Anselmus reloaded. O „întîmplare”

Posted on Decembrie 22, 2010

7



Nu vreau să dezvolt acum o discuţie despre etimologia cuvîntului întîmplare. Nici despre posibilele exploatări (sau explorări) semantice. Nu pot să dau mai multe amănunte dintr-un motiv simplu (o, cît de complicat!): nici una dintre persoane nu doreşte să fie „primadonă” în această „operă”. Ea a fost promisă. S-a „întîmplat”. Acest fel de eveniment s-ar putea numi punctualitate. Dar, din nou se vor slobozi peste noi sensurile uitate ale unor cuvinte…

Trebuie touşi să spun că textul care urmează îl datorăm Doamnei Marcela Ciortea, distins cadru didactic al Universităţii din Alba Iulia, clasicist, traducător din latină şi greacă veche (făcînd parte dintr-o echipă absolut excepţională aflată sub coordonarea unui devotat „căuzaş” al umanioarelor, Alexander Baumgarten), o „voce” mereu prezentă în dezbaterile publice pe teme de urgenţă civică. Este foarte posibil ca prin nevoia mea de a răspunde cît mai repede unui gest de tandreţe (intelectuală) să şi greşesc. Aceasta se va pune în „rucsacul” meu. Pe dumneavostră vă invit să citiţi acest text (nu este, cum s-ar crede, despre mine! deşi, deschide cîteva „ferestre” către „chilia” în care stă în recluziune „personajul” care poartă numele meu!):

M A R C E L A   C I O R T E A:

După douăzeci de ani. Anselmus reloaded

 Non est enim aliud velle

quam uti potestate volendi,

sicut idem est loqui

et uti potestate loquendi.

Anselm de Canterbury

De casu diaboli, XXVIII, 14-15.

Singurătatea ca joc de societate! Iată o temă la care, într-adevăr, merită să gândeşti…

Cât de singur trebuie să fii, în ce joc al absurdului trebuie să pici şi în ce fel de gol trebuie să nimereşti ca să ajungi, precum personajul lui Vasile Gogea, la o concluzie ca aceasta de mai sus? Se va mira cineva, probabil, văzând că am numit concluzie chiar fraza de debut a lui Vasile Gogea în Scene din viaţa lui Anselmus. Şi poate nici nu ar greşi prea mult, dacă n-am fi numit-o astfel încercând să ne explicăm numele personajului: Anselmus.

Câţi Anselm cunoaştem? Şi câţi văzând doar titlul nu se vor fi gândit că vor afla sub dânsul idei sau note izvorâte din chiar gândirea lui Anselm din Aosta, cunoscutul Arhiepiscop de Canterbury, născut într-o familie nobilă italiană, ajuns filosof şi teolog important, poate cel mai important după Sfântul Augustin şi Toma de Aquino, pe linia trasată de Aristotel. Şi totuşi, nu Arhiepiscopul este personajul lui Vasile Gogea. Atunci de ce Anselmus? Au nu cumva fiindcă, prin intermediul lui, încearcă autorul să-şi ducă la bun sfârşit nevoia disperată de a fi[1]?

Care este aşadar legătura dintre personajul lui Vasile Gogea şi Arhiepiscopul de Canterbury? Să fie oare aceea că şi unul şi altul pleacă, fără ezitări, în căutarea unor rationes necessariae, uzând nu atât de argumente logice, cât mai ales, ontologice? Să fie oare, între aceştia doi o legătură în mii de fire nevăzute prin aceea că ambii discută fapte, convinşi din capul locului de adevărul celor ce urmează să le demonstreze, părând că ignoră – sau chiar neluând în seamă  – cauzele, măcar că amândoi fac apel la experienţe?

Dacă avem sau nu dreptate rămâne de văzut în cele ce urmează.

Mergând noi pe urma lui Anselmus printre Fragmentele salvate din volumul deja citat, descoperim următoarele însemnări ale lui Vasile Gogea, din vremea redactării:

*

Încep lucrul la „Anselmus”. Regăsit bucuria de a scrie „de mână” din nou.

Scriu, deci exist.

