Radu Preda (n.1972) este unul dintre cei mai interesanţi teologi critici din noua generaţie a teologilor ortodocşi din România. Adept şi promotor al „teologiei militans”, Radu Preda este titularul cursului de Teologie socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca. De asemenea, este profesor-invitat al Universităţilor din Florenţa, Hannovra, Paris, Roma, Salonic, Viena. A debutat spectaculos cu o carte de succes, Jurnal cu Petre Ţuţea (Editura Humanitas, 1992), fără să devină un discipol, în adevăratul sens al cuvîntului, al „legendarului” filosof. Pe lîngă lucrarea din care am ales să prezint un fragment, Comunismul. O modernitate eşuată (Editura Eikon, 2oo9), trebuie menţionate, dintre cele mai recente: Semnele vremii. Lecturi social-teologice (împreună cu Radu Carp, Dacian Gal, Sorin Mureşan; Editura Eikon, 2008), În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, Editura Eikon, 2008. Este Director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) precum şi editor al INTER.Romanian Review for Theological and Religious Studies.
Dincolo de anticomunismul care îi este consubstanţial, robust şi profund argumentat, demersul lui Radu Preda are şi o altă calitate, care îi conferă o actualitate pe care nu mă feresc s-o numesc urgentă: dincolo de „judecăţile” echilibrat induse (politice, sociologice, filosofice, spirituale, morale), acesta caută terapii – individuale sau de grup – pentru cancerul social cu care a ieşit România din „noaptea totalitară”. Şi, cum nici un remediu – în viziunea tînărului teolog, atît de aproape de credinţa Monicăi Lovinescu -nu poate fi prescris, nici nu poate avea efectul dorit, în afara memoriei, mecanismelor de pervertire a acesteia, de maculare dar şi de recuperare şi curăţare, procedeelor de anamneză profilactică le sunt dedicate pagini dintre cele mai inspirate şi substanţiale. Am ales (ca text „de sprijin” şi pentru alte dezbateri de pe acest blog) două pagini aşternute sub un titlu-teză:
MEMORIA CA TABU
„Abordarea frontală a ultimului capitol tabu din istoria noastră recentă a creat un puternic sentiment de confuzie. Deruta a fost sporită de reacţiile celor în cauză, de punerea în prim plan a rivalităţilor, de mesajele contradictorii şi de răsturnările de situaţie de la o oră la alta. Trezit dintr-o amnezie impusă aproape două decenii, publicul asistă acum la un spectacol în care actorii reali se amestecă printre fantomele vorbăreţe ale trecutului într-o regie de lumini şi umbre, de replici sonore şi cuvinte abia şoptite, de sensuri vădite şi subînţelesuri nedeclarate, o mulţime de cadre suprapuse şi soluţii scenice neaşteptate.
Chiar dacă mare parte din ceea ce acum este dat publicităţii se ştia sau cel puţin se bănuia, efectul este o nedisimulată uimire. Parcă nu ne aşteptam, totuşi, ca Securitatea să fi fost atît de bine infiltrată: de la oameni politici la cei mediul cultural-academic, de la sportivi la atleţii credinţei şi de la ziarişti la avocaţi. Perplexitatea este cu atît mai mare cu cît ne dăm seama că am împărţit acelaşi spaţiu de după 1989 cu oameni care pînă acum păreau altminteri. Sau nu. Deconspirarea alternează cu o serie de confirmări la fel de dezamăgitoare. Motiv pentru care confuziei şi uimirii îi ia locul lehamitea. Dorinţa de a ne pune în rînduială memoria riscă să se rezume la constatarea că totul este o enormă butaforie, o manevră de abatere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante, o bătălie pentru putere, o ultimă demonstraţie de forţă despre cum lucrează de fapt Securitatea şi cei care îi moştenesc metodele.
Cu toate acestea, ceea ce se întîmplă acum este deosebit de important pentru România. A şti care au fost mecanismele terorii de stat şi care au fost cei care le-au aplicat este pue şi simplu vital. Nu poţi construi o societate liberă, democratică şi transparentă, fără să ştii cum se poate cădea în dependenţă, teroare şi frică. Nu poţi aştepta schimbarea de mentalitate, înnoirea morală şi coagularea în jurul unui proiect naţional major, fără să demaşti tarele trecutului, agenţii corupţiei şi duşmanii binelui comun. Nu poţi, în fine, să începi un nou capitol de istorie, dacă paginile celui anterior sunt fie scrise incorect, fie răstălmăcite. Pe scurt: neasumată, experienţa comunismului riscă să nu ne înveţe nimic. Eventual, ea poate doar să confirme banalitatea răului ce se propagă prin oameni care, luaţi fiecare în parte, se dovedesc cumsecade şi inofensivi.
Cum criteriile sunt amestecate şi odată cu ele torţionarii reali ascunşi printre colaboratorii lor şi printre victime, iar responsabilităţile împărţite la întîmplare, mai puternică decît dorinţa deconspirării, zilele acestea se simte nevoia limpezirii. Cu riscul de a repeta ceea ce s-a spus deja, conştienţi de complexitatea situaţiilor, fără pretenţia de a judeca înainte de a înţelege, dorim să venim în întîmpinarea acestei limpeziri şi să recapitulăm, pe înţeles şi între limitele unui articol de ziar, datele problemei deconspirării poliţiei politice a regimului comunist din România, abordînd problematica din perspectiva complementară a spaţiului politic, a societăţii civile şi a Bisericii majoritare.
Înainte de toate acestea, o precizare: deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decît trebuie şi nici să fie mai indulgent decît este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de tîrziu pentru a nu fi nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întîmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cît mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează încă sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ceasul comunismului a avut 25 de ore.”
Aş mai adăuga (eu, V.G.) că depinde de noi toţi ca această a douăzecişicincia oră a comunismului românesc să nu dureze, ea singură, încă „o epocă”!
Gogea's Blog 
Dorin Tudoran
februarie 22, 2011
Vasile,
Este tarziu. La noi, comunismul a avut DEJA chiar mai mult de 25 de ore. Ce se poate face este sa nu bata suta…
Dorin
vasilegogea
februarie 22, 2011
@Dorin Tudoran
Draga Dorin,
imi vine acum in minte (necunoscute sunt „figurile” memoriei!) raspunsul unui tigan, dat sefului sau la serviciu, care il critica cu spirit revolutionar pentru lene, pe vremea „cincinalului in patru ani si jumatate”:”lasa sefu’, sa stiu de bine ca muncesc pina la pensie, si tot fac cincinalu’ asta in patru ani si jumatate!”.
Ştefan Doru Dăncuş
februarie 22, 2011
După „Jurnal cu Petre Ţuţea” l-am pierdut din vedere pe autor. Ia să fiu eu mai atent la ce se mai mişcă prin spaţiul nostru cel drag!
Vasile, duminică trec prin Cluj spre Sighet, merg să lansez acolo „Bărbatul la 40 de ani”. Vii cu mine?
vasilegogea
februarie 22, 2011
@Ştefan Doru Dăncuş
Îţi doresc să ai succesul pe care îl meriţi! Mi-e mereu dor de Sighet, dar nu cred să pot veni. Îţi voi scrie pe e-mail.
Ion Ionescu
februarie 22, 2011
D.le Gogea,
imi amintesc ca d.voastra ati scris undeva, dar nu mai retin unde, ca la noi adevarul are, din cind in cind, cite un moment, in timp ce minciuna are epoci intregi. Cred ca e valabil si aici.
Acuma, despre d.l Radu Preda: este o incintare sa-l citesti, te imbogatesti si te intaresti dar e o incintare si mai mare sa-l asculti. Am avut fericitul prilej sa-i audiez citeva conferinte. Il felicit din toata inima si ii doresc sa reuseasca sa alunge ora diavolului din „ceasul” rau tocmit.
vasilegogea
februarie 22, 2011
@Ion Ionescu
Aveti dreptate. Da, am formulat acea idee de mai multe ori, in mai multe contexte dar ea mi-a fost indusa de lectura exceptionalei antologii de texte analitice „Momentul adevarului”, alcatuit de regretatul mare om de cultura care a fost Iordan Chimet si aparut in 1966, la fosta Editura Dacia – insuficient citita si comentata pina azi. La aceeasi editura publicase deja in 1992 o masiva antologie, in patru volume, cu titlul, graitor si el, „Dreptul la memorie”. Se intimpla sa cred si eu, asemenea Monicai Lovinescu, ca nu exista, nu poate exista adevar fara memorie, adica in amnezie.
Aveti dreptate si in ceea ce il priveste pe d.l Radu Preda. Studentii domniei sale pot fi invidiati!
