În urma (nu „umbra”) „colocviului” care a avut loc aici zilele care tocmai s-au scurs, prietenul meu, prozatorul Ioan Groşan mi-a „scris” anunţîndu-mă că în două zile îmi va trimite un text mai amplu, ca răspuns la dezbaterea – mai mult sau mai puţin „temperamentală” – care s-a desfăşurat în acest blog. M-am bucurat, căci, am „auzit” aici de cîteva ori un „strigăt de luptă” care, dacă nu scanda „capul lui Moţoc vrem”, silabisea totuşi „cuvîntul lui Groşan vrem”! Iată-l: a venit! Nu mă întrebaţi dacă sunt mulţumit de el. Nu eu l-am cerut! Doar îl găzduiesc. Şi e doar prima parte. Iat-o:
MECANISMUL (I)
Dacă revin asupra relaţiei mele cu Securitatea, n-o fac dintr-un instinct masochist asemănător celui care-l face pe un criminal să se întoarcă la locul crimei, ci doar pentru a înţelege şi, în măsura posibilităţilor mele, a explica un mecanism care a dominat viaţa României aproape o jumătate de secol. Şi n-o fac pentru cei care au trăit acele vremuri buimace, ci pentru cei tineri care au avut şansa să se nască şi să trăiască în democraţia postdecembristă, aşa şchioapă cum e ea.
Aparatul Securităţii era imens. Istoricul Marius Oprea şi departamentul de investigaţii al „AcademieiCaţavencu” au reuşit să identifice doar câteva zeci de nume de ofiţeri, gras retribuiţi, care activau în Aparat. Probabil erau câteva mii, dacă nu mai mulţi. Securitatea funcţiona asemeneni marilor uzine sau combinate siderurgice: avea plan de producţie, depăşiri de norme, sporuri, „export”, chiar şi rebuturi (cele mai multe involuntare). Numai că dacă uzinele „23 August”, „Republica” ori Combinatul de la Galaţi funcţionau pe un perimetru restrâns, Securitatea funcţiona pe întreg teritoriul ţării.
Două perioade se pot distinge, în mare, în istoria acestei instituţii: perioada stalinistă şi cea de după 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici. Dacă despre prima există suficiente mărturii, despre a doua, despre modalităţile în care Securitatea acţiona, sunt – cu câteva excepţii majore, printre care excepţionala carte scoasă recent de Dorin Tudoran – mai puţine.
„Acţiunile noastre nu sunt punitive, ci preventive”, mi-a spus, privindu-mă pe sub gene, colonelul de Securitate venit de la Cluj când m-a chemat în biroul CI-stului la UM 01252 din satul Corbu, judeţul Constanţa. Altfel spus, fiindcă acum „cuceririle poporului, ale socialismului” sunt în siguranţă, nu mai arestăm în toiul nopţii, cum făceau precedesorii noştri, ci doar ne informăm dacă există posibile pericole, să le prevenim. Iar prevenirea se făcea prin masive recrutări de informatori, dacă nu erau membri de partid, sau prin „persoane de sprijin”, dacă erau în PCR.
Şi cum se făcea recrutarea? Am ferma convingere că în 99% din cazuri se făcea prin şantaj, ameninţare sau descoperirea unei „bube” la dosarul persoanei în cauză. Pentru că ce om cu scaun la cap se poate gândi că, de pildă, un tânăr absolvent de liceu sau student, cuprins de un năvalnic sentiment patriotic, se duce glonţ la Securitate să-şi ofere, benevol, servicile?
Voi reveni.
Ştiu, Ioane că eşti un maestru al „foiletoanelor”. Prin urmare, aşteptăm continuarea.
Gogea's Blog 
Adrian Alui Gheorghe
februarie 8, 2011
Ca sa exorcizezi raul, trebuie sa-l numesti. De 20 de ani evitam sa vorbim despre raul care ni s-a facut, despre dimensiunile lagarului din care am iesit. Ar trebui acum, plecind de la „cazul Ion Grosan” sa vorbim cu luciditate, fara superioritatea celor care au avut norocul sa nu cada, despre mizeria in care am inotat cu totii, impinsi acolo, fara speranta unui orizont. Redau, mai jos, un fragment din prefata pe care am scris-o la primul volum al jurnalului lui Aurel Dumitrascu, „Carnete maro” si in care vorbesc despre aceasta tema. Poate am sa mai revin. Oricum, astept, mai departe marturisirile lui Ion Grosan.