*

Trei elemente fac posibilă dictatura: întunericul, frigul şi singurătatea. Ultimul dintre ele îl explorez în „Anselmus”.

*

Scriu la „Anselmus” seară de seară, înconjurat de frig, ca şi cum aş scrie un jurnal la Polul Nord.

*

Cu cât înaintez mai mult la „Anselmus” (chiar dacă greu şi încet, uneori două-trei rânduri pe zi), cu atât îmi este mai limpede că, odată cu „destinul” lui Anselmus, propria mea viaţă devine, şi ea, tot mai inevitabilă.

*

Personajele din „Anselmus”: un fel de apostoli ai plictiselii.

*

Octombrie. Terminat Scene din viaţa lui Anselmus: 128 de pagini, în trei părţi, construit muzical (andante, alegro, alegretto), cu aluzie la „cina cea de taină”, trimiteri aproape directe la câteva repere esenţiale ale literaturii noastre de azi, cu prelucrarea unor „izvoare” f. vechi (procesele verbale ale interogatoriilor la care au fost supuşi martirii creştini în Imperiul Roman), cu umor (?)…

Scriind această carte am rămas atât de sărac, încât mă pot simţi cu adevărat liber!

Iată câteva fragmente salvate de Vasile Gogea, pe care credem că ne putem sprijini în reconstituirea arhitecturii lui Anselmus. Avem alături o ediţie bilingvă, în latină şi franceză, a operelor lui Anselm de Canterbury: L’oeuvre de S. Anselme de Cantorbery. Tome II. Sous la direction de Michel Corbin. Les Éditions du CERF, Paris, 2002. Şi acest al doilea tom include patru  lucrări ale arhiepiscopului: De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii şi De casu diaboli. Întorcându-ne acum la însemnările lui Vasile Gogea  din 1985, credem că nu greşim dacă identificăm în notiţele D-Sale de atunci câteva repere care, cu siguranţă, îl vor fi ghidat în construcţia subiectului. Primul, De grammatico: regăsit bucuria de a scrie „de mână” din nou. Scriu, deci exist. Nu credeam că e vorba aici de un simplu exerciţiu de scriere pentru a forma o deprindere oarecare, ci de formarea unei competenţe reale de scriere[2], chiar dacă scrisul merge greu şi încet, uneori două-trei rânduri pe zi, câtă vreme presupune prelucrarea unor „izvoare” f. vechi (procesele verbale ale interogatoriile la care au fost supuşi martirii creştini în Imperiul Roman). Al doilea, De veritate: Trei elemente fac posibilă dictatura: întunericul, frigul şi singurătatea. Adevărul este că, sub jugul acestor trei adevăruri, cea mai grea apăsare e, totuşi, aceea a frigului: Scriu la „Anselmus” seară de seară, înconjurat de frig, ca şi cum aş scrie un jurnal la Polul Nord. Iar dacă frigul nu e opţiune, alegerea singurătăţii ca formă de salvare ori ca joc de societate, aceasta este ceva aparţinând lui De libertate arbitrii: Trei elemente fac posibilă dictatura: întunericul, frigul şi singurătatea. Ultimul dintre ele îl explorez în „Anselmus”, ne spune autorul, care nu vede în el nici un roman, nici o carte, ci  o dorinţă disperată de a fi, în trei părţi, construită muzical (andante, alegro, alegretto). Aşa stând lucrurile, dacă ar fi să urmăm această ultimă însemnare a lui Vasile Gogea, rezultă că n-am găsit corespondent pentru Anselm-ul D-Sale decât în trei dintre titlurile celuilalt Anselm, rămânând fără acoperire al patrulea, anume De casu diaboli.

Recapitulând, avem în faţa ochilor un grămătic, Anselmus, care-şi propune o supravieţuire prin scris, într-un context neprielnic şi dureros de adevărat, în care singurătatea eului pare a fi unica opţiune. Un Anselmus, cum ar spune amicul nostru Alex Baumgarten[3], între deja şi nu încă, un Anselmus suspendat într-o realitate fără cauză elucidată şi cu finalitate încă incertă.

