Oameni de iarnă. (şi oameni ai gerului)

Posted on ianuarie 2, 2011

19



       Textul care urmează a fost scris prin 1980 şi a apărut mai întîi în revista Amfiteatru, (nr.2, 1983), fiind reluat în volumul Logodnica  mecanicului Gavrilov (Editura Limes, 2002). Acum, însă, graţie lui Liviu Antonesei, pot să-i adaug – ca un contrapunct – şi un „foto-reportaj” dintr-o adevărată capitală a gerului. Se va vedea că e vorba despre două ierni diferite. Iarna din oameni şi oameni în iarnă – ar putea fi un titlu pentru această „instalaţie” blogosferică!

               OAMENI  DE  IARNĂ 

         Ninsese toată ziua ca-n Şapte mirese pentru şapte fraţi.  Zăpada pusese stăpînire pe oraş fără împotrivire, pregătirile celor de la salubritate făcîndu-se ca întotdeauna cu convingerea nedeclarată, dar unanimă, că mai este timp. Spre seară, un ger uscat, sterilizat, stabilizase toată acea stare de vremelnicie a zilei. Statuile din vechile pieţe aveau sensurile schimbate: Corvinul îmbrăcat într-o hlamidă rece din care ciuguleau porumbei, îşi sporise semeţia în faţa unor căpitani împotmoliţi în zăpadă pînă la genunchi, Sfîntul Gheorghe îşi căuta balaurul ascuns sub un strat gros de nea împungînd-o furios cu suliţa, pe fruntea de bronz a lui Eminescu se prelingeau înguste fire de apă, ca şi cum ar mai fi fost încinsă… Lumina roşie a lămpilor cu mercur dădea întregii atmosfere un aer de ev mediu întrerupt.

         Anselmus se lăsa purtat de un soi de adoraţie păgînă, umblînd fără ţintă pe străzi, înregistrînd mirosuri (nările, lipindu-se de sept la fiecare inspiraţie, apoi aburindu-se, uşoară senzaţie de început de hemoragie nazală, redescopereau cu voluptate o funcţie primară ce păruse a se fi păstrat doar pentru a îngreţoşa, aproape un sentiment de virilitate naturală): scorţişoară – vin fiert; rom – cafea; mentă, tei (!), muşeţel – ceaiuri; usturoi-mici; în faţa unei biserici aproape strivite între cinematograf şi Universitate – tămîie, ceară…

         „Iarna, femeile nu se îmbracă mai frumos, ci mai scump!„, constată el şi făcu un bulgăre de zăpadă de pe capota unui autoturism ce părea un uriaş dulău cu botul pus pe labe. Apoi îşi căută din ochi o ţintă şi privirea îi rămase pe ceaşca mare, roşie, desenată pe vitrina de sticlă a cafenelei, amintindu-şi de bîlciurile din copilărie, mai precis de taraba la care, pentru un leu, puteai să arunci cu o bilă ca o minge de oină, în ţinte ce se dovedeau totdeauna mult mai greu de lovit  decît ai fi putut crede la început. Uşa cafenelei se deschise şi în faţa lui Anselmus se înfăţişă o vînzătoare tînără, (poate cea mai tînără din unitate), cu un cojoc pus doar pe umeri peste halatul vişiniu şi cu o mătură în mînă, gata să înceapă să măture zăpada.

         – De ce mături zăpada, domnişoară? o întrebă Anselmus jucîndu-se cu bulgărele de zăpadă şi uitînd să-l mai arunce.

         – Aşa, ca să te miri dumneata! răspunse ea după ce mai întîi tresărise.

         „Un mic animal sălbatic, crescut în captivitate, speriat de îndată ce este surprins în afara suprafeţei lui de siguranţă„, gîndi Anselmus şi continuă amuzat:

          – Vezi bine că eu nu mă mir, eu întreb.

          – Atunci ca să întrebi dumneata, spuse ea.

          – Perfect, în cazul ăsta bănuiesc că ţi-ai pregătit şi un răspuns…

          Tînăra vînzătoare se opri din măturat, îşi îndreptă corpul şi-l privi pe Anselmus – o privire dintre acelea care legitimează – măsurîndu-l evident fără nici un interes. Şi încercă să-l „concedieze„:

           – Vezi-ţi de treabă!

           – Păi, tocmai asta e, că n-am nici o treabă, nu se lăsă el.

           – Atunci, ştii ceva, îl întrebă fata, punîndu-şi mîinile în şolduri (înguste, lungi, nişte arcuiri amînate), ia mătura asta şi mătură duneata!