Cunosc povestea unui individ, din Cernăuţi, care s-a născut într-un lagăr, în Siberia şi care a copilărit, pînă la 17 ani, în „lagărul natal”. Firesc, l-am întrebat, eu şi alţii, ce-şi aminteşte din copilărie, dacă a avut vreun moment … fericit. Ne-a răspuns că da. Născut în lagăr, toată lumea se reducea la gardurile de sîrmă ghimpată, la soldaţii – gardieni, la cămăruţa dintr-un placaj gudronat în care soba scoatea fum continuu, pînă la „libertatea” de a merge pînă în sătucul din preajmă, la vreo douăzeci de kilometri, o dată pe an, la Crăciun. Nu era vorba de o „permisie” oficială, ci doar de o complicitate îndelung negociată, un an întreg, cu paznicii care, din omenie, cedau. Riscul era enorm şi era al tuturor. În 17 ani petrecuţi în lagăr, eroul nostru a fost de unsprezece ori în satul acela, au fost unsprezece drumuri pe jos, obositoare, pînă la biserică, asistau la slujbă, se bucurau două, trei ore de libertate, împreună cu sătenii, beau două, trei pahare de vodka, copiii beau o citronadă extrem de dulce, fermentată, după care o luau îndărăt. Din ce vedeau şi simţeau, aveau ce povesti un an întreg. |sta era unul dintre momentele fericite. Alte momente fericite erau cînd adormea obosit la pieptul pufos al mamei sau gîdilat de mustăţile arse de tutun iute ale tatălui… Făcea şi ghiduşii, împreună cu alţi copii. Vara furau, din nişte arbuşti pitici, plantaţi în faţa posturilor de pază, un fel de scoruşe pe care, de fapt, nu le-ar fi cules nimeni. Sau se mai jucau cu copiii gardienilor, care îi lăsau uneori să privească, cu mîinile la spate, jucăriile lor din tablă, nişte basculante mari gri-cenuşii sau nişte tancuri argintii cu şine de cauciuc. Cu fiii gardienilor se mai jucau şi de-a prizonierii şi gardienii, inversau rolurile şi petreceau de minune. Ei înşişi mai făceau jucării din beţe, din linguri, din castroanele de tablă sparte, din petece de pînză…
La 14 ani, pentru că era maturizat înainte de vreme, din cauza vieţii aspre, a muncii şi chiar a climei vitrege, s-a îndrăgostit nebuneşte de o văduvă, de vreo 45 de ani, bucătăreasă la „popota” gardienilor. Iubire care exceda toate gardurile de pe lume. Prima dată s-a culcat cu femeia aceea în ieslea cailor de muncă, într-o zi cînd aceştia erau scoşi la tras lemne în pădure. Apoi într-un pod cu fîn. Apoi pe sacii cu carne de cal, carne caldă încă, adusă pentru bucătărie. I se părea că iubirea aceasta îl mîntuie de toate relele lumii, e capătul, e justificarea existenţei, e „romeoşijulieta” lui, e abisul devenit pentru o clipă rai… Într-o zi însă bucătăreasa s-a măritat cu un militar care părăsea garnizoana aceea, ieşea la pensie probabil, a plecat lăsîndu-l ca pe o rîpă surpată de cutremur… La 17 ani ambii părinţi i-au murit de tuberculoză. Lui i-au dat drumul. Unde să se ducă? A stat pe lîngă lagăr încă vreo doi ani. Orice aşezare omenească, în afara lagărului, i se părea stranie, imposibil să te adaptezi. Chiar libertatea i se părea stranie. Ce să facă cu ea? Într-un tîrziu l-a luat o femeie, l-a domesticit, l-a împins în lume. Dar visele lui tîrzii, visele care-i încălzeau inima, erau tot acelea din „lagărul natal”.
De ce spun toate acestea? De ce evoc asemenea poveste în prefaţa unui jurnal? Pentru că pătrunzînd în atmosfera jurnalului lui Aurel Dumitraşcu aerul şi viaţa devin irespirabile, de netrăit, ca în „perimetrul” unui lagăr. Şi „lagărul său natal” e România redusă la nivelul unei aşezări, Borca, sau invers, lagărul e Borca mărită la nivelul unei ţări.
În lagăr dacă nu te adaptezi, pieri.
Dacă nu cauţi să-ţi provoci bucurii, mai mari sau mai mici, sprijinindu-te pe elementele din preajmă, disperi şi pieri.
