Mircea Vulcănescu despre „caracterul esenţial nepractic al românului”

Posted on ianuarie 23, 2011

10



       Ideea de a continua cu o postare despre Mircea Vulcănescu mi-a fost sugerată de anunţarea deschiderii stagiunii de conferinţe, care să poarte numele (şi, cred, să aducă în memoria vie spiritul) filosofului martir, la şi sub egida Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ au menirea să constituie, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, un spaţiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale ştiinţelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între tradiţie şi modernitate în istoria şi devenirea culturii şi civilizaţiei româneşti a secolului XX şi a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultură şi religie va fi privilegiat ca temă de reflecţie şi dezbatere.

Cultura română modernă s-a născut din apelul la modernitate şi s-a dezvoltat apoi în tensiunea polară dintre modernitate şi tradiţie. A fost această tensiune benefică, genuină, a dus la rezultate notabile, la o anumită identitate culturală sau nu? Mai este astăzi această tensiune reală, efectivă, mai există în cultura română un ferment al tradiţiei? Şi ce ar putea să însemne în contextul postmodernităţii, secularizant şi globalizant, apelul la tradiţie?

Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizaţiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tărâm românesc, de istorie a instituţiilor culturale româneşti, teme ţinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenţă cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizată.

Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu pentru că el este figura emblematică a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcănescu reprezintă la superlativ tipul intelectualului angajat şi implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său, reprezintă de asemenea la superlativ tipul creştinului jertfelnic în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX; alţii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasă moştenire această gândire mereu vie, fragmentară, centrată pe problemele cruciale, şi viaţa oferită, ca jertfă, aproapelui.

Nimic mai potrivit ca MŢR să devină organizatorul unor astfel de întâlniri care să se desfăşoare sub semnul moştenirii intelectuale a lui Mircea Vulcănescu. Dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model.”

Moderatorul conferinţelor: Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR, Bucureşti.

Prima conferinţă: Mihai Şora

( Sursa:  Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/ )

        În acelaşi timp, însă, m-a îndemnat la ceastă postare „întîlnirea” într-o dimensiune practică a ideilor, a lui Petre Ţuţea cu Mircea Vulcănescu. În cazul acesta, în mod restrictiv, am în vedere valoarea explicativă a unui text fundamental al lui Mircea Vulcănescu pentru sentimentul de dezamăgire faţă de incapacitatea sinucigaşă a clasei noastre politice de azi de a oferi României un Proiect, sentiment disimulat în rîndurile despre Proiectul de Tratat al lui Petre Ţuţea. Şi mă refer acum direct, fără alte introduceri sau „ameliorări” contextuale, la lucrarea Dimensiunea românească a existenţei, de Mircea Vulcănescu. Desigur, pentru cei mai mulţi dintre cei cît de cît familiarizaţi cu gîndirea românească din secolul al XX-lea, această lucrare pare a fi raportabilă mai degrabă la Sentimentul românesc al fiinţei, al lui C. Noica. Dar, lucrarea (atît ca substantiv, cît şi ca verb) a lui Vulcănescu a fost înainte de cea a lui Noica. Şi altfel. Cu riscul de a simplifica excesiv, aş spune (mi se pare, dacă îmi amintesc bine, asemenea lui Ştefan J. Fay, în Sokrateion) că în timp ce Noica era omul răspunsurilor, Vulcănescu – la fel ca Ţuţea – era în primul rînd omul întrebărilor. Al întrebărilor care mobilizează răspunsuri. Iar pentru legitimarea acestei exigenţe, se oferă/s-au oferit pe ei înşişi ca modele.

          Dar iată, exact, locul de întîlnire în care vreau să vă aduc: a treia, din cele cinci „urmări” ale „chipului” românesc al existenţei. Anume:

         ” Nu există alternativă. Ce ne învaţă modurile verbului?

          Predominarea aceasta a ipoteticului asupra categoricului şi a disjunctivului, este vizibilă în ceea ce am numi gradul de intensitate cu care sunt trăite, în limbă, modurile verbului.

           Caracterul esenţial nepractic al românului(s.m.,V.G.) e vădit de frecvenţa cu care stăruie forme verbale care vădesc speculaţii asupra posibilului ori a viitorului condiţional, acele: „Ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decît cum a fost?”, pe care orientarea actualizantă a metafizicei le condamnă fără leac, cu latinescul: „Factum fieri infectum non potest”, dar care stăruie, la român, chiar dacă i se dovedeşte că nu puteau să fi fost făcute, cu întrebarea pur ipotetică: „Totuşi, ce ar fi fost, dacă…”

           Asemenea speculaţii ipotetice, despre ce ar fi fost să fie sau ce ar fi fost de făcut, sunt cu mult mai intense decît reflecţiile despre ceea ce trebuie făcut efectiv în viitor. De aceea optativul devine, în româneşte, modul privilegiat al verbului, substituindu-se ori colorînd, cu spiritul său, toate celelalte moduri.

