Radu Preda: „la noi ceasul comunismului a avut 25 de ore”!

Posted on februarie 22, 2011

18



       Radu Preda (n.1972) este unul dintre cei mai interesanţi teologi critici din noua generaţie a teologilor ortodocşi din România. Adept şi promotor al „teologiei militans”, Radu Preda este titularul cursului de Teologie socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca. De asemenea, este profesor-invitat al Universităţilor din Florenţa, Hannovra, Paris, Roma, Salonic, Viena. A debutat spectaculos cu o carte de succes, Jurnal cu Petre Ţuţea (Editura Humanitas, 1992), fără să devină un discipol, în adevăratul sens al cuvîntului, al „legendarului” filosof. Pe lîngă lucrarea din care am ales să prezint un fragment, Comunismul. O modernitate eşuată (Editura Eikon, 2oo9), trebuie menţionate, dintre cele mai recente: Semnele vremii. Lecturi social-teologice (împreună cu Radu Carp, Dacian Gal, Sorin Mureşan; Editura Eikon, 2008), În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, Editura Eikon, 2008. Este Director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) precum şi editor al INTER.Romanian Review for Theological and Religious Studies.

       Dincolo de anticomunismul care îi este consubstanţial, robust şi profund argumentat, demersul lui Radu Preda are şi o altă calitate, care îi conferă o actualitate pe care nu mă feresc s-o numesc urgentă: dincolo de „judecăţile” echilibrat induse (politice, sociologice, filosofice, spirituale, morale), acesta caută terapii – individuale sau de grup – pentru cancerul social cu care a ieşit România din „noaptea totalitară”. Şi, cum nici un remediu – în viziunea tînărului teolog, atît de aproape de credinţa Monicăi Lovinescu -nu poate fi prescris, nici nu poate avea efectul dorit, în afara memoriei, mecanismelor de pervertire a acesteia, de maculare dar şi de recuperare şi curăţare, procedeelor de anamneză profilactică le sunt dedicate pagini dintre cele mai inspirate şi substanţiale. Am ales (ca text „de sprijin” şi pentru alte dezbateri de pe acest blog) două pagini aşternute sub un titlu-teză:

                      MEMORIA  CA  TABU

       „Abordarea frontală a ultimului capitol tabu din istoria noastră recentă a creat un puternic sentiment de confuzie. Deruta a fost sporită de reacţiile celor în cauză, de punerea în prim plan a rivalităţilor, de mesajele contradictorii şi de răsturnările de situaţie de la o oră la alta. Trezit dintr-o amnezie impusă aproape două decenii, publicul asistă acum la un spectacol în care actorii reali se amestecă printre fantomele vorbăreţe ale trecutului într-o regie de lumini şi umbre, de replici sonore şi cuvinte abia şoptite, de sensuri vădite şi subînţelesuri nedeclarate, o mulţime de cadre suprapuse şi soluţii scenice neaşteptate.

       Chiar dacă mare parte din ceea ce acum este dat publicităţii se ştia sau cel puţin se bănuia, efectul este o nedisimulată uimire. Parcă nu ne aşteptam, totuşi, ca Securitatea să fi fost atît de bine infiltrată: de la oameni politici la cei mediul cultural-academic, de la sportivi la atleţii credinţei şi de la ziarişti la avocaţi. Perplexitatea este cu atît mai mare cu cît ne dăm seama că am împărţit acelaşi spaţiu de după 1989 cu oameni care pînă acum păreau altminteri. Sau nu. Deconspirarea alternează cu o serie de confirmări la fel de dezamăgitoare. Motiv pentru care confuziei şi uimirii îi ia locul lehamitea. Dorinţa de a ne pune în rînduială memoria riscă să se rezume la constatarea că totul este o enormă butaforie, o manevră de abatere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante, o bătălie pentru putere, o ultimă demonstraţie de forţă despre cum lucrează de fapt Securitatea şi cei care îi moştenesc metodele.

       Cu toate acestea, ceea ce se întîmplă acum este deosebit de important pentru România. A şti care au fost mecanismele terorii de stat şi care au fost cei care le-au aplicat este pue şi simplu vital. Nu poţi construi o societate liberă, democratică şi transparentă, fără să ştii cum se poate cădea în dependenţă, teroare şi frică. Nu poţi aştepta schimbarea de mentalitate, înnoirea morală şi coagularea în jurul unui proiect naţional major, fără să demaşti tarele trecutului, agenţii corupţiei şi duşmanii binelui comun. Nu poţi, în fine, să începi un nou capitol de istorie, dacă paginile celui anterior sunt fie scrise incorect, fie răstălmăcite. Pe scurt: neasumată, experienţa comunismului riscă să nu ne înveţe nimic. Eventual, ea poate doar să confirme banalitatea răului ce se propagă prin oameni care, luaţi fiecare în parte, se dovedesc cumsecade şi inofensivi.

        Cum criteriile sunt amestecate şi odată cu ele torţionarii reali ascunşi printre colaboratorii lor şi printre victime, iar responsabilităţile împărţite la întîmplare, mai puternică decît dorinţa deconspirării, zilele acestea se simte nevoia limpezirii. Cu riscul de a repeta ceea ce s-a spus deja, conştienţi de complexitatea situaţiilor, fără pretenţia de a judeca înainte de a înţelege, dorim să venim în întîmpinarea acestei limpeziri şi să recapitulăm, pe înţeles şi între limitele unui articol de ziar, datele problemei deconspirării poliţiei politice a regimului comunist din România, abordînd problematica din perspectiva complementară a spaţiului politic, a societăţii civile şi a Bisericii majoritare.

         Înainte de toate acestea, o precizare: deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decît trebuie şi nici să fie mai indulgent decît este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de tîrziu pentru a nu fi nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întîmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cît mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează încă sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ceasul comunismului a avut 25 de ore.”

       Aş mai adăuga (eu, V.G.) că depinde de noi toţi ca această a douăzecişicincia oră a comunismului românesc să nu dureze, ea singură, încă „o epocă”!

Posted in: Ex libris