Despre acest Anselm s-a scris competent şi fără cusur. Ediţia pe care o deţinem (a doua, Editura Limes, 2008) include, pe lângă prefaţa semnată de Ion Bogdan Lefter[4], cinci lecturi critice pe marginea primei ediţii, apărute în anul 1991 şi semnate de Mihai Dragolea[5], Ştefan Borbély[6], Gh. Mocuţa[7], Gabriela Gavril[8] şi Val. Condurache[9]. Toţi au trăit din plin anul 1985 (urmând lui 1984) şi, regăsindu-l în scenele lui Anselmus, fiecare l-a redat în felul lui, de la absurdul din Kafka şi Hasek (Val. Condurache, p. 188), la un fel de „cuib de cuci” fără ziduri şi gratii reale (Gabriela Gavril, p. 181) şi aici e infernul (tot Gabriela Gavril, p. 183) sau o minusculă comunitate de pensionari maniaci, excentrici, trăitori  într-un bloc de locuinţe situat cumva în afara ritmurilor cotidiene ale istoriei (Ştefan Borbély, p. 173). Adăugând acestor flash-uri prefaţa riguroasă şi detaliată a lui Ion Bogdan Lefter, s-ar putea întreba cineva ce ar mai fi de spus despre Anselmus, acum, la 25 de ani de la scriere şi la 20 de la prima ediţie.

Din punctul nostru de vedere, ar fi chiar foarte multe lucruri de spus, câtă vreme cititorul de azi descoperă, la rându-i, personaje, întâmplări şi împrejurări familiare. Fie spre exemplu şi numai această probă în ce priveşte vidul de cunoaştere, după părerea noastră datorat unei îngrijorătoare crize de gramatică într-un spaţiu şi timp în care nu se întâmplă nimic:

…înfruntarea zilnică a scărilor nu era un exerciţiu fizic, cât, mai ales, unul al gândirii: o idee începută la parter trebuia să fie încheiată, clarificată în momentul intrării pe coridorul etajului şapte. În faţa uşii […] nu mai păstra în minte decât o concluzie, o sentinţă ori o întrebare, de obicei în aşa fel încât să-şi fie şi răspuns. […] Nu toate zilele erau la fel de bune. Uneori, întorcându-se acasă, nu avea ce depune în cont, alteori trebuia să urce de mai multe ori pentru a obţine o formă acceptabilă unei idei sau unui gând mai încâlcit. Când nu ieşea deloc la plimbare, îşi petrecea timpul transcriind pasaje întregi dintr-un jurnal într-altul. O făcea încet, caligrafiind cu migală fiecare literă, fiecare semn ortografic, ca şi cum ar fi şters de praf o colecţie de porţelanuri. (p. 52).

Iată-ne, aşadar, în plin andante: în urbea împietrită de caniculă, nepresimţind pericolul pârjolului insinuat în formă de aer cald, Anselmus îşi antrenează, fără să ştie încă, evadarea; nu, nu e una fizică, o evadare printre garduri de sârmă ghimpată – azi nici nu mai e cazul! – ci una mult mai anevoioasă şi fără un rezultat imediat. Este salvarea prin cunoaştere dintr-un mediu amorf şi lălâi, în care viaţa pare a fi uitat să se manifeste, iar de-o schimbare oricât de mică nu poate fi vorba decât în gândul lui ascuns, nerostit decât pe jumătate:

Cunoaşterea, înţelegerea, înţelepciunea sunt categorii şi procese verticale, astfel încât exerciţiul urcuşului, fie şi fizic, corect şi permanent executat nu poate să nu ducă la rezultate aşteptate. (p. 52).

De cealaltă parte, pironit, deci bine-nfipt în actualitatea ce nu pare să-i dăuneze explicit, vecinul Timon Pironescu pătrunde-n gândul celui care vorbea cu sine deoarece nu prea avea cu cine să vorbească (p. 52) şi-l abordează pe un ton gradat, de la avertizare, prin atenţionare, către ameninţare:

Ce vorbeşti, domnule! – s-a prefăcut mirat Timon Pironescu. Ai grijă să nu ieşi prin acoperiş, ce vorbesc eu, să nu rămâi cu capul prin nori! (p. 53).

Răspunsul lui Anselmus, calm, e categoric:

Urcuşul meu trebuie să-l provoace pe cel al gândirii… În cunoaştere nu există lift! (p. 53).

Acesta este Anselmus, locatarul lui bloc de pensionari fără adresă, fără stradă, fără număr, într-un spaţiu nedefinit în care viaţa se scurge cu viteza caniculei, singura ei măsurătoare părând a fi numărul etajelor urcate de protagonist şi numărul apartamentelor care-i adăposteau pe coparticipanţii la întâmplările neîntâmplate pe tărâmul tuturor şi al nimănui. Aflăm picurat că Timon Pironescu locuieşte la numărul 77, Coco Epaminonda la numărul 33, în vreme ce Anselmus, baricadat în masa lui circulară decupată la mijloc, îşi exersează gramatica în gând şi în scris, în drum spre şi în interiorul perimetrului de la 101. Aici îşi exersează el singurătatea ca joc de societate, punctând la fel de categoric: singurătatea, nu izolarea, câtă vreme izolarea este singurătate organizată, ba chiar singurătate supravegheată  (p. 55).

Izolarea este singurătate supravegheată, scanda Anselmus în minte şi ar fi pronunţat această propoziţie şi cu voce tare, într-atât era de mulţumit de ea şi de curios să audă cum sună rostită, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva. Şi aşa se spunea despre el că umblă vorbind de unul singur. Dar un cuvânt nou, o propoziţie altfel alcătuită, o frază frumoasă trebuiau verificate sonor, trebuiau rostite pentru a fi auzite, întocmai cum monedele de aur se încercau altădată în dinţi. (pp. 55-56).

Din păcate, rostirea lui este sortită auribus surdis; conştient de acest imens neajuns, el îşi impune un impozit pe singurătate de trei lei bucata, lăsat în puşculiţa din antreu de fiecare dată când în cutia poştală nu va fi găsit nicio scrisoare. Ce e de făcut în această situaţie, când nimeni nu-i scrie lui Anselm rezident în blocul fără adresă din ţara nimănui? Se pare că unica lui salvare este scrisul, iar pentru aceasta şi-a construit un adevărat mausoleu în mica lui încăpere de lucru, în care instituise un adevărat muzeu al instrumentelor de scris:

…privi cu un fel de tandreţe spre masa mare, rotundă, de stejar, pe care, aranjate cu pedanterie, aşteptau toate cele necesare scrisului. Era o masă de sufragerie veche, pentru cel puţin douăsprezece persoane, cu un diametru de vreo doi metri, transformată prin decuparea centrului într-un fel de birou circular. Acolo plantase un scaun rotativ, astfel încât aşezat pe el puteai folosi fără să te deplasezi toată suprafaţa mesei. Aşezate în cerc, tot felul de instrumente de scris, de la tocuri cu peniţe, de diferite forme şi mărimi, până la maşina de scris cu patru tipuri de caractere, de la cutia cu cenuşă până la sugativele cele mai fine, de la ascuţitoarea asemănătoare cu o maşină manuală de râşnit cafea până la cea mai minusculă sugerând o rachetă cu două trepte, creioane de toate mărimile, tăriile şi culorile, hârtii de diferite dimensiuni şi calităţi, cuţite pentru desfăcut corespondenţă, de os, de bronz ori de oţel, călimări de marmură şi de sticlă, gume, lame, korekturpapier, ceară, lipici şi scotch, hârtie copiativă pentru scris cu mâna şi cu maşina, ace de gămălie, agrafe, capsatoare şi perforatoare, şabloane şi câte şi mai câte altele, pixuri, stilouri, rigle… dădeau impresia unui adevărat muzeu al instrumentelor de scris. (pp. 56-57).