Un om care hălăduieşte prin ţinutul cel mănos al cărţilor intuieşte chipul libertăţii şi de aceea e mult mai nefericit decît ceilalţi. Ceilalţi nu ştiu ce le lipseşte, el ştie. Libertatea devine o chestiune de inspiraţie. Precum astronomul care intuieşte, simte că mai există, într-o anumită constelaţie, o orbită pe care se roteşte o planetă, e secretul lui, e rana lui, dar cel care o va descoperi cu adevărat nu-i născut încă, altul îi va vedea chipul.
Ochiul purificat prin litera cărţilor, prin poezia care „distilează” lumea, vede feţele celorlalţi hidoase, îi vede risipiţi în băutură, în fleacuri, în meschine tîrguri zilnice, în iubiri furate, murdărite, totul e un mărunţiş de lume…
În pasta aceea depistează cîte un grăunte de puritate, cîte un gest, cîte o floare inconştientă de frumuseţea ei, de aceea atît de expusă strivirii.
Frumuseţea nu poate fi îngrădită de garduri, de convenţii.
Jurnalele „bătrînilor” care au fost în „lagărele de concentrare comuniste”, de la Teohar Mihadaş la N. Steinhardt, sînt diferite de cele ale lui Aurel Dumitraşcu şi ale noastre. Lor li s-a luat libertatea în urma sovietizării ţării, Aurel Dumitraşcu (şi generaţia noastră) s-a născut în lagărul comunist. Ei tînjeau după libertatea interbelică, în care se născuseră, în care se formaseră, noi am preluat aerul sufocant al lagărului şi cutumele lui, am fost crescuţi între gardurile de sîrmă ghimpată care îngrădeau pînă şi cărţile, am crezut că libertate e faptul că putem iubi o fată, că putem să ignorăm Vestul inaccesibil, chiar am crezut că „a nu avea voie”, a te supune interdicţiilor face parte din condiţia umană, din condiţia libertăţii noastre. Atît de tîrziu am aflat că Europa normală trăia sub deviza: „Interzicerea interzisă”! Eu am crezut, pînă pe la 20 de ani, indiferent la aspect, că în toate ţările lumii copiii poartă „cravată roşie de pionier”. Povestindu-i atunci lui Aurel Dumitraşcu acest lucru, l-am regăsit în jurnalul lui, ca o chestiune de … haz. Şi de reflecţie. Era un reflex al „libertăţii din lagăr”, al „libertăţii de a nu şti”, al ideologizării prin laptele supt laolaltă cu spaima şi laşităţile părinţilor. Noi ne-am născut – vrem sau nu vrem să recunoaştem – „slugi” terorizate de biciul sistemului, născute gata „domesticite”. Jurnalul e, în aceste condiţii, aventura inconştienţei din „lagăr” dar şi avatarurile trezirii pînă la descoperirea materialităţii gardurilor.
Aurel Dumitraşcu e un inadaptabil al „lagărului”. Adaptaţii erau cei care nu creau probleme, care se aşezau cuminţi la coadă la ulei, zahăr, măsline, convinşi că în toată lumea e o criză dureroasă de săpun, de cărţi esenţiale şi de citrice, după care lunecau în sînul familiei, ferindu-se să iasă în relief cu ceva, mîndri de anonimatul atît de drag partidului. Aurel Dumitraşcu însă îşi pune probleme. Se trezeşte încet, dar ireversibil. ~n intimitatea sa el începe să combine „elementele necredinţei” şi observă că totul se transformă sub presiunea lor. Jurnalul e mărturia acestei treziri, simptomatică pentru o întreagă generaţie.
Aurel Dumitraşcu începe să ţină jurnal încă de prin 1975. Însă abia de prin 1983 începe să vadă printre sîrmele ghimpate ale lagărului, să zărească sau să intuiască o altă lume. Libertatea ia forma poeziei mai întîi, abia apoi iese din „regimul analogiilor”, al virtualităţii, devenind un deziderat care nu poate fi decît o chestiune colectivă. Libertatea individului într-o comunitate-societate de oameni neliberi, e o altă formă a închisorii. Putea fi artistul un om liber într-o societate (Românie) aflată integral în lagăr? Aş putea răspunde cu o aserţiune a lui Eugen Ionescu, spusă desigur în alt context: „Ştiu că sînt liber, dar simt că nu sînt”. De aceea am început publicarea jurnalului lui Aurel Dumitraşcu pornind de la anul 1983, în momentul în care i se „moşea” cartea la editură, cînd certitudinea cărţii îl face să privească lumea de la „înălţimea” celor optzeci de pagini îndelung pitrocite de editori, politruci, cenzori etc., cînd cunoaşte scriitori adevăraţi, cînd miturile Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu se risipesc înainte de a-şi consuma uimirea că le-a descoperit … corporalitatea, cînd începe să intuiască faptul că propria libertate e captivă în somnul celorlalţi. Şi cum să trezeşti o lume cu un pumn de metafore şi cu cîteva gesturi de nesupunere în faţa a ceva care n-are chip şi care e doar o sumă de interdicţii?
