Deschis veşnic! Cu şi fără mofturi, la Chişinău şi la Bucureşti

Posted on decembrie 31, 2010

3



       O postare de trecut… Prutul şi deceniul

      Am primit de la prietenul meu din Bistriţa, excepţionalul prozator Virgil Raţiu, autorul superbelor cărţi cu Alfons„, imaginea de mai jos, un instantaneu hîtru, o ilustrare a unei spuse cu tîlc ce circulă prin Moldova muscalizată:„înainte, n-aveam libertate, da’ trocuţa era plină; amu, avem libertate, da’ ni s-o luat trocuţa”!  Şi mi-am amintit de o noapte de vară, la Chişinău, în care, împreună cu semioticianul şi esteticianul – helenizat între timp – Victor Ivanovici, am ieşit la o plimbare pe unul dintre largile bulevarde ale capitalei celei de-a doua republici române, în căutarea unui non stop, alungaţi din hotel de zăpuşeală şi de insistenţa cu care ni se propunea (prin telefon, de la recepţie) „un masaj la cameră”. Astfel, întrebînd cînd în româneşte, cînd în ruseşte am primit răspunsul aşteptat: undeva, după numai vreo două cvartale, era ceva deschis veşnic„! „Evident, Chişinăul nu e un sat, aşa că Blaga n-are nici o vină„, a spus Victor. Am fost de acord şi, în timp ce încercam berea moldavă, am ales să vorbim despre Esenin.

          Dar mi-am amintit şi de o seară rece, ceţoasă, de decembrie, prin 1988, la Bucureşti. Mă aflam în capitala primei republici române într-o expediţie de vînătoare de „efemerinde” (trăiam atunci la Braşov şi, mai ales acolo, după 15 noiembrie 1987, socialismul ajunsese multilateral dezolat), şi, întîlnindu-mă cu unul dintre cei mai mari textilişti ai prozei româneşti contemporane, Gheorghe Iova, am intrat, pentru a ne încălzi, la o „împinge tava”, undeva în Piaţa Romană, lîngă Coloane (nu mai aveam bani pentru restaurantul scriitorilor). Atunci am avut prilejul să degust, pentru doar doi lei, celebra supă de clapacioace„, o fiertură transparentă, fără absolut nimic în ea, cu două sau trei pete de (presupun) grăsime plutind la suprafaţă dar care avea nepreţuita calitate de a fi fierbinte. Rezulta din opărirea resturilor de gheare de pui, care nu mai puteau fi folosite nicicum altfel. Nu încăpeau mofturi. Picioarele ude, îngheţate şi obosite după o zi de alergătură prin mîzga de pe trotuare nu vroiau să ştie de sensibilitaţile stomacului, pentru care, de altfel, se străduiseră toată ziua!  „Tot ce e în farfurie trebuie onorat!”, a spus Gelu. Am înghiţit  „fără discriminare„, vorba unui alt prieten al meu, marele poet Viorel Mureşan. Apoi, pe jos, spre Gara de Nord. Mereu spre Nord…

         Deşi am scris o carte despre I.L.Caragiale, îmi dau seama că nu ştiu dacă Nenea Iancu a umblat şi pe la Chişinău. Dar, cînd e vorba de haleală, tot despre mofturi vorbim! Lumea se schimbă, dar moftul rămîne!

 

Posted in: Anamnesis