Conu’ Costache faţă cu Nenea Iancu

Posted on februarie 24, 2011

12



        Conu’  Costache   este nimeni altul decît Constantin Hârlav , istoric  şi critic literar echinoxist, fost redactor al celebrei reviste clujene dar şi redactor şef al celei de-a doua reviste studenţeşti din Alma Mater Napocensis, Napoca universitară, devenită sub „directoratul” său o adevărată şcoală neoficială de jurnalism.  Calmul, acribia în pregătirea celui mai mic text, cultura solidă, echilibrul în judecata critică, adesea îngăduitoare, „după bugetul” de talent al fiecăruia, cu junii aspiranţi în ale gazetăriei dar necruţător cu sine însuşi, o vocaţie a prieteniei dezinteresate, firescul valorii, ironia fină şi autoironia, modestia adesea excesivă, „incapacitatea” asumată de a face carieră „cu orice preţ” – sunt doar cîteva trăsături ale unui caracter care l-a făcut pe Costache iubit şi respectat de prieteni şi preţuit de magiştri (între aceştia, îl voi numi acum doar pe Profesorul Mircea Zaciu).  Încă din acei ani în care toţi aveam valizele pline cu proiecte, Conu’ Costache începuse a-l „lua la bani bărunţi” pe Nenea Iancu! Au trecut anii şi unul după altul, texte mai mici sau mai ample (prefeţe, note asupra unor ediţii, eseuri, studii academice, articole „ocazionale” sau de dicţionar) s-au aşezat cuminţi, fiecare la locul stabilit încă din proiectul  „ascuns” sub numele de „cod” Juvenilia, pînă cînd, iată un dens volum  DESPRE CARAGIALE. Încercări de precizie… istorico-literară este acum gata. Îl va fi stimulat pe Conu’ Costache şi faptul că, de un număr deja însemnat de ani, trăieşte chiar în „republica” de la Ploieşti!  A păşit pe urmele marelui său înaintaş şi a respirat aerul „rivuluţiei”, cu şi fără „voie de la poliţie”! Va fi chiar băut, uneori, o halbă de bere, cu spiritul lui Nenea Iancu, pe peronul gării aşteptînd trenul care îl ducea cotidian la Biblioteca Academiei, ori la alte biblioteci şi academii bucureştene.

         Cu mare bucurie îl găzduiesc în „Pavilionul de oaspeţi”, propunîndu-vă un fragment din această izbîndă culturală atît de mult timp aşteptată. Ilustrez textul său critic cu „portrete” în acelaşi registru ale lui Caragiale, „împrumutate” din Muzeul virtual al concetăţenului său ploieştean Nicolae Ioniţă ( http://www.personality.com.ro/caragiale.htm ). 

                     O NOTĂ, DUPĂ DOUĂ DECENII

             Reproduc aici articolul  lui Caragiale Literatură, în întregime, cum a fost publicat în prima lui formă.  L-am citit în această versiune, abia în anul 2001, când am consultat colecţia ziarului „Adevărul”. Precizez, de asemenea, că, deşi articolul funcţionează  ca piesă de sine stătătoare în scrisul caragialean, nu l-am găsit menţionat în alte comentarii şi interpretări.  Ceea ce ar sugera că este puţin cunoscut. Adevărat este şi că un studiu aplicat publicisticii caragialeene în complexitatea ei rămâne de făcut.

            Articolul Literatură a apărut, prima dată, în ,,Adevărul” (IX, nr. 2489, joi, 21 martie 1896, p. 2-3, la rubrica ,,Cronica de joi”, cu acest titlu şi cu semnătura: Luca), apoi în volumul Schiţe uşoare (1896), fragmentar, ca Notiţă explicativă la nuvela autoparodică Noaptea-nvierii, p. 62-67. Neretipărit, în presă, în timpul vieţii autorului. Inclus, ca Notiţă explicativă, deci tot fragmentar, în ediţia: Nuvele, povestiri. Opere complete, Minerva, 1908, p. 244-253. Articolul este publicat, întreg şi independent, pentru prima dată, în Opere, III, Publicistică, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin şi Constantin Hârlav, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001 (colecţia ,,Opere fundamentale”, coordonată de Acad. Eugen Simion), p. 546-550.