radu saplacan
februarie 9, 2011
Detalii despre “securismul” prietenului Grosan.
Ioane, te rog sa ma ierti, ca-ti vorbesc de-atat de departe.
Nu am ramas surprins cand te-au deconspirat. Scenariile pe care le inventezi drept scuze, te dezonoreaza si mai mult. Zici ca ti-au spus ca daca nu vei accepta sa colaborezi, te vor exmatricula. Dar, in acea zi de pomina, a anului 1974, au fost convocati de ceistul regimentului cel putin douazeci de colegi de-ai tai, din Unitate. Cum iti explici ca pe ei nu i-au amenintat ca-i vor da afara din facultate? Si nici nu li s-a-ntamplat nimic cand au refuzat sa devina iscoade, sa-si toarne colegii, prietenii, profii, un var sau un frate. Lasitatea, egoismul, dorinta de-a fi unic si, la dosar, fara pacate, te-au impins sa semnezi juramantul de credinta fata de Odioasa Securitate. Ma intreb ce ar zice azi Radu Teposu, vazandu-te la zidul infamiei, printre celebritatile literare damnate? Oare ce gandesc, in tainicul lor for, Perta, Buduca, Dragomir si ceilalti colegi cinstiti, fosti leat c-un turnator, la Cluj ,la Facultate? Cum o privesti in ochi pe cea mai apropiata fiinta din preajma ta, Ioana Craciunescu, atunci cand se roaga, cu ochii lacrimati, ca spionarile tale, din vara lui ’89, printre scriitorii romani din Paris, sa nu fie adevarate?
Imi amintesc o scena macabra, o lectie pe care ti-au administrat-o colegii de camera, ca urmare a egoismului, zgarceniei si lasitatii tale, atunci cand infulecai carnatii de-acasa cu capul varat in dulap, ca nu cumva, doamne fereste, sa se-nfrupte vreun neavenit, infometat, din savuroasele tale bucate.Atunci ti s-a jucat farsa vietii. Intr-o zi, ai gasit, in plasa cu provizii, doua tigve aduse de la morga, unde fusesra conservate spre uzul studentilor medicinisti, doua tigve nevinovate care au stat candva, vertical, pe umerii unor fiinte infometate. Doamne, ce taraboi ai facut atunci… ne-ai amenintat infiorator… Ai informat si superiorii? L-ai atatat asupra-ne si pe Liviu, colonelul tau de legatura de la Securitate? Cu multa amaraciune, din Eternitate, Radu Saplacan
O apropiata
februarie 9, 2011
Radu Saplacan il poreclea pe Grosan „Spionul”. Si Nelutu se enerva. Esti prezent si in DUI-ul lui Radu, Grosane?
Ioan Moldovan
februarie 9, 2011
E un curaj şi ăsta de a te da drept Radu Săplăcan sau o apropiată ca să „torni” acum aia-aia despre Groşan-de-pe-atunci din care, vezi-Doamne, reiese că „şpionul” era turnător. Ăsta da curaj, acum când nu mai e nici o primejdie, să te dai justiţiar!
vasilegogea
februarie 9, 2011
@Adrian Alui Gheorghe
Foarte corect si plin de miez acest apel la forma obiectivata ca jurnal a experientei lui Aurel Dumitrascu. Da, cum spunea si Leon Bloy: „nu poti sa vezi clar raul acestei lumi decit daca il exagerezi”.
vasilegogea
februarie 9, 2011
@O apropiata & @radu saplacan
De ce ne creati impresia ca aveti personalitate multipla? Nu credeti ca ar fi mai decent sa nu semnati cu numele unor oameni care nu mai pot „raspunde”?