Iată, aşadar, spaţiul claustrării lui Anselmus, amintind de spaţiul claustrării  lui Dionis. Dar, spre deosebire de acela, care adăpostea puse una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină şi în care descopeream o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice; pe ea hârtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere din câte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgânească, spaţiul lui Anselmus pare a vorbi mai mult despre instrumentele de scris ale eroului, decât despre lecturile sale. Aflăm că aristotelismul este o filozofie orizontală, plană, chiar plată şi că nu urcă nicio treaptă în ordinea cunoaşterii tocmai din cauza peripatetismului său (p. 52) ori că marii mistici germani transpuşi din gotic în caractere moderne şi-au pierdut misterul, au devenit ilizibili (p. 57), sau că i se părea de-a dreptul inadmisibil să baţi la maşină un text din Dante, după cum la fel de nepotrivit era să scrii cu tocul şi cu peniţa ecuaţiile lui Heisenberg (ibid.), dar aceste indicii nu le putem auzi decât citind gândurile lui Anselmus. Nerostite cu voce tare – în lipsa unui auditoriu competent şi de teama răstălmăcirilor – gândurile lui Anselmus nu găsesc altă speranţă de salvare decât în scris, demers dificil şi sobru, în pregătirea căruia Anselmus a  pregătit un adevărat arsenal, ca pentru un mare şi răsunător asalt:

„Scrierea este gândire în aceeaşi măsură ca şi vorbirea şi orice neconcordanţă, orice inadecvare a uneia la cealaltă duce inevitabil la lecturi aberante”, spunea el. (p. 57).

Şi poate de aceea, la constatarea acestui mare adevăr, îşi îngăduie libertatea transliterării, a scrierii caligrafice şi a copierii efective, cum este de exemplu copierea meditaţiilor despre destin ale unui tragic grec (p. 59).

Acesta este momentul în care acalmia se sparge, prin intervenţia brutală în acţiune a scriitorului Andriano Zapis, intrat în conflict deschis cu administratorul blocului, după ce fusese reclamat de doamna Linda de la numărul 40 că uitase apa deschisă, inundându-i apartamentul. Fire vulcanică, scriitorul, ale cărui opere nu le citise nimeni, răspunde protestului transmis de bătrână prin intermediul administratorului, apărând în faţa uşii cu cheia… franceză!, motiv pentru care se întruneşte ad-hoc o delegaţie formată din trei membri: domnul Anselmus, administratorul Mangolewski şi colonelul de cavalerie în retragere Coco Epaminonda.[10] Este primul moment ce trădează evidenţa în uriaşa discrepanţă dintre adevăr şi povestea construită de fiecare personaj în jurul sinelui, începând cu afirmaţia arţăgoasă a colonelului care-i aruncă în faţă scriitorului: Află, domnule Zapis, că pe unde am călcat eu călare dumneata nu eşti în stare să arăţi cu degetul pe hartă. (p. 62). Fiecare personaj este un erou în ochii lui – nu şi în ochii celorlalţi – fiecare aduce cu sine o poveste de invidiat şi fiecare pretinde respect pentru actele ce-i încunună palmaresul. Unul se împăunează cu ape tămăduitoare aduse din cele mai exotice colţuri ale pământului, altul îşi dedică timpul creşterii unui cactus uriaş, iar bătrâna Linda, cum vom afla la moartea ei, a fost cea mai celebră cântăreaţă de operă din blocul nostru, iar mica noastră subunitate civilă îi va apăra memoria până la ultimul om (p. 110).

Care este însă adevărul? Adevărul este că mica lor comunitate nu este decât parte dintr-o comunitate-mamă înţepenită în timp, în interiorul căreia fiecare membru se mişcă într-un perimetru prestabilit. Iată o scenă din teatrul străzii, văzută prin ochii lui Anselmus:

Interpreţi neregizaţi ai unor roluri abandonate, scenarii fragmentare, decoruri întâmplătoare, parteneri necunoscuţi, replici imprevizibile, totul părând a fi nelimitat în timp, cortină invizibilă, spectatori neştiuţi… Viaţa e cea care defilează, triumfă în fiecare. Poţi fi oare cu adevărat spectator la o asemenea paradă? Nu, căci tu însuţi nu eşti altceva decât victoria ei. Viaţa nu are spectatori, ci doar interpreţi. (p. 67).