            Ca apariţie, Literatură precede cu o săptămână autoparodia (pe care o şi anunţă, ca material demonstrativ) Noaptea-nvierii. Principala, şi foarte grăitoarea, deosebire faţă de Notiţa explicativă cunoscută este reprezentată de acel pasaj median, în care scriitorul prezintă ,,argumentul novelei” ce urmează a fi scrisă. La publicarea în volumul Schiţe uşoare, din acelaşi an, ,,argumentul” va fi înlocuit de chiar ,,novela” promisă.

            Aşadar, scriitorul ne oferă O făclie de Paşte în trei variante: nuvela ,,cam aşa ceva” (după aluzia ironică din articol), ,,argumentul” (schiţă, proiect, rezumat) şi ,,novela” parodică. Tot ansamblul acesta este o strălucită demonstraţie de virtuozitate scriitoricească, îmbinând modular confesiunea (ironică) de atelier, opinia critică, viziunea creatoare, meditaţia la sensul creaţiei şi limitele/posibilităţile literaturii. Într-un cuvânt, Caragiale pune în chestiune în felul său original şi profund scrisul, literatura.

            Editorii anteriori nu au semnalat acest articol. Publicând Noaptea-nvierii, Paul Zarifopol mărturisea explicit: ,,Nu cunosc alt text decât acel din Schiţe uşoare”[1]. Rosetti–Cioculescu–Călin[2]  indică aceeaşi sursă.

            Apariţia articolului Literatură şi a ,,novelei” Noaptea-nvierii în ziarul ,,Adevărul” este, desigur, menţionată, la poziţia 2045, în Bibliografia I.L. Caragiale. 1852–1912. În periodice, I (1997), însă fără specificarea, necesară, că este vorba de un text mai amplu decât Notiţa explicativă.

            Colaţionarea cu sursa mi-a oferit posibilitatea acestor, cum ar fi spus un personaj caragialean, desluşiri, la care am ajuns în anul 2001, un deceniu după a doua redactare a  încercării intitulate „Reţetă practică…”

             Pregăteam, atunci, alături de domnul dr. Stancu Ilin, volumul III, Publicistică, al ediţiei Opere-lor lui I.L. Caragiale, pentru colecţia ,,Opere fundamentale”, coordonată de Acad. Eugen Simion. Continuam lucrarea începută în ianuarie 2000, când academicianul Eugen Simion a încredinţat o echipă de cercetători de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,,G. Călinescu” să alcătuiască o nouă ediţie a operelor marelui scriitor. Am avut bucuria (aproape) inhibantă să mă aflu în echipă alături de domnii dr. Stancu Ilin şi dr. Nicolae Bârna şi am trăit cea mai frumoasă experienţă intelectuală.     (Ploieşti, 2010)

                                      Cronica de joi 

                                      LITERATURĂ

             Dacă literatura este, în adevăr, o artă, atunci se întâmplă cu dânsa, în deosebire de toate celelalte arte, un lucru foarte ciudat. Să vedem.

            Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai puţin îndelungă. Muzica, pictura, sculptura, architectura, teatrul, până şi călăria, trebuiesc învăţate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învaţă omul şi le pătrunde, cu atât descoperă câ-i mai rămâne încă mult de ştiut; aşa, s-a zis cu drept cuvânt, că viaţa este prea scurtă şi arta prea lungă.

            Toate – afară de literatură.

            Literatura este o artă care nu trebuie învăţată; cine ştie cum din litere se fac silabe şi din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.

            Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice: când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru înaintare.