InimaRea
februarie 9, 2011
E o idee rea cit cuprinde, ce a-nceput Ion Grosan a face aici. Sper sa-si dea seama si sa inceteze. Numai faptul c-au inceput a-l trage de picioare si dusii de pe lume si-ar fi de ajuns pentru a intelege ca nu va gasi nici un fel de intelegere.
Ioane, te stiu din vedere, ne-am incrucisat privirile – ale tale, indiferente, ca la vederea unui chip care nu-ti spune nimic – in gradina de vara de la Muzeu, acum vreo 7-8 ani. Aveai un aer impacat, multumit, prosper – iti mergea din plin, pe cit se putea, desigur. Eu zic sa te-mpaci cu gindul ca ai pierdut acel aer si sa te multumesti cu acela ca, daca-ti mai ramin doi-trei prieteni, ai platit pretul cu virf si-ndesat dar te-ai si mintuit, pe cit este posibil, desigur. Lasa pledoaria celor care tin la tine! Stii ca cel mai prost avocat al unui om este el insusi.
Iti tremura mina pe condei, iar asta n-are cum fi de ajutor. Numai vezi cum ai inceput chesta asta – ca nu stiu, poate ca nici tu nu stii, ce vrea ori va ajunge a fi. Zi tu daca nu-i freudiana confuzia intre masochism si sadism, din ideea ta cu criminalul care se-ntoarce la locul crimei sale.
Care zici c-ar fi criminalul? Si care i-ar fi crima? Pai, asa pornind – man – unde gindesti c-ai putea ajunge?
vasilegogea
februarie 9, 2011
@InimaRea
Draga George, s-ar putea sa ai dreptate. Sau nu. Nu cred ca Grosan se asteapta „sa cistige” ceva din ceea ce (eu, totusi, sper) va crede de cuviinta sa ne spuna in continuare. Dar eu trag nadejde sa ne alegem noi cu ceva, macar cu un strop de intelegere in plus. Daca nu a lui Grosan, macar a unui timp care, iata, desi trecut, mai are „umbre” in prezent. Ii putem atribui sau refuza multe lui grosan, dar o anume „calitate” nu i se poate „interzice”: aceea de martor al vremii sale. Cred ca „Un om din est” contine destule argumente pentru aceasta.
InimaRea
februarie 9, 2011
Domnule, eu continui sa cred ca e nu o prostie, o eroare intelectuala e sa bati moneda pe raul facut de Securitate, de care atirna – neaparat – nevoia exorcizarii. E ca si cum n-am lasa lumea sa traiasca fiindca nici noi n-am putut.
Noi venim dintr-o lume ai caror martori sintem ca a existat, a fost al dracu’ de posibila si s-a dus tocmai cind ne pierdeam cu totii speranta. Potrivit propriei sensibilitati, unii o vad ca pe un lagar, altii ca pe o inchisoare, iar altii isi vad acolo doar tineretea, viata lor de oameni meniti a trai pe acest Pamint, cum au apucat din batrini. Esentialul avantaj al lumii de azi este ca toti ne putem exiba „conceptia despre lume si viata”. La rigoare, ca „toti avem dreptate” fiindca toti am trait. Or, „traitul” nu ne poate fi luat orice-ar spune unul sau altul, oricit de importanti ar fi – azi – unul si altul.
Noi am deschis ochii intr-o lume aflata sub ocupatie sovietica. Ca noi, jumatate din Europa, din Asia. Azi, ne dam de ceasul mortii sa aflam care-a fost mai curajos detinut al „Lagarului Socialist”. Si, in functie de „punctaj” sa stabilim noi curajul ori lasitatea popoarelor strivite sub cizma leninist-stalinista. Tot azi, am ajuns asa destepti incit „stim” ca sfirsitul comunismului era inevitabil. Uitam – omeneste dar si caraghios, crede-ma! – ca tot asa „stiam” si-atunci, ca nu aveam scapare. Daca visam la ceva, era la moartea vreunui satrap mai dat dracului decit insasi Talpa Iadului de la Kremlin. Cu nadejdea ca urmatorul satrap „va fi mai de-al nostru”, „va tine cu poporu'”.
Eu zic ca, daca tot e sa adoptam modelul lagarului, sa facem si ca supravietuitorii lagarelor – sa ne-mbratisam de bucurie c-am scapat, sa ne plingem mortii, si sa nu bintuim lumea de dupa lagar, cu cosmarurile noastre. In loc de asta, ne rafuim unii cu altii: Tu cum ai supravietuit, jigodie?