           – Foarte bine, spuse Anselmus şi-i luă mătura din mînă decis. Fata i-o lăsă dînd din umeri, o încuviinţare neparticipativă totuşi, Anselmus se uită după ea: intrase în cafenea şi începu să ridice scaunele pe mese invintînd ultimii consumatori să-şi bea ce mai aveau de băut, „ora închiderii, vă rugăm„, era iritată, schimbă cîteva cuvinte cu o vînzătoare grasă, mai în vîrstă, rujată strident, răsturnă un pahar la un moment dat şi se aplecă să adune cioburile ieşind din cîmpul său vizual. Zîmbi, se simţea foarte bine şi se apucă de măturat zăpada, fără a-i feri pe cei ce treceau pe stradă, obligîndu-i să-l ocolească. Nu vedea decît picioarele trecătorilor, cizmele acestora, restul fiind o imagine anamorfozată, ca la o proiecţie dereglată în care o jumătate de cadru se pierde, alungită pe tavanul sălii. Începu să se încălzescă. Se opri şi bătu în uşa de sticlă (între timp cafeneaua fusese „evacuată” de clienţi şi uşa încuiată pe dinăuntru). Tipa grasă se apropie de uşă, apoi o descuie şi o deschise. Anselmus îşi dezbrăcă scurta lui de postav, cu două rînduri de buzunare, unul oblic, mai spre interior şi mai sus, şi unul drept, lateral, mai jos şi i-o dădu:

           – Transpir, îi spuse el fără nici o altă explicaţie după care îşi reluă activitatea. Grasa luă haina, intră cu ea şi încuie uşa.

           În urma lui Anselmus rămînea negru, cu o dungă alb-maronie, pe unde se călcase mai mult. Zăpada era uşoară şi sticloasă, se rostogoles în faţa măturii ca un val leneş. Nici nu observă cînd s-a oprit maşina aceea în faţa cafenelei, nu l-a observat decît pe tipul care a coborît – cisme înalte, cu vîrf ascuţit, ginşi strînşi în tureacul cizmelor, scurtă de piele neagră, îmblănită, cabrată pe corp, mănuşi de piele, căciulă albă, flocoasă, din cine ştie ce vietate – şi a intrat fiind lăsat de tînăra a cărei treabă o făcea el. Tipul şi-a scos mănuşile, a dat jos un scaun de pe o masă şi şi-a aprins o ţigară. Fata i-a adus ceva de băut, probabil coniac, într-un pahar mic şi, întoarsă cu spatele spre vitrină, a început să-i povestească ceva. Din cînd în cînd izbucneau amîndoi în rîs dar rîsul lor nu se auzea în stradă, iar ceea ce vedea Anselmus semăna mai mult cu nişte convulsii ce păreau provocate de lichidul gălbui-roşcat din care sorbeau amîndoi pe rînd. Frigul nu-l cuprinsese încă dar, încălzit cum era, îşi simţea haina rece, îngheţată, ca pe un veştmînt de tablă. Termină de măturat porţiunea de trotuar din faţa cafenelei şi bătu din nou la uşă făcînd semne cu mătura. Tînăra îi deschise şi el intră şi după ce-i dădu mătura spunîndu-i „degeaba, o să ningă iară„, se îndreptă spre masa pe care stătea haina lui şi şi-o îmbrăcă. Făcu un gest de salut cu mîna şi se îndreptă spre ieşire.

         – Băiatu’, auzi în spatele lui, foarte aproape de el. Tipul care venise cu maşina se ridicase de la masă şi, apropiindu-se de Anselmus, îi întinse acestuia o bancnotă împăturită bine:

         – Ţine, spuse şi-i băgă bancnota în buzunarul de jos al scurtei, cele de sus fiind ocupate acum de mîinile lui Anselmus.  Şi, înainte de-a putea spune ceva, îl împinse uşor în stradă.

         Abia aici, toată fierbinţeala din mîini Anselmus o simţi în obraji. Se depărtă ameţit cîţiva paşi neştiind ce să facă. Îşi scoase mîna stîngă din buzunarul de sus şi şi-o băgă în cel de jos. Simţi acolo ghemotocul de hîrtie dar nu avea curajul să-l scoată din buzunar să-l privească. Dintr-odată scurta i se păru deosebit de grea, amintindu-şi cum se plîngea de ea tatăl lui, după ce, operat de hernie de disc, n-o mai putuse purta. O mîncărime extraordinară simţea în palme, de parcă ar fi avut în buzunare urzici. Îi veni să-şi bage mîinile prin zăpadă şi le scoase din buzunar. În mîna stîngă, mototolită, ţinea o bancnotă de zece lei. Se aplecă imediat şi făcu un bulgăre în care închisese şi bancnota, îl strînse bine în palmele făcute căuş şi, întorcîndu-se, răsucindu-se ca la aruncarea greutăţii sau a discului, aruncă bulgărele în vitrina cu ceaşca mare, roşie a cafenelei. Bulgărele izbi sticla şi se lipi de ea, apoi topit de căldura dinăuntru începu să se înmoaie şi să se prelingă în jos, lăsînd să se vadă tot mai clar o bucată de hîrtie murdară care şi rămase lipită pe sticlă la vreun metru şi jumătate deasupra trotuarului.

         „Corect, punct ochit – punct lovit”,  îşi spuse Anselmus şi porni mai departe liniştit brusc. Inspirînd cu poftă aerul rece, cu ochii strălucind umeziţi de ger.

          Şi acum, oamenii gerului:

                        Oymyakon

Etichetat: ,
Posted in: Work in regress