În acest context ambiguu, începe configurarea incertitudinilor alături de certitudini. Aflăm aşadar că domnul Mangolewski are dubluri la toate cheile (p. 143) iar cine sapă azi un pom, mâine va săpa un pom (p. 136); de asemenea nopţile nu se memorează, ele trebuie ţinute minte, pentru că ele nu au nume, sunt totdeauna nopţile unor zile sau nopţile unor evenimente (p. 122), prin urmare trebuie făcută o curăţenie generală (p. 121).  Mors ad portas!, strigă scriitorul-profet (p. 120) aflat în război cu toată lumea, mai puţin cu Anselmus, ajuns, prin nu se ştie ce împrejurare, confident de o clipă al domnului Zapis. Aşa a aflat domnul Anselmus de „Cartea Vieţii”, opera fundamentală a domnului Zapis (p. 107), un proiect care avea să revoluţioneze literatura şi concepţia despre carte, despre cărţile de literatură în general, dar mai ales despre roman (ibid.).

„Un roman adevărat trebuie să fie imprevizibil şi irepetabil nu numai în conţinut, ci şi în formă”, îi spusese atunci. „Dar nu numai în forma lui artistică, ci şi în cea care îi fixează existenţa ca obiect, întocmai cum e viaţa. Forma actuală, ca obiect, a cărţii, nu permite romanului să fie viaţă adevărată. Viaţa nu are pagini, să le citim cum avem chef, să le sărim pe cele plictisitoare. Viaţa este un continuum neîntrerupt, obligatoriu până la capăt. Ceea ce a trecut nu mai poate fi trăit decât în memorie. Cartea trădează însă: în forma ei actuală, ea permite recitiri limitate şi nenumărate în acelaşi timp. Evenimentele unei vieţi nu pot fi decât evocate, în timp ce paginile unei cărţi pot fi citate. O carte, un roman, ştim de la început câte pagini are, dar viaţa, viaţa în general, sau chiar viaţa unui singur individ este măsurată ori măsurabilă de la început? Şi care este începutul? Care este coperta unei vieţi de om? Şi ar mai fi ceva: dumneata, domnule Anselmus, poţi echivala sumarul unei cărţi cu biografia unui om?” (pp. 107-108).

Aceste cuvinte, în care Anselmus vede nişte ciudăţenii şi excentricităţi de artist pornite dintr-o neputinţă creatoare, sunt uitate aproape instantaneu, dar memoria le reactivează în mod ciudat, pentru că memoria nu rezistă în faţa instinctului (p. 159), chiar dacă oamenii încă reacţionează cu o teamă reziduală la semnale.

Semnalele, însă, sunt acceptate în linişte: semnificaţia lor poate fi descifrată de fiecare, independent de ceilalţi, fără grabă. Pe când semnalele cer reacţii prompte, exacte şi în grup, gândea Anselmus. (p. 160).

Poate de aceea bizareria scriitorului Andriano Zapis îi va fi atras atenţia şi-l va fi pus o clipă pe gânduri, la vederea sulului imens de hârtie ţintuit în maşina de scris:

„O asemenea carte, îi spusese domnul Zapis arătându-i cele două capete făcute sul ale benzii de hârtie, nu poate fi răsfoită, nici citită pe sărite, decât de la un capăt la altul, într-un singur sens.”

„Bine, dar în felul acesta nu poţi scrie decât un singur exemplar”, îi spusese Anselmus.

„Dar viaţa, îi replicase scriitorul, se trăieşte la indigo? Nu, domnule, viaţa, adevărata viaţă este un manuscris continuu şi unic. Adevăratele cărţi n-ar trebui tipărite, în general n-ar trebui multiplicate.” (pp. 108-109).

Cu tot proiectul său măreţ şi genial, Andriano Zapis, fără să bănuiască măcar că ar fi putut avea un aliat în Anselmus care în curând avea să caligrafieze cuvântul OM în mijlocul unei coli albe, trasând în jurul lui cercul singurătăţii, rămânând aşadar la convingerea că revolta lui este una singulară, scriitorul este cel mai probabil cel care face trecerea de la alegro la alegretto. Într-un exces de năucitoare generozitate, el nu pregetă în a-i dărui o mână lui Gomila, care, deşi maseur în sezonul estival, nu trăise încă plăcerea pipăitului. Uimirea cea mare însă o produce scriitorul în momentul în care, părând a fi citit gândul din visul (mai bine spus coşmarul) lui Anselmus – sinuciderea este un mod de a supravieţui (p. 132) – într-un oraş în care nu mai moare nimeni iar existenţa celorlalţi depinde fatal de moartea cuiva, în urma acestei cumplite certitudini aşadar, scriitorul este singurul care-şi ia libertatea unei morţi care să-i fie pe plac. Aducând în faţa blocului un întreg convoi de taxiuri galbene, scriitorul Andriano Zapis, neregretat de nimeni, cu excepţia domnului Anselmus, porneşte într-o călătorie cu destinaţie necunoscută păşind ca un rege, îmbrăcat complet în negru: costum pantofi, un rolling de mătase, la reverul hainei avea o garoafă albă, pieptănat, bărbierit, purta ochelari de soare. (p. 160). În ciuda anunţului său că avea să se-nsoare cu-a lumii mireasă, nimeni nu ştie ce soartă va fi avut scriitorul cu adevărat. Singur Timon Pironescu a spus:

Andriano Zapis, celebrul poet al veceurilor publice, a binevoit să se care pe lumea cealaltă cu taxiul, îmbrăcat în costum de la magazinul pentru închiriat articole de doliu! (p. 164).

Această nefirească ieşire din scenă este probabil şi punctul culminant al acţiunii precipitate de apariţia unui profesor de sport pornit să-i disciplineze pe locatarii din blocul de pe strada nimănui.

După gramatică, adevăr şi libertatea alegerii, dacă am fi urmat schema lui Anselm de Canterbury, ne-am fi aşteptat să găsim o cădere. Acţiunea se întrerupe brusc, lăsând cititorului liber la interpretare. Dacă nici n-a fost nicio prăbuşire, ci numai o părere? Şi dacă diavolul, atât de bine-nfipt, nici nu s-a stins şi-n ordinea lumească salvarea poate sta doar în iluzie? Întrebări al căror răspuns se află încă sub  condeiul domnului Anselmus, aşteptând ore întregi ca vreo constelaţie cunoscută să se înscrie pe meridianele şi paralelele fragmentului său de cer. (p. 166).

 


[1] „Anselmus” nu este un roman, nu este o carte, ci este dorinţa mea disperată de a fi. Vezi Vasile Gogea, Fragmente salvate (1975-1989), Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 44 sqq.

[2] Cf. Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, traducere de Alexandru Cheşcu, Mihai-Silviu Chirilă şi Doina Cernica, Editura Polirom, 2009, p. 14.

[3] Vezi Alexander Baumgarten, Sfântul Anselm şi conceptul ierarhiei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 5.

[4] Cartea şi/sau viaţa în vremuri de dictatură. Istoria scrierii şi publicării unei capodopere parabolice, pp. 5-48.

[5] Colecţionarul din blocul pensionarilor, în Vatra, nr. 7/iul. 1991. În vol. cit., pp. 168-171.

[6] O utopie crepusculară, în Familia, nr. 9/1991. În vol. cit., pp. 172-175.

[7] Singur printre prozatori, în Arca, an. I, nr. 6/1991. În vol. cit., pp. 176-179.

[8] Infernul calm al monotoniei, în Convorbiri literare, nr. 6/1991. În vol. cit., pp. 180-184.

[9] Privind oraşul furnicar, în România literară, nr. 14/1991. În vol. cit., pp. 185-189.

[10] Nu vom insista în explicarea numelor protagoniştilor. Vezi în acest sens Prefaţa lui Ion Bogdan Lefter, pp. 32 sqq.

Ei bine, v-am dat de ronţăit!

*

090Un autograf pentru interpreta lui Anselmus, la Tîrgul de carte „Alba Transilvania”, 2011

Anunțuri