Drept sa-ti spun, e atitudine maimuteasca sa ne tot cautam de paduchi. E ca si cum am fi ramas in lagar.
Inteleg dorinta de razbunare. Potrivit staturii sale morale si intelectuale, o practica fiecare dupa cum crede de cuviinta. Dar vad si pericolul ca razbunarea sa ajunga singurul sens al vietii supravietuitorilor „lagarului”. Ceea inseamna – doar dupa neimportanta, recunosc, a mea parere – ca socialismul chiar a invins defintiv, macar ce a prins intre falcile-i nesatule.
vasilegogea
februarie 9, 2011
@InimaRea
George, simt o usoara accelerare a „pulsului” ideilor la tine:sunt in ceea ce ai oferit acum mai multe teme.As zice(fara nici o intentie de peioratizare) ca ne-ai oferit „o ceapa significativa” (era sa scriu „o pupa russa”, dar nu vreau sa-l tulbur si pe Gheorghe Craciun!). S-ar putea sa ne dea lacrimile desfoliind-o, dar asta nu inseamna ca plingem!
Totusi, doar „o foaie” am s-o desfac olecuta: spui „…sa stabilim noi curajul ori lasitatea popoarelor strivite sub cizma leninist-stalinista.” Nu, nu stabilim „topuri” ale curajului ori lasitatii (cel putin nu asta e intentia mea), ci incercam sa intelegem CUM au „functionat” acestea. Asta mi se pare important (chiar daca, la rigoare, nu suficient) pentru ca, in cele din urma, „cosmarurile noastre” sa inceteze. Si inca ceva, doar en passant: stii la fel de bine ca si mine ca euforia fraterna a detinutilor eliberati din lagarele naziste nu a durat prea mult – a urmat, aproape de a doua zi, linsajul (cel putin moral) al unora dintre ei…
Totusi, inca ceva: sa nu inteleaga nimeni ca cineva „resuscita” aici „trairismul”!
InimaRea
februarie 9, 2011
Prietene, nu tot ce intra-n argumentatie se refera strict la ceea ce se-ntimpla hic et nunc. Ca de obicei, e nevoie de largirea cadrului pentru a situa discutia intr-un context. Asta pentru a nu combate ori critica o idee din motive personale, ci in virtutea unei convingeri care, la rindul ei, samd. Cu sau fara voia preopinentilor, exorcizarea asta intra-n sfera autoculpabilizarii, ba chiar a autodemonizarii. Nu c-ar fi neintemeiata, nejustificata, neproductiva – la o adica. Dar mi se pare deturnata, cumva.
Cred ca toata pornirea noastra impotriva „trecutului patat” vine dintr-o constiinta a vinovatiei noastre ca prezentul este departe de asteptarile noastre. Eludind raspunderea – as spune – cautam explicatiile in trecutul intunecat, iar nu in neputinta noastra de a canaliza cursul evenimentelor spre albia propice si binefacatoare.
Mai cred ca, astfel, colaboram – involuntar, sper, desi tot neonorabil ramine – cu exact aceia carora nu le pasa de albia sperantei noastre ca se va trai omeneste si pe-aici. Ba chiar si cu aceia care tocmai asta si urmaresc.
Nu de o conspiratie universala, vorbesc. Ma uit doar la puzderia de sondaje – majoritatea, autohtone – din care reiese ca sintem trogloditi („nostalgici” eufemistic spus). Greu de combatut ideea ca nu ne mai putem desprinde de trecut, cind noi cu inversunare il „cultivam”, ca pe o penitenta binefacatoare.
Ma rog, poti trai si pentru a-ti ispasi pacatele – „cu voie ori fara de voie”. Dar nu cumva sa-ti treaca prin minte ca asta „e modelul”, ca numai asa se poate duce viata mai departe. Or, tocmai aceasta idee strabate, ca „un fir rosu calauzitor”, motivatia interminabilei noastre autoflagelari.
vasilegogea
februarie 9, 2011
@InimaRea
Sunt fara nici o rezerva de acord cu tine, George. Cu o nuanta: nu „cultivam” (cel putin o parte dintre noi) trecutul, incercam sa-l intelegem. Sa separam „vocile” cu care ne vorbeste.Spre a nu fi „vorbiti” noi insine de ele (cel putin unele).
In ce priveste „teoriile conspirationiste”, stii ce se spune: ele au o singura „hiba”, aceea ca pina la urma se dovedesc adevarate!
InimaRea
februarie 9, 2011
Ok, ma bucur ca ne-am lamurit.
Cit despre hiba teoriilor acelora, e dintotdeauna. La-nceput a fost Cuvintul, nu?
Ion Ionescu
februarie 9, 2011
Are dreptate d.l Grosan: Securitatea era o adevarata „uzina” care producea suspiciune, teama, maculare morala. Era probabil cea mai mare „uzina” din tara. Dar era „Uzina Invizibila”. Scriitorii, adica unii dintre ei, scriau despre „uzina vie”.
vasilegogea
februarie 11, 2011
@O apropiata@Liviuca@Radu Saplacan
Nu inteleg de ce semnati sub mai multe „pseudonime” si repetati acelasi „text”! Si, daca tot ati „mobilizat” si mortii (Radu Saplacan, Radu G. Teposu), mai puteti „cerceta” in cimitir: Horia Ciovirnache, Augustin Pop, Tudor Dumitru Savu, Nicolae Ioan Pop, Emilian Nicula… Dar, n-ar fi mai decent, totusi, sa lasam mortii cu mortii, in pacea pe care speram ca au dobindit-o?
InimaRea
februarie 11, 2011
Vasile, ai vreo treaba cu Sirb ala? Aveti ceva de-mpartit ori s-a luat de tine ca chioru’ de gard?
Vezi, poate ca astia d’aci – „d’outre tombe” – te-or judeca in numele mortilor nostri dragi. Nu-i chiar la mintea oricui sa vorbesti in numele unora amutiti pe vecie.
vasilegogea
februarie 11, 2011
@InimaRea
Nu prea inteleg la ce te referi, George. Care „Sirb”? N-am nimic cu nimeni, „personal”!
aurel sibiceanu
februarie 14, 2011
„Comunishtii au vrut sa-l faca pe om fericit shi vazand ca acesta nu este fericit i-au zis: Fii fericit, ca te ia mama dracului!” – Petre Tutea
vasilegogea
februarie 14, 2011
@Sanda Varan, @aurel sibiceanu
Asadar, in „centru” se afla mereu, in oricare dintre „situatii”, OMUL: vechi sau nou, uni- ori multilateral, revoltat, sfirsit, universal, recent… Cred ca pe noi, aici, ne intereseaza omul DECENT. Dar, ce mai inseamna sa fii „decent” intr-un lagar de exterminare?
InimaRea
februarie 14, 2011
Vasile, chiar tu ai semnalat – pe blogul lui Tudoran – atacul acelui Sirb.
Sanda Varan: Va urmaresc cu interes dar, credeti-ma, cu tot mai putina rabdare. Cind incepeti sa continuati? Ori v-ati propus sa doar continuati sa-ncepeti?
vasilegogea
februarie 14, 2011
@InimaRea
A, da! E o – cum sa-i spun: „gluma” prost ambalata? – pe care as fi putut s-o iau drept un atac mizerabil la persoana mea. Dar, cum am „descoperit” ca nu era vorba de nici „o conspiratie”, am socotit-o doar lipsa de „inspiratie”. Desi le-am atras atentia, n-au catadixit sa dea nici o explicatie…
InimaRea
februarie 14, 2011
Al dracului simt al umorului pot avea unii, este?
vasilegogea
februarie 14, 2011
@InimaRea
Pai, nu? Aici e vorba chiar despre simtul… omorului!
InimaRea
februarie 14, 2011
Am trecut cam usor peste intrebarea ta, Vasile: Dar, ce mai inseamna sa fii “decent” intr-un lagar de exterminare?
Ma si mir fiindca e incitanta, ca sa nu zic ex.
Stiu ca exagerarea-i argument polemic, atribut poetic, tine de un patos al revendicarii dreptatii pentru propria-ti viziune. Totusi, „lagar de exterminare” la ce anume situatie se refera – la cea aici contextuala ori la cealalta, a experientelor concentrationar-exterminatoare?