            Aşa e şi-n literatură: ai învăţat alfabetul, poţi fi literat. Aminteri nici nu s-ar explica progresul şi bogăţia de producere a acestei nobile arte la noi.

            Întrebaţi pe un muzicant, pe un pictor, pe orice alt artist, om matur: în câtă vreme ai învăţat d-ta arta dumitale? Are să-ţi răspunză, dacă e adevărat artist, aproape invariabil: ,,În foarte mult timp, vreo douăzeci de ani, şi tot nu o ştiu bine”. Dar ia întreabă şi pe un june literat, în cât timp şi-a învăţat arta sa; are să-ţi spună: ,,Domnule, literatura nu se învaţă; talentul este suficient; am talent, prin urmare, am tot ce-mi trebuie ca să fiu un literat desăvârşit”.

            Şi astfel vedem că zi cu zi lumea părăseşte artele ingrate, cari reclamă atâta bătaie de cap până să le înveţi, şi tinerimea toată dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe cât de nobil.

            Dar nu numai pe calea producerii literatura este aşa de puţin exigentă, ci şi pe calea judecării procedurilor.

            Un exemplu. Ca să judeci o operă de artă, un tablou, o statuă, o sinfonie, mai ştiu eu ce, îţi trebuie, pe lângă gustul înnăscut, şi o deprindere îndelungată, o anume pregătire, care nu se pot căpăta decât cu vremea.

            Un muzicant bătrân, om care şi-a petrecut o viaţă cu cercetarea secretelor artei sale, nu îndrăzneşte a se pronunţa aşa dintr-o dată asupra valorii unei produceri de şcoală nouă.

            Un pictor, vechi meşter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecând numai pe dinaintea ei, dintr-o singură aruncătură de ochi.

            Aşa cu toate artele, cu toate – afară de literatură. Şi e drept să fie aşa: dacă pentru ca să o faci cu succes nu-ţi trebuie altă pregătire decât scrisul, de ce ţi-ar trebui mai mult decât cititul ca să o judeci cu competenţă ?

            Ştii să scrii? eşti literat. Ştii să citeşti? eşti critic.

            Prin urmare, eu, care nu am învăţat arta ce profesez, nu am deloc dreptul să mă supăr, nici cuvânt să mă mir că d-ta, fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu mi-a trebuit învăţătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ţi trebuie ca să pricepi producerea mea decât să o citeşti.

            Şi iată, nu mai departe decât joia viitoare, în loc de cronică am să dau aici o nuvelă. Eu n-am făcut până acuma literatură serioasă, şi mă jur că n-am vreo prealabilă pregătire pentru aşa ceva; de astă dată însă, m-am hotărât. Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, să dau şi un exemplu şi mi-am ales novela, un gen la modă.

            Iată argumentul novelei:

            Un jidan, foarte fricos de fel, ţine un han la marginea unui sat din Moldova. Hanul de la o vreme merge cam prost, pentru că, paralel cu drumul în care e pus, s-a construit o cale ferată. Totuşi diligenţa mai trece pe acolo, legând pe o linie mai scurtă două orăşele de provincie.

            Jidanul are friguri. Nevasta şi copilul, de asemenea.

            Hangiul ia odată în serviciu pe un drumeţ care căuta de lucru. Această slugă se vede numaidecât că nu este om de treabă, fură şi are toane de violenţă faţă de stăpâni. Hangiul, căruia nu-i plac deloc apucăturile slugii, îi face socoteala şi-l goneşte. Sluga nu vrea să meargă şi începe să rânjească. Atunci, stăpânul îi spune că se duce să aducă oameni de la sub-prefectură ca să-l dea afară cu d-a sila, dacă nu pleacă de bunăvoie. Slugoiul atunci îndârjit se repede cu un cuţit la stăpân; acesta se dă înapoi speriat. Noroc că soseşte atunci la han un chervan cu lume. Sluga îşi ia banii şi pleacă ameninţând pe stăpân că are să vie în noaptea Paştilor să-l calce şi să-i facă seama.

