Alexandru Chira: „Cuvinte pentru ochi”

Posted on martie 6, 2011

8



       Revin cu cîteva „şiruri” despre excepţionalul volum Cuvinte pentru ochi. eseuri, dialoguri, articole etc. , semnat de Maestrul Alexandru Chira şi însoţit de un text (în loc de postfaţă) inspirat intitulat Alexandru Chira, între transă şi silogism, şi asumat de Pavel Şuşară, apărut în 2007 la Editura Charmides, din Bistriţa,  editură „antrenată” în acte de excelenţă culturală de generosul Gavril Ţărmure. Volumul, însumînd ceva mai mult de patru sute de pagini, este structurat în cinci capitole astfel: Capitolul I:Despre artişti români, expoziţii, saloane de artă şi simpozioane naţionale; Capitolul II: Despre artişti străini şi artă; Capitolul III: Poetica personală/Eseuri programatice; Capitolul IV: Dialoguri; Capitolul V: Articole de atitudine/Polemici. Voi spune de la început că „miezul tare” al volumului îl găsim, oarecum protejat, în capitolele al III-lea şi al IV-lea. Aici îl găsim, faţă în faţă cu el însuşi, ori cu interlocutorii săi (privilegiaţi), dar tot timpul faţă în faţă cu „oglinda” – simultan „fereastră, urmă şi umbră” – a gîndirii artistice tensionate între memorie şi proiecţie prin caracterul ei „magic” exploatat (cum ne aminteşte autorul) şi de un matematician ca Lewis Caroll. Dacă în primele două capitole, Alexandru Chira evaluează, în plan naţional şi, apoi, universal posibile zone de rezonanţă cu propria sa poietică (la noi, cu referire, de exemplu la Horia Bernea, Ion Dumitriu, Nicolae Alexi, Horia Paştina, Henri Catargi dar şi la Eminescu sau Gheorghe Crăciun, ori de aiurea, Paul Klee, „fantasticul vienez”, Van Gogh, Cezanne sau Mondrian) iar în ultimul, se delimitează/respinge polemic (de) agresiunile vulgar-dizolvante, degradate şi degradante ale contingentului cotidian autohton, în centrul „fizic” al acestui volum el „protejează”, cum spuneam, „sîmburele metafizic” al întregii arhitecturi de „cuvinte pentru ochi”. „În esenţă – notează Pavel Şuşară în textul-postfaţă -, Alexandru Chira este un constructor atipic, posedat de mirajele sale lăuntrice, chinuit de iminenţa ciocnirii cu realitatea de fiecare zi, care foloseşte frecvent silogismul, de cele mai multe ori doar pentru a ieşi din transă. Adică din captivitatea propriilor lui fantasme.”  Fantasme care nu pot fi văzute (doar) cu ochii, ci cu ajutorul unor „lentile” speciale: „cuvintele pentru ochi„.

        Am ales pentru a ilustra cele „de-se(m)nate” mai sus un fragment care nu e doar parte din acest „corpus”, dar e şi „detaliu” dintr-un alt „întreg”, o altă „asamblare” metafizică-artistică: Memorii şi proiecte – Oglindă pentru autoportret. Ceea ce îl exprimă cu fidelitate pe acest „maestru al utopiei” definită geometric ca „proiect continuu” („coloană nesfîrşită”, ar spune Brâncuşi):

                                             Redescoperirea cuvintelor:

                                                   cuvinte pentru ochi

         „Într-un fel, cuvintele sărbătoresc triumful prezenţei, dar tot ele se nasc pentru a suplini absenţe de nesuportat. Cele din a doua categorie au „materialitatea” unor umbre şi forma unor tipare, a unor negative, singurele apte de a conserva, de a fixa tot ce este perisabil, prin sustragerea şi izolarea lucrurilor din timpul şi spaţiul lor iniţial. Urma acestor cuvinte, ca desen, şi umbra lor, ca ecou, refac şi apropie, mult mai durabil şi mai  abordabil prezenţa lor de neînlocuit.

           Cît de expresiv se spune, de exemplu, despre ceva că este în formă de peşte, de pasăre, de casă, de om. Un munte în formă de om, o pietricică în forma unui colos (sfinx), universul cosmic în formă microcoscopică, detaliul în forma întregului! Această permanentă relaţie dintre picătura infimă a universului proxim şi cea a depărtărilor oceanului cosmic este dată tocmai de forma (matricea) care le stimulează prezenţa, le încape generic şi simultan pe amîndouă.