Daca-i vorba de comunismul ca lagar de exterminare, avem o problema: Cum explicam faptul ca din exterminarea asta au iesit si oameni decenti – nu asa multi cum ne-am fi dorit dar nici asa putini sa nu-i bagi in seama. Ori sa nu conteze, caci vad – la ocazii ca moartea lui Paraschiv ori publicarea ultimei carti a lui Tudoran – ca, totusi, conteaza. Astia decenti – multi-putin citi au fost – arata fie ca s-a putut si sa ramina unii decenti, fie ca se putea pur si simplu, daca indeplineai conditia (ca nu stiu sa-i spun altfel). Caz in care, cel care n-a putut-o-ndeplini are de-nghitit in sec. Si, mai bine, o lasa asa cum a cazut – nu apeleaza la justificari, explicatii, teoretizari ale fenomenului, care sa explice cum de n-a-ndeplinit el conditia. Cumva, e ca-n viata religioasa: cei mai multi sint pacatosi, nu sfinti. Ei, pacatosii sa se semereasca si sa spere in iertarea pacatelor. Ce-ar fi sa vina unul la spovedanie si sa-i demonstreze duhovnicului cum n-avea el sansa de a nu pacatui? Nu-i ca si cum ai sugera ca insusi Dumnezeu te-a-mpins la pacat? Or, de cind cu Iov, se cheama „incercare” lupta cu viata, din care iese fiecare cum poate. Si unde fiecare-i dator sa-si poarte crucea.
Ramine de aflat cum e preferabila ispasirea – la vedere ori doar in adincul sufletului pacatos. Statistic vorbind – sper sa nu fiu categorisit de cinic ori mizantrop – cei mai multi ar alege chinurile sufletesti, nu pe-ale ispasirii publice. Ceea ce-i in deplin acord cu canonul – spovedania-i secreta, ispasirea-i strict personala. Ma gindesc ca n-ar fi avut viata lunga crestinismul dac-ar fi ramas la timpuriul obiceiul al spovedaniei publice. Bine, exista moderna practica a „anonimilor”, care face o jumatate de pas inapoi. Dar tot menajind grija omului fata de propria-i reputatie, fiindca altfel e-n pericol vindecarea de maladia tratata anonim.
Uite o idee, domnule – asociatia turnatorilor anonimi.
Parca-i vad pe unii rizindu-si in barba: Tot anonimi, domn’e, tot anonimi?
Am zis „anonimi”, nu „conspirati” – chestie de nuanta si nu numai, parerea mea…
vasilegogea
februarie 15, 2011
@InimaRea
Evident, era o „exagerare metodica”, o metafora maximala, daca vrei. Ai descifrat-o foarte bine.
„Asociatia turnatorilor anonimi” – mai formulase cineva, pe aici, ideea. In sens de „terapie colectiva”.
@Sanda Văran
Uneori e suficient, cum spune un mare poet contemporan (si prieten), „sa-ti traiesti viata conform gramaticii”! Se intelege ca daca „traiesti” intr-o limba romanica, nu-ti va cere nimeni sa traiesti dupa regulile gramaticii sanscrite! Prin urmare, avem de discutat despre adecvare (uneori se confunda cu adaptarea).
UN PARODIST
martie 2, 2011
Regret, Grosane, dar adevarurile trebuie spuse, oricat ar fi de crude, până la capat. Femeia aceea, care l-a ingrijit pe bunul vostru prieten, a ramas singură , dezorientată.. Si cine s-au repezit, (perverse hienele!), să si-o supună, să si-o transforme in sclavă? Banciu ,- asa-zisul emul al lui Radu, si marele prieten postmortem: Ioan Grosan. Stăteati la pândă precum coioții…Care si-o-nscrie primul in palmares…Ce vorbe potrivite…ce amăgiri rostite…cu singurul scop..penibil…aproprierea „sotiei prietenului meu”…Nu ati avut nici măcar bunul simt sa va abtineti, să nu păngăriți sentimentele pe care defunctul le-a nutrit pentru voi…Iti mai amintesti scena finală, când si fiinta aceea ,deprimată si blazată cum era, te-a părăsit , dupa ce ai facut inca un gest dintre cele pe care CNSAS-ul, timid, ti le-a documentat? Te-ai dus la nunta unui tânăr , fiu si acela de bun prieten, si, infasurat in aceeasi mantie a zgârceniei ce te facea sa infuleci cârnati in dulap, i-ai vârât o sută de lei in buzunar, in asa fel ca lumea sa creada ca ai fost OM si ai pus doar 100 de euro, doar o suta ..că ți se pare putin, n-ai vrea să se stie…cadoul a fost cam subtire… Si tu , Hagiul Hagiilor, ai pus doar banii pe care ii lasai la o toaleta cand te aflai la prietenul tau stomatolog in Germania…