            Cine era acest slugoi? Un tâlhar.

            Jidanului îi intră spaimă în oase. Visează, mai ales cum e bolnav de friguri, tot scene de cruzimi şi de tâlhării. Ca să fie şi mai chinuit, ce se întâmplă? Tocmai în ajunul Învierii soseşte diligenţa foarte întârziat, pentru că la staţia unde se schimbaseră caii se făcuse o grozavă tâlhărie – patru jidani fuseseră omorâţi peste noapte de nişte bandiţi.

            Jidanul începu să tremure de frică. Îşi aduce aminte de ameninţarea tâlharului de slugă; şi se pregăteşte să reziste la atac.

            În adevăr, cam pe la miezul nopţii aude cum tâlharii lucrează să spargă poarta hanului şi recunoaşte din vorbirea lor glasul slugii.

            Prin urmare, s-a apropiat moartea prin chinuri îngrozitoare pentru el, pentru balabusta şi pentru copil.

            Jidanul este apucat de cea mai cumplită groază.

            Ce să facă?… Nu mai e nimic de făcut. E prins în laţ! Însă, printr-o fericită asociaţie de idei, el are o inspiraţie minunată: să prinză el în laţ pe tâlhar!

            Tâlharii vor să facă o bortă în blana de stejar a porţii; unul să introducă pe acolo mâna, să tragă într-o parte bârna cu care este înţepenită poarta, şi să intre comod cu toţii.

            Ce-i plesneşte-n cap jidanului, aiurit de groază? Ia o frânghie, face un laţ şi, când tâlharul vâră mâna, jidanul i-o prinde de la încheietură şi trage braţul întreg înăuntru, fixând capătul frânghiei de butucul de la gârliciul beciului.

            L-a prins în laţ el pe tâlhar! Complicii acestuia fug înspăimântaţi, lăsând pe cel prins la discreţia hangiului.

            Dar hangiul nu se mulţumeşte cu atât. În culmea triumfului atât de întâmplător imaginat, el vrea să pedepsească pe acela ce desigur nu l-ar fi cruţat pe el. Atunci ce face? Aprinde o făclie mare şi o pune să arză sub mâna fixă a tâlharului… şi stă aşa multă vreme să se bucure de acest grozav spectacol, până ce mâna este friptă cu desăvârşire.

            Când vine nevastă-sa în gangul hanului, îl găseşte cu ochii ţintă la făclie şi la mâna arsă. Tot atunci vin de la Înviere la cârciumă ţăranii cu făcliuţele aprinse.

            Îl întreabă toţi ce este. Aş! jidanul, pe deo parte de spaima prin care trecuse, pe de alta de emoţia triumfului, înnebunise…

            Aşa, nebun, i se pare că e creştin, pentru că a aprins o făclie de Paşti, şi pleacă la Iaşi să spună rabinului despre convertirea sa.

                  *

            *          *

            În momentul când cronica mea este deja culeasă la tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată o nuvelă ceva cam aşa.

            Acum e prea târziu ca să mai schimb subiectul.

            Nu voi putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atât de important în artă cât este de importantă tratarea.

            Vedeţi, de exemplu, în pictură sau în sculptură, de câte ori nu s-a tratat acelaşi subiect, fie profan, fie sacru, de diferiţi artişti, şi n-a mai făcut nimeni gură.

            Voi încerca dar şi eu să tratez în modul meu original un subiect pe care poate l-a tratat şi un altul. De unde ştii? Poate să am norocul să fac mai bine. Novela mea o voi intitula Noaptea-nvierii.


[1] Opere, III, 1932, p. 335, Note şi variante.

[2] Id., 3, 1962, p. 665, Note şi variante.

       (Reprodus cu acordul autorului din: Constantin Hârlav, DESPRE CARAGIALE. Încercări de precizie… istorico-literară,  Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010.)