InimaRea
februarie 23, 2011
Este cu-adevarat incurajator felul cum scrie/gindeste acest tinar barbat matur.
Firea-mi pacatoasa ma face sa ma-ntreb daca, intr-ale ortodoxiei noastre, nu e aceeasi diferenta – ca-n politica – intre teoreticeni si practicieni. La nivelul urmator, este aiuritoare constatarea ca exista coruptie generalizata intr-o tara peste 80% ortodoxa. Parca n-ar mai fi legatura intre ortodoxie si credinta, parc-ar fi devenit „politica” apartenenta la Biserica Ortodoxa – macar pentru romanii botezati in rit ortodox.
Nu pun in discutie situatia din celelalte culte dar tare ma tem ca si acolo functioneaza legea rang/frecventa.
Ceea ce spun are legatura cu demersul propus de Radu Preda, al carui succes depinde decisiv de sinceritatea cu care lumea romaneasca intimpina dezamnezia. Caci iertarea – de sine sau a celorlalti – nu poate vindeca decit o inima deschisa. Or, coruptia face invers – inchide inimile. Atunci, e major riscul ca apelul la sinceritate sa aiba soarta apelului la iubire – receptat ca indemn la consumism sexual.
Ceea ce nu inseamna ca apelul nu trebuie facut. Dintre adeptii eforturilor inutile in ochii majoritatii, s-au ridicat aceia pe care-i cinstim in veac. Si carora le raminem recunoscatori fiindca exista, chiar si-atunci cind ne e clar ca nu-i putem urma. Numai ca, in loc sa ne simtim vinovati de asta, ne simtim usurati ca – totusi – exista calea spre mintuire. Macar o putem recunoaste, inca. Ba – cu un pic de curaj – le-o putem arata si urmasilor nostri.
E cum spunea batrinul negustor de vinuri, pe patul de moarte, copiilor sai: Dragii mei, sa stiti ca vinul se face si din struguri.
vasilegogea
februarie 23, 2011
@InimaRea
Draga George,
n-as putea spune ca am o fire mai putin pacatoasa, astfel ca mi-am pus si eu intrebarile pe care si tu (si, nu ma indoiesc, multi inca) le „marturisesti”. Ca „adept al eforturilor inutile”, putin cam „obosit” insa, imi ramine sa salut pe cei care au statura de „atleti” ai acestor cauze. Da, si sa le fim recunoscatori.
aurel sibiceanu
februarie 23, 2011
Inspirată alegerea acestui text, D-le Gogea. Finalul, pe care-l postez mai jos, dincolo de frumuseţea tristă a lui conţine cheia care explică peripeţia infernală a României post-decembriste şi turpitudinea care a cuprins aproape întreaga societate.
„Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ceasul comunismului a avut 25 de ore.”
Am sesizat şi eu, şi chiar am scris, acum doi ani, e drept, cu alte cuvinte, despre dezinteresul informatorilor de a limpezi lucrurile măcar împreună cu victimele, dacă nu se poate şi cu ofiţerii de securitate. Aceştia din urmă, câţiva, cu care am stat de vorbă spun fie că şi-au făcut datoria conform fişei postului, fie că trebuie să uităm totul, şi unii şi alţii, sine die, şi să ne vedem de… reconstrucţia ţării… I-am lăsat în pace, să reconstruiască ţara… Numai că ei îşi împlinesc afacerile şi averea lor, cu un spor nemaînchipuit, aşa cum mi-a relatat un amic din zona finanţelor; să fiu mai clar, aceşti foşti securişti, azi afacerişti, primesc de la stat accize şi TVA pentru exporturi fictive, etc… Prin mass-media ei spun opiniei publice altceva, cum că ei plătesc din greu accize şi TVA, la hasnaua Statului…
Dar, pentru a fi corect, trebuie să spun că unul dintre ofiţerii care s-au ocupat de persoana mea mi-a propus să se „mărturisească”, să scriu o carte în care să explice ceea ce Ioan Groşan numea „Mecanismul”. Până la un punct, mărturisirile ex-ofiţerului (?) au fost de bun simţ; spun până la un punct deoarece a venit un moment din care mărturisirea a început să devină poveste, şi nu una de orice fel ! Bunăoară, vrînd să transcriu ultimele două ore de dialog, de pe reportofon, mi-am dat seama că preopinentul meu, sub un pretins examen de conştiinţă, pe care şi-l făcea în faţa mea, punctat cu accese de căinţă mistică, de fapt „îmi preda” o lecţie de intertextualism, una chiar foarte bine documentată.
Dacă îmi va fi îngăduit, voi reveni. Toate cele de cuviinţă!
vasilegogea
februarie 23, 2011
@aurel sibiceanu
Trebuie sa recunosc ca nu prea am inteles ce doreati sa spuneti. Ati amestecat temele, subiectele si subiectii! Am cam imbatrinit in chestia asta cu „intertextualism”! Va rog sa reveniti, ceva mai limpede, mai calm si mai limpede.
Cu tandrete, Vasile Gogea.
Sare'n Ochi
februarie 23, 2011
salutari domnului Preda. si tie, Vasile!
emil
februarie 23, 2011
Draga Vasile,
Uite cum sta treaba cu intertextualismul. Daca criticul teolog pronunta anterior prin puzderie de discursuri verbale lucrurile scrise in carte atunci intentionalitatea ii apartine. Daca numai le-a scris, atunci intertextualitatea devine caracteristica textului, cea ce inseamna ca:
– un cadru mai larg, o moda a discutiilor despre securitate (multe alte texte anterioare) i-au determinat productia:
– este posibil ca semnificatia sa nu corespunda cu intentionalitatea, cu cu premisele modale.
Mi-ar face placere sa descoperi si sa ne prezinti si un teolog care se ocupa de cercetarea lui Dumnezeu. Poate niste texte spontane, ludice si mai ales ingenue.
PS „Comunismul, o mondenitate esuata”
aurel sibiceanu
februarie 23, 2011
Bun găsit şi iertare
Să fi amestecat temele, subiectele, subiecţii ? Păi, tema era „a nu fi colaborator sincer al libertăţii”, aşa cum spune D-l Preda… Şi mai spuneam că eu am încercat să limpezesc problema asta încercând să fac drumul spre normalizare- normalitate dimpreună cu nefericiţii informatori amestecaţi în destinul meu precum şi cu ofiţerii care i-au folosit.
Am început cu ofiţerii pentru că ei îmi erau cunoscuţi încă de dinainte de 1989. În plus de asta, au fost oneşti în comparaţie cu informatorii, care, împotriva evidenţelor, încă mai credeau că le-a fost identitatea perfect conspirată…Vă spuneam că toţi şi-au motivat atitudinea cu specificul muncii, cu atribuţiile din fişa postului. Mai spuneam că unul a făcut o excepţie şi s-a arătat dispus să-mi explice „mecanismul”.
Mărturisirea lui, mai spuneam, a fost în regulă până în momentul în care a simţit nevoia să-şi exprime căinţa… Din acest punct, discursul său a început să fie necredibil, să fie agrementat cu semne culturale care confuzionau iară nu limpezeau discuţiile, a început să abuzeze de perifrază, de citate din mistică şi din opiniile unor importante nume ale culturii, opinii exprimate în cadrul unor dezbateri pe marginea reconcilierii naţionale. Asta m-a făcut să aduc în discuţie intertextualismul, ca metodă a securistului de a mă înfăşura într-o nebuloasă; poate intertextualismul nu a fost termenul tocmai potrivit, cu care să definesc mărturisirea preopinentului meu …
Am spus că voia să mă învăluie într-o nebuloasă pentru că nebuloase erau mijloacele lui de a mă convinge că este sub lucrarea căinţei, limba părea de lemn, „de lemn pios”, ca să citez pe nu mai ştiu cine…
Printre altele, a mai spus un lucru pe care nici acum nu ştiu cum să-l pricep; cert este că acest lucru este demn de luat în seamă. Spunea, la un moment dat, fostul ofiţer, cu o bine cumpănită satisfacţie, citez:
„Eu am fost rău şi acuma duc păcatele pentru că voi nu v-aţi văzut de treabă, aţi încălcat îndemnul Ap. Pavel: „Supuneţi-vă stăpânirilor”. Pentru nesupunerea voastră, care v-aţi pus împotriva orânduirii, eu am fost ales să fiu instrumentul prigonitorului, să fiu păcătosul…!”
La început am fost tentat să-l cred pe om, care, vorba cronicarului, nu este prost de felul lui… Voiam să-l cred, şi poate îl şi cred, pentru că mi-am amintit de Părintele Stăniloae, dacă nu mă înşel, care spunea că trebuie să urmăm îndemnul Ap. Pavel, de a „ne supune stăpânirilor”, deoarece suntem într-o etapă imperfectă şi ne trebuie şi statul care să folosească şi forţa, cu moderaţie. Dacă nu mă înşel, Părintele Stăniloaie mai insista să facem un stat cât mai creştin.
Poate l-am judecat greşit pe fostul ofiţer, poate confuzia este în mine…
Altfel spus, în buna tradiţie a primilor creştini, trebuie să acceptăm jertfa… Dar, acum biserica nu mai este tolerată, acum ea este în de sine lucrătoare şi în implinire cu mult mai mulţi adunaţi în numele Domnului, şi întărirea statului se poate face printr-o reală reconciliere naţională.
Din nefericire, nu mergem toţi la întâlnire, să fie iertarea şi împăcarea grăitoare pentru toţi…
Privitor la informatori, din nefericire, vă pot spune că nu am reuşit să comunic cu niciunul, aşa cum trebuie, cu blândeţe şi lămuritor…
Vremea nu este trecută, am răbdare şi blândeţe, sunt chiar mai liniştit după ce am avut acces la trecutul meu evaluat de alţii în dosar, doar zile să ne mai dea Domnul tuturor acelora care am trecut prin acel timp.
Mult spor vă doresc, în tot ce făptuiţi
a. sibiceanu
aurel sibiceanu
februarie 23, 2011
Revin, am pornit de la un citat din cartea D-lui Preda:
“Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ceasul comunismului a avut 25 de ore.”
Am găsit cu cale că normalizarea relaţiilor dintre cei care au jucat un rol vizat sau distribuit de Securitate întârzie pentru că nu suntem „colaboratori sinceri al libertăţii”. Am relatat doar o încercare a mea de a mă reconcilia cu toţi cei implicaţi în dosarul meu de urmărire informativă. Am făcut asta pentru că eu nu consider o modă a discuta despre securitate, mai ales că pentru mulţi, şicanele, ca să fiu blând în spunere, nu s-au sfârşit… Poate trebuia să fac o precizare mai clară.
Ori, poate că ar trebui să mă limitez doar la dialogul pe care-l port cu un teolog, să renunţ la a mai face unele consideraţii, doar de „dragul” de a ajuta la un dezgheţ al problemei… În fine…
vasilegogea
februarie 24, 2011
@aurel sibiceanu & @emil
Domnilor, va multumesc pentru interventii, reveniri, dezvoltari si nuantari. Pertinente si importante. Va sunt indatorat pentru timpul pe care l-ati acordat discutiei. Trebuie sa spun, insa, ca cel confuz sunt eu. Din motive care nu tin de ceea ce se intimpla aici sunt cam ravasit. Sper sa continuati, chiar fara „acompaniamentul” meu.
InimaRea
februarie 24, 2011
Vasile, imi pare rau ca ai necazuri. Sa le depasesti cu bine!
Nu intru intr-un dialog cu d-l Sibiceanu, dintr-o pornire intertextuala ma bag in vorba.
Oamenii care au lucrat pentru Securitate nu erau din alta specie decit cei care nu lucrau. Nici de pe alta lume nu erau. Asa ca vedeau – inca de pe atunci (perioada comunista, chiar daca mai multe generatii securiste s-au perindat) ca „totul era vrajeala”. Ei „au intors armele” de prea multe ori pentru a mai putea fi soldati credinciosi ai Partidului. Erau mercenari bine platiti. In ultimii ani, nici asta nu mai era de ajuns caci „bani aveau si tiganii” – dar ce sa faci cu ei?
Bref, „un lucrator de securitate” cistiga de 3 ori mai mult decit un inginer ori profesor (dar nu de aici le vin pensiile de azi, puteti verifica). Si asta era singurul lor crez – sa cistige tot mai mult (prime, avansari, misiuni externe, acces la marfuri dosite in magazine si depozite speciale). Plata acestor bani suna asa: La o adica, n-ai mama, n-ai tata.
Unii au fost in situatia asta, altii n-au ajuns. Nu are rost statistica, important este ca – daca era cazul – toti trebuia sa respecte „contractul”. Ori sa nu-l, cu serioase repecursiuni, dintre care cea mai blinda era indepartarea din Sistem. „Sa plece cui i s-a urit cu painea alba” – asta era amenintarea, unde „a pleca” nu era demiterea ci „datul afara cu tinicheaua de coada” (sanctiuni de partid, dosar innegrit, un viitor fara speranta).
In ciuda riguroasei munci de selectie, patrundeau in sistem si insi nepregatiti pentru duritatea acestei vieti. Era nevoie, atunci, de multa imaginatie pentru „a scapa”. O casatorie „neconvenabila” era o solutie – cu fiica de preot, de pilda.
Dupa 1990, unii incepusera a simula nebunia, ca sa fie pensionati, nu dati afara. Tot in anii aceia, a bintuit teroarea in sistem, pina s-au lamurit toti ca Ilici continua bunele traditii romanesti.
M-am cam lungit vrind sa arat ca nu-si are rostul – si nici nu e credibila – cainta tirzie. Eu, unul, chiar ma-ndoiesc c-ar fi posibila. Securistii „n-au facut o alegere gresita”, au ales in deplina cunostinta de cauza, au continuat „munca de securitate” perfect constienti de ce-nsemna si presupunea ea. Ca si cea de la bordel, „era o meserie si atit”. La ce-ai mima regretul ca ai fost profesionist, cind asta ti-ai dorit – si asta ai si ajuns?
Un motiv ar fi acela ca „s-au schimbat vremurile”. Adica, iar „s-au intors armele” – chestie cu care erau obisnuiti. Scapind ei de prigoana de care se temeau, dupa Revolutie, s-au pus pe treaba „conform modelului”. Faptul ca, azi, multa lume are impresia ca ex-securistii detin controlul in tara asta vine din nefericita realitate ca lipsa de scrupule nu era monopolul Securitatii – niciodata n-a fost, desi se gasesc destui care sa pozeze in victime ale Sistemului, mai ales dintre „colaboratorii” sai.
De fapt, acestia din urma au si resuscitat Sistemul. Mizind pe impunitate, s-au infiltrat in locurile caldute ori de-a dreptul grase: parlament, guvern, primarii, prefecturi, sindicate etc.
Imediat ce s-au insurubat acolo, a sunat telefonul. Un prieten vechi le-a amintit ca o mina spala pe alta, si amindoua – obrazul.
Simplu, curat, eficient.
Astfel stind lucrurile, „marturisirea” e mai curind regret de a nu fi profitat – ca altii – de minunatele oportunitati ale tranzitiei, decit cainta.
Iar ceea ce se intimpla azi – si nu de ieri, de la bun inceput – cind ascunderea trecutului securist porneste de la cel mai inalt nivel si e protejata de juramint cu mina pe Biblie; cind „toata lumea buna” (sau aproape toata) e santajabila prin dosarul de la CNSAS; cind legea nu functioneaza, sanctionind sperjurul (sint cazuri de condamnati pentru sperjur, in legatura cu trecutul securist? Eu n-am auzit).
Ceea ce se-ntimpla azi, numai la cainta nu indeamna. Asa ca ar da dovada doar de idiotenie unul care s-ar cai „c-a fost”. Or, „cadrele” au fost testate psihologic, caci nici Secu nu admitea idioti.
Chiar d-l Sibiceanu furnizeaza o splendida mostra de panseu securist: Victimele au fost de vina caci nu s-au supus stapinirii, asa cum cere Apostolul Pavel. In limba de lemn cu ochi albastri, asta se spunea asa: Sa-ti combati inamicul cu propriile-i arme.
vasilegogea
februarie 24, 2011
@All
Mai dau un „punct de sprijin” pentru discutie: http://www.teologia-sociala.ro/ .
emil
februarie 25, 2011
Am vizionat cu interes linkul indicat si chiar am gasit niste productii discursive apartinatoare teologului. http://www.youtube.com/watch?v=LlkNN56asEw Morala indusa de personajul strain este ca valorile despre care vorbim si pretindem ca le promovam trebuie mai intai descoperite prin introspectie. Altfel, chiar noi insine suntem producatorii formelor fara fond pe care le blamam ori de cate ori avem ocazia (dar, paradoxal, poate exista fondul fara forma. de aici se vede ca sensul maiorescian era adaptat unui context mai particular si cuvintele sale utilizate nu au putut acoperi un alt continut conceptual, mai degraba sesizat si extrem de evanescent care s-a stins in chiar momentul producerii). Exista epigoni ai formelor fara fond sau ai fondurilor fara forma ? mi se pare o intrebare profitabila.