de carton alb pe care este imprimat cu negru titlul şi autorul şi cu un cărămiziu stins numele editurii, îmbrăcată într-o supracopertă fină, auster elegantă. Este ultimul exemplar din cele cincizeci, numerotate de la I la L, tipărite pe hîrtie specială. Mult timp după aceea am deschis această carte ca pe o „cutie muzicală” magică: de îndată ce începeam să citesc primele cuvinte de pe oricare pagină, vocea unică a Monicăi Lovinescu îmi reverbera în minte. A trebuit să treacă un timp pînă cînd sensurile şi semnificaţiile de adîncime ale textelor să se decanteze în „linişte” în neliniştile mele, salvîndu-mă de cele mai multe ori de la rătăcirea în dezordinea din universul etic şi estetic care părea să nu mai aivă „puncte cardinale”. Un asemenea text, cu valenţe tot mai multe pe măsură ce „vocea” de dincolo de el se aude tot mai stins, este şi cel datat 16 martie 1969, consacrat excepţionalei cărţi-document L’Aveu, a lui Arthur London. În Tabla de materii a Undelor scurte, acest text mai primeşte un designent: …sau despre schizofrenia fidelităţii. Nu-mi dau prea bine seama de ce, dar am sentimentul acut că este nevoie, acum, de acest text. Mi se pare că prea se confundă loialitatea faţă de nişte principii cu fidelitatea faţă de nişte „principi”! De aceea voi cita aici  fragmente din el.

       „După sfîrşitul celui de al doilea război mondial apărea un roman, Zero şi Infinitul, de Arthur Koestler. Care răspundea la întrebarea capitală pentru oricine s’a înfiorat vreodată de degradările la care a fost supusă condiţia umană în secolul nostru: cum şi-au recunoscut o vinovăţie imaginară, marii comunişti din marile procese de la Moscova? Răspunsul lui Koestler aparţinea imaginarului şi imaginarul prefigura adevărul. Lucru de care ne dăm perfect seama, citind L’Aveu de Arthur London, care confirmă punct cu punct ipotezele lui Arthur Koestler.”

         „Arthur London, fiul unui muncitor din Cehoslovacia, a fost comunist din copilărie. Educaţia  <<ideologică>>  şi-a făcut-o în sânul Kominternului, la Moscova. La 22 de ani s’a angajat în Brigăzile Internaţionale. Căsătorit cu Lise Ricol, fiica unui comunist sspaniol stabilit în Franţa, a intrat în rezistenţa franceză, în timpul celui de al doilea război mondial. Amândoi au fost arestaţi, iar copilul li s’a născut în închisoare. London a fost deportat la Mathausen. După război a devenit vice-ministru de externe al Cehoslovaciei. În 1951 a fost arestat şi implicat în procesul Slansky din care n’au mai rămas decât trei supravieţuitori. L’Aveu este mărturia aestei supravieţuiri şi demontarea acestui proces.”

         „Cum se poate provoca o adevărată psihoză de culpabilitate la nişte inocenţi?”

         „Sistemul de opresiune fizică şi morală nu explică totul. Desigur şi el e perfect pus la punct. Lipsa sistematică de somn, foamea, setea, pumnii, uneori tortura, izolarea, ameninţarea atârnând asupra familiei, minciunile, descompunerea propriului tău trecut, într’o fărămiţare de momente toate suspecte, promisiunea de a fi lăsat în viaţă dacă <<cooperezi>> n’ar fi de ajuns. Dacă însă -ipoteza lui Koestler – ajungi să convingi pe un comunist că-şi slujeşte totuşi Partidul acoperindu-se cu noroi, atunci cu cine să mai lupte: cu propria sa raţiune de a fi, Partidul?”

          „Între aceste două condiţionări, cea prin opresiunea fizică e mai groaznică, a doua însă, mai inumană. Ei îi datorăm faptul că trezirile succesive nu se soldează totdeauna cu o trezire definitivă.”

          „Dac’ar fi vorba doar de drama unui om prins între un fanatism iniţial şi o incapacitate de a primi trezirea adevărată, această dramă l-ar privi. Dar Arthur London, ca şi atâţia alţii mânaţi de idealism şi măcinaţi de el, a îngăduit ca alte victime să existe. Cele reale. Nepregătite pentru acest martir de nici o condiţionare prealabilă. Simple, umane, zdrobite de teroarea inutilă, teroare în care, atâta timp cât nu i-a căzut pradă, London n’a crezut. Şi atunci nu mai înţelegem prea bine care sunt barierele care despart pe călăi de idealiştii ce le-au pregătit calea, prin credinţă, muţenie şi abnegaţie. La judecata de pe urmă a fiecărui om cu propria sa conştiinţă, cine va răspunde de cine?”

         

Publicitate
Posted in: Anamnesis