Raţiunea magică. 5 note despre Mircea Eliade

Posted on martie 9, 2011

6



       1. Transcriu, cu gîndul la Mircea Eliade, această confesiune a „unui simplu profesor de greacă”, strecurată în deschiderea primei conferinţe ţinută de acesta la Berkeley, în 1949: „Mă aflam, acum cîţiva ani, la British Museum, în faţa sculpturilor Panteonului, cînd un tînăr s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat oarecum stînjenit: <Ştiu că aşa ceva nu se mărturiseşte, dar lucrurile astea greceşti nu-mi spun nimic.> I-am spus că mărturisirea lui mi se pare foarte interesantă şi l-am rugat să încerce să-şi explice reacţia. S-a gîndit puţin, apoi mi-a spus: <Ştiţi, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, totul este atît de îngrozitor de raţional>”. (E.R.Dodds, Dialectica spiritului grec, p.19; ş.a.). Nu am posibilitatea să verific, dar sunt convins că în Missing Persons (Persoane pierdute – „una dintre cele mai încîntătoare, mai cu înzestrare scrise şi mai subtil rezervate în sinceritate şi în modestia tonului ei autobiografii redactate vreodată de un asemenea sever universitar”, cum o califică cu autoritate şi competenţă Petru Creţia în prefaţa-studiu la varianta românească a volumului The Greeks and the Irrational, din care am citat mai sus) aş fi găsit mai multe şi mai convingătoare asemenea mărturisiri care, paradoxal, deşi descriu un drum intelectual cu sens opus, trădează, în esenţă, acelaşi „punct de sosire” cu cel al gîndirii lui Mircea Eliade. Pun rîndurile de mai sus, ale profesorului irlandez, lîngă acest fragment din Amintiri (I). (Mansarda) aparţinînd profesorului român: „În acei ani de aproape mistică admiraţie a Orientului antic, cînd credeam în <misterele Piramidelor>, în ştiinţele oculte ale Magilor persani, toate eforturile mele erau nutrite de speranţa că, într-o zi, voi ajunge la izvorul secret al tuturor acestor tradiţii, şi că în acea zi voi rezolva toate <tainele>…” (Este vorba de anii de liceu, mai exact de anul şcolar 1923-1924.) Alăturarea acestor două texte nu-şi propune să deschidă o paralelă între operele celor doi mari <profesori> (deşi, chiar şi numai acest simplu fapt ar fi instructiv). Mai important, în alăturarea de mai sus (chiar şi în situaţia prezumabilă că cei doi cărturari nu ar avea nimic în comun) mi se pare altceva. Mai întîi, este semnificativ că sensul cercetărilor celor doi oameni de ştiinţă este provocat de tipuri de atitudini culturale care, chiar dacă sunt diferite, pot fi considerate echivalente, fiind recunoscute în ambele cazuri ca motivaţii originare. Mai exact – deşi pe scurt – este vorba la Dodds de impactul direct cu prejudecata păgubitoare a totalei raţionalităţi a spiritului vechilor greci şi, respectiv, la Mircea Eliade, de mirajul mediat al unui Orient quasi-mistic. Unul este „împins”, celălalt „atras”. Primul va căuta din acel moment iraţionalul înfrînt în „îngrozitoarea raţionalitate” greacă. Al doilea va descifra raţionalul în-scenat în „misticul Orient”. „Izvoarele” iniţiale vor străbate „continente” diferite, dar devenite „fluvii”, se vor vărsa în acelaşi „ocean”. Acesta este al doilea aspect, chiar mai important decît primul, al „provocării” de mai sus: anume că, finalmente, amîndoi gînditorii demonstrează sau recuperează, prin mijloace proprii fiecăruia, integralitatea originară (ontologică, gnoseologică, etică) a spiritului uman. Gînditorul român va face în plus faţă de cel irlandez şi dovada universalităţii acestei integralităţi.

        2. Cineva (poate chiar tînărul despre care vorbeşte Dodds!) ar putea declara (stînjenit sau chiar contrariat!): „<Istoriile> astea ale lui Mircea Eliade nu-mi spun nimic. Totul este atît de îngrozitor de iraţional!” Urmînd exemplul marelui clasicist (irlandez), ar trebui să-l înţelegem. Pentru o generaţie întreagă (cel puţin), hrănită cu schema simplistă a unui adevărat „război” între raţionalism şi iraţionalism în filosofia interbelică (românească şi străină), un Mircea Eliade raţionalist pare cel puţin neverosimil. Pentru că, într-adevăr, toţi cei ce vor căuta în „istoriile” lui ceva mistic, religios, iraţional vor fi dezamăgiţi. Cel puţin tot atît de dezamăgiţi cît au fost cei ce s-au pripit să proclame dogmatismul Eonului dogmatic al lui Blaga, sau existenţialismul Existenţei tragice a lui D.D.Roşca.

             Într-adevăr, „surpriza”, extraordinar de generoasa „surpriză” a „istoriilor” lui Mircea Eliade este tocmai aceea de a fi în adîncul lor şi într-un mod original raţionale, de a „trăda” în autorul lor un gînditor raţionalist de o factură aparte. Dar, şi aici lucrurile sunt foarte greu de înţeles dacă nu ne eliberăm de orice fel de prejudecăţi logice, metodologice sau ideologice, este vorba despre un raţionalism scos din ghipsul oricărui reducţionism, vindecat de orgoliul oricărei discriminări. „Este vorba pur şi simplu – scria chiar Mircea Eliade, în 1975, în <Cuvîntul înainte> la Istoria credinţelor şi ideilor religioase (vol. I) – de a nu pierde din vedere unitatea profundă şi indivizibilă a istoriei spiritului uman”. Şi, dacă Mircea Eliade, „nu pierde din vedere unitatea profundă şi indivizibilă a istoriei spiritului uman” la scară universală, cum am putea săvîrşi o asemenea greşeală mărginindu-ne – o clipă – la istoria spiritului naţional? Or, este deja un bun cîştigat al filosofiei româneşti, dar şi al culturii româneşti în ansamblul ei, faptul că raţionalismul a reprezentat întotdeauna componenta lor majoră. Prin strădania remarcabilă (atît în ceea ce priveşte devotamentul pentru valorile perene ale culturii naţionale cît şi în ceea ce vizează competenţa) a unor editori, exegeţi şi filosofi, ceea ce am numit cu alt prilej „sistemul naţional de filosofie” a început să-şi dezvăluie în mod spectaculos articulaţiile. Raţionalitatea lui complexă (ontologic) şi nu completă (logic) îşi are, deja, cercetători avizaţi. De asemenea, „vocaţia” critică a culturii noastre. Între acestea două, umanismul românesc aş îndrăzni să spun că este aproape inevitabil. Nici nu e de mirare că, faţă de raţionalism şi criticism, umanismul pare cel mai „bătrîn”. Spun „pare” întrucît istoric el a fost afirmat mai repede, deşi ontologic este „geamăn” cu celelalte componente caracteristice spiritului românesc. Istoric, Mioriţa, Meşterul Manole, Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Eminescu, Maiorescu, Vasile Conta, Pârvan, Haşdeu,  Blaga, Lovinescu, Ibrăileanu ş. a. reprezintă o succesiune, ontologic însă toate aceste momente coexistă. În această perspectivă, Mircea Eliade nu „intră” doar şi el între marile spirite ale culturii române, ci este pur şi simplu „absorbit” de aceasta, cu atît mai tare cu cît mai „departe” în universalitate s-a aventurat. Există, cum a spus Mircea Vulcănescu mai înainte şi mai frumos decît Jauss, un „tipar de aşteptare” pentru opera lui Mircea Eliade în cultura noastră.

         3. Cum ar putea fi definit repede şi fără greşeală raţionalismul lui Mircea Eliade? Astfel formulat şi citîndu-l pe C. Noica, s-ar putea pune întrebarea: cît de clar poate fi înfăţişat Eliade, „în ipoteza sau, dacă se preferă, sub iluzia că l-ai înţeles”? Şi, asemenea filosofului de la Păltiniş, încerc în continuare o prezentare „care s-ar voi valabilă şi pentru cei ce nu au citit un rînd din el”, ca şi pentru cei care, avînd în biblioteca lor opera completă a lui Eliade, „au deschis unul ori două volume şi le-au închis repede la loc”.

         „Totul pleacă de la Kant.” – spune Noica referindu-se la Hegel. Totul se-ntoarce dincolo de Kant, aş îndrăzni să spun, vorbind despre Mircea Eliade. Un „dincolo” care nu este nici anterior, nici inferior. O întoarcere dincolo rostuită ca o venire din colo. Dar pe ce căi ocolitoare! Mai întîi, prin toată cultura românească modernă care, în ceea ce are critic şi raţional, este de sorginte kantiană. Eminescu, Maiorescu şi generaţiile de maiorescieni (Negulescu, Motru, Petrovici, Lovinescu), Blaga sau Al. Bogza, toţi îşi au în Kant un „autor”. Aeastă predispoziţie paradigmatică de a pune în joc peste tot raţiunea a moştenit-o şi Eliade. „A moştenit-o” pentru că avea „vocaţie succesorală”. O „vocaţie” pe care apoi, în al doilea rînd, India şi Orientul l-au ajutat să o înţeleagă. Cercetînd doctrinele Yoga a înţeles şi Legenda Monastirii Argeşului. A înţeles, adică, un alt mod de raţionalitate care, întemeiată în cultura universală, s-a dovedit a fi capabilă, în egală măsură, să se rostească şi româneşte. După „raţiunea mitică” a lui Platon, după „raţiunea pură” a lui Kant, după „raţiunea absolută” a lui Hegel, după „raţiunea dialectică” a lui Sartre şi după „raţiunea dogmatică” a lui Blaga, Eliade cercetează şi defineşte raţiunea magică. Raţiunea magică nu este un moment sau un nivel al Raţiunii, considerate istoric, ci, alături de celelalte (şi simultan, avînd aceeaşi origine şi demnitate ontologică) o modalitate a conştienţei spiritului uman. Şi o modalitate a integralităţii şi universalităţii acestuia. Instrumentul ei este simbolul, aşa cum în cazul raţiunii mitice platoniciene era mitul sau în cazul raţiunii absolute hegeliene era conceptul. În Traite d’Histoire des Religions putem citi următoarele despre simbol: „Este, prin urmare, justificat să vorbim de o <logică a simbolului>, în sensul în care simbolurile, de orice natură ar fi ele, şi oricare ar fi planul în care se manifestă, sunt totdeauna coerente şi sistematice.”  Dacă toate celelalte modalităţi raţionale ale conştienţei spiritului uman pun ordine în cunoaştere şi în lume, raţiunea magică pune sens. Dar, nici măcar nu îl pune cu adevărat, ci îl dezvăluie. Căci în simbol se află în-scenat sacrul. Pentru „trădarