Brâncuşi. Esenţa şi zborul

       Brâncuşi a vrut tot timpul să înveţe piatra să zboare: „toată viaţa mea am căutat esenţa zborului„. A vrut, ca şi Thales, să „împingă în sus un element al lumii fizice, făcîndu-l să se comporte metafizic„. Metafizica lui s-a materializat în cele peste şapte sute douăzeci de lucrări, care dovedesc comunicarea intimă între sculptor şi materialul cu care lucra. Ceea ce era important în această relaţie era rezistenţa materialului în faţa spiritului creatorului. Pentru că în momentele de creaţie „sculptorul luptă cu materialul” şi, asemeni lui Camus, nu înţelege decît ceea ce atinge şi îi rezistă. Rezistenţă din care se naşte imprevizibilul: „Pietrele pot deveni dintr-odată şugubeţe.” „Pietrele” lui Brâncuşi sunt încă de la început pline de semnificaţii, dar cel care-şi făcuse de căpătîi cartea lui Milarepa, care-i cunoştea foarte bine pe Budha şi Lao-Tse avea nevoie de sens. Avea nevoie de sens chiar în interiorul materialului pe care îl şlefuia pînă cînd devenea suficient de transparent ca să răzbată spiritul. Atitudinea lui Brâncuşi era cea care dădea semnificaţiilor celor mai umane sensurile cele mai cosmice. Credea în eterna reîntoarcere, în geometrie şi în legile cosmice. Nu credea în suferinţa creatoare: „Eu vă dau bucurie curată„. Legea morală trebuia să caracterizeze cosmosul: „Nici o energie morală nu se pierde zadarnic în univers„. Un univers în care piatra lui Brâncuşi cîntă în zbor, asemenea ciocîrliei. Pînă şi „Coloana nesfîrşită” cîntă-zboară în infinit. Brâncuşi introduce sens într-o lume infinită; repetarea de trapeze ne sugerează ideea că universul ar fi format dintr-o repetare infinită a aceluiaşi sistem. Meditaţia asupra infinitului îl duce la negarea formelor: în „Rugăciune” procedează la o descarnare totală a sentimentului, concentrîndu-se asupra durerii şi întrebării „viaţă sau moarte”. Brâncuşi ne dovedeşte că femeia poate fi şi lebădă.

         Brâncuşi ciopleşte direct, ca şi cum mîinile ar avea ochi acolo unde ochii nu văd în interior. El caută mereu transfigurat spiritul: „Lucrînd asupra pietrei, descoperi spiritul materiei, măsura propriei ei fiinţe, mîna gîndeşte urmînd gîndul materiei„. Iar acolo unde Brâncuşi nu găseşte spirit în materie, o învesteşte cu propriul lui spirit. În aceasta constă sacralitatea lui Brâncuşi, „o sacralitate smerită„, cum ar fi spus Mircea Eliade. Puţinele teme ale lui Brâncuşi, puţine ca şi actele fundamentale din viaţă, repetă arhaic, aproape de culturile tradiţionale, acte de creaţie cosmice, aproape divine. Căci, dacă prin gîndire omul depăşeşte echilibrul senzorial cu natura, prin creaţie el depăşeşte echilibrul raţional cu propria lui natură. Creaţia este drumul spre divin, spre zeu, spre sophos. „Creează ca Dumnezeu” – îşi impunea sculptorul. Prin creaţie, Chaosul se ordonează în Cosmos. Gesturile capătă sens numai în măsura în care ele repetă o acţiune primordială.  Aşa, „Poarta sărutului” devine un exemplu de transformare a unei opere antice în modernă.

          În creaţie, Brâncuşi este un mag, iar sensibilitatea magică nu poate duce decît la bucurie, căci pentru ea nu există iremediabilul. În viziunea extatică nu mai există decît o proiecţie monumentală de umbre şi lumini. O proiecţie monumental-ţărănească, deci limitată doar natural: fie de natura în a cărei ordine se înscrie, fie de propria natură a creatorului. Pentru a ajunge la stadiul iluminării, în care devenea posibilă viziunea extatică, Brâncuşi postea zile întregi. Austeritatea şi esenţialitatea. Esenţa – eidos – este în formă arhaică veidos, adică a vedea, deci a sculpta esenţa înseamnă a sculpta în lumină.

           Deontic, la Brâncuşi lucrul este întotdeauna desăvîrşit pentru că este totdeauna de săvîrşit. Un ritm interior hrănit de misterul cosmic l-a condus pe Brâncuşi la perfecţiune. Creaţia devine, într-un fel, mai importantă decît a tuturor sculptorilor ca Michelangelo. Mirarea ne poate cuprinde în faţa cuminţeniei imprevizibile a sculpturilor lui Brâncuşi.

           „Tulburare! Confuziune! În mijloc erau forme. Tulburare! Confuziune! În mijloc erau obiecte. Taină. Tăcere. În mijloc erau esenţe vitale!” (Lao Tse)

(Acest text a apărut prima dată în revista studenţească „Napoca universitară”, în 1976, seria condusă de Constantin Hârlav, şi a fost inclus în volumul antologic Brâncuşi şi Transilvania, alcătuit de cunoscutul brâncuşolog Constantin Zărnescu, apărut la Editura Grinta, în anul 2001.)

Publicitate

Etichetat: Brancusi, esenta, Vasile Gogea, zbor

Posted in: Ipote(nu)ze