           Astfel, modul deziderativ şi condiţional (aş fi, aş fi fost) domină şi suplineşte deseori, în vorbirea curentă, indicativul viitor (voi fi), ori viitorul anterior (voi fi fost), ca şi conjunctivul prezent (să fiu). Optativul (o fi), sau conjunctivul (să fie), folosit însă tot în sensul condiţional (va fi fiind),este mult mai intens trăit, decît indicativul prezent (este), sau cel viitor (va fi). Trecutul isprăvit al indicativului (fusei sau am fost) domină asupra prezentului (sunt) sau trecutului neisprăvit (eram) şi asupra viitorului (voi fi). Şi ce bogăţie de viitoruri anterioare! Viitorul simplu, indicativ (voi pleca) e, de pildă, cu totul neproblematic. Ce dezvoltări problematice apar însă posibile pentru gînd, cu viitorurile anterioare (voi fi plecat sau chiar: voi fi fost plecat)! Ca şi cum românul s-ar referi întruna, în reflecţiile sale, la un plan în care lucrurile stau înaintea gîndului gata împlinite, dar ca nişte ispite, încă nealese pentru faptă! Toate acestea domină, fireşte, planul imperativului (fii!). Putinţa substituirii formei proprii a acestui imperativ: „Fă!”, „Fie!”, prin forma conjunctivului prezent: „Să faci!”, „Să fie!”, şi apariţia, din această pricină, a unui fel de imperativ imperfect: „Să fi fost!”, „Să fi făcut!”, în sensul de: „Trebuia să fi fost!”, ori de: „Trebuia să fi făcut!”, descoperă, de asemeni, planul cu totul ipotetic, nepozitiv, în care se realizează sensul acestor ziceri.

           Lucrurile acestea confirmă desigur relativa indeterminare în acţiune şi predominarea speculaţiei asupra posibilului, faţă de întrebarea asupra a ceea ce este de făcut concret în viitor, caractere care ne explică o seamă de aplecări ale firii gînditoare româneşti.

           A decide, adică a opta într-o alternativă, a alege însemnează a te opri asupra uneia dintre posibilităţile formulate disjunctiv cu ajutorul negaţiei (ori laie, ori bălaie) şi a o realiza sau a o dobîndi, adică a o coborî, prin faptă, din existenţa ei ideală în existenţa concretă (laie).

           Dar dacă lucrurile sunt trăite sub aspectul de posibilitaţi pentru gînd mai mult decît sub aspectul realităţiloe de înfăptuit, ce sens mai poate să aibă alternativa? Şi ce sens capătă faptul rezolvării ei, al ieşirii ei din ea: decizia?

            Într-adevăr, a decide, adică a opta, nu are sens decît într-o lume în care posibilitatea stă faţă în faţă cu prezenţa; adică, în care fapta alege dintre posibilităţi pe aceea pe care o realizează, o împlineşte în fapt, operînd asupra împrejurărilor.

            Dimpotrivă, conştiinţa că existenţa e o posibilitate, altfel zis, că toate planurile ei sunt echivalente pentru gînd, conştiinţa că e suficient doar să le gîndeşti ori să le-nchipui, pentru ca să le şi ai, are drept urmare inevitabilă auprimarea sensului existenţial al alternativei: dispariţia necesităţii de a alege între posibilitaţile care se exclud numai în perspectiva trecerii lor în faptă. negaţia absolută a uneia din posibilitaţi, care e cheia prin care se asigură celeilalte coborîrea în real, ciurul prin care se alege nefiinţa de existenţa de fapt, nu mai funcţionează în acest caz. Hotarul dublei negaţii, acel: „nu se poate să nu”, care caracterizează „necesitatea”, devine o vamă fără competenţă, o sită care nu păstrează nimic, un butoi al danaidelor.

             Într-o asemenea lume de posibilităţi, „decizia” nu poate avea deci decît un înţeles dianoetic, asemănător aceluia al negaţiei, de hotar logic, de opunere abstractă de posibilităţi, de închizătoare de domenii. Nu trebuie deci să ne mirăm că „alegerea între alternative”, care caracterizează decizia, se cheamă pe româneşte „hotărîre”, termen care presupune funcţiunea aşezării hotarelor, a mărginirii.”

              (Am folosit aici, Ediţia a V-a din Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Eikon, 2009.)

Posted in: Ipote(nu)ze