           Sunt cuvinte care definesc lucruri cu geometrie comensurabilă, fixă chiar. Obiectul masă este ceva definibil prin anumite cote, ale căror proporţii îl fac recognoscibil şi funcţional, în schimb noţiunile de ogor, fîn, pernă, drum, noapte, zi, apă, zăpadă, cenuşă, foc, nu se pot desena ca întreg; ele ne vor apărea întotdeauna ca propriul lor detaliu, ca mostre ale unei numiri niciodată saturate de definiţie – o astfel de zonă este şi pictura, cu cîmpul ei convenţional delimitat.

            Mai putem distinge între cuvinte-lucruri, al căror nume ne este necunoscut, şi cuvinte-nume al căror corp (semn) ne este de asemenea străin. Singură arta cultivă deliberat, în combinaţii şi structuri, aceste două jumătăţi, dirijîndu-le savant spre a nu se confunda tautologic într-un întreg indivizibil şi nesemnificabil. Arta pune, cred, în circulaţie, simultan, aceste două tipuri de semne (cuvinte) ale realului, cele fără nume şi cele care nu sunt decît nume.

             Adevăratele cuvinte sunt însă cele care tac, care se nasc, mute, în sincopele dintre cele vorbitoare. Tăcerile – adevăratele cuvinte – sunt relaţii dintre cuvintele pozitive, cezuri abisale care se nasc între acestea. Ele nu mai au corp, au eleganţa ideilor a căror închipuire se amînă continuu. Cele mai energice, mai adevărate cuvinte sălăşluiesc în întuneric, în tăcere, absenţă, ecou…

              Sihăstria lor este cea a ascetului care îşi adună forţele în direcţia unică a salvării prin resurecţia memoriei: ele se identifică cu murmurul latent al memoriei şi al proiectelor, al visărilor. Latenţa şi iminenţa lor se amînă într-o nesfîrşită aşteptare-speranţă.

              Cuvintele rememorate, reactualizate în întregul lor vital, echivalează cu inocenta lor redescoperire, reconstruind o lume. După formă şi funcţionalitate ele reapar în realizare personală, divizate în cuvinte-obiect, cuvinte compuse (sintagme expresive ale realului), cuvinte-verb şi cuvinte-ecou.

               O astfel de lume a cuvintelor, reconstruită din cenuşă şi eter, este pentru mine ograda copilăriei: un depozit de cuvinte, o carte-legendă a lumii, o lume suficientă sieşi, poem îngărduit. Rezultate fie prin alăturarea unor elemente aparent străine, insolite (care în realitatea iniţială s-au aflat de multe ori neobservate, necorelate), fie prin dublarea (în simetrie), pentru o întregire mai complexă, a unui lucru, cuvintele crează o nouă stare existenţială, senin iluminată, parcă, de întîia sărbătoare a creaţiei. În această curte-angrenaj se circumscriu, se inventariază şi se organizează cuvintele unei existenţe complete, începînd cu fîntîna-izvor, cîinele, uneltele, carul şi sania, pătratul-răsadniţă cu extensia lui în ogorul-anexă, hambarul, cuvintele-poteci şi emblema semănătorului…  Înscrisă central perimetrului vital al curţii se află casa, în mijlocul căreia am reproiectat masa cu tema cinei ideilor de peste zi şi prezenţa Madonei-Icoană, icoana ca tablou, cei patru pereţi văruiţi, suprafeţe albe imaculate, preparate în vederea impregnării şi developării cuvintelor-proiecte ca nişte ecrane sensibile, îndreptate semitransparent spre punctele cardinale. Ferestrele lentile (cuvinte-ochi) sunt implantate, de asemenea, pentru a privi înafară şi pentru a fi priviţi înăuntru.

               Această lume în LUME se particularizează ca o existenţă-rezumat, ca epicentru al lumii, leagăn al infinitei axe a acesteia. Lumea-cunoaştere la persoana întîi, prin propria experienţă, severă neclintire în mişcarea universală, situată între felia ei de cer şi felia ei de adînc-izvor. Perimetrul curţii, care-i încercuieşte independenţa, apare sub forma unei îngărduiri a cărei linie este întreruptă o dată de poarta cu dublul sens al trecerii, spre înăuntru şi spre înafară. Tangent perimetrului apare drumul, curgere şi parcurgere, trecere şi petrecere, toarcere şi întoarcere, căci drumul este din punct de vedere geometric o dreaptă – ideea liberă la ambele capete.”

               (fragment din lucrarea citată, pp.138-141) 

Posted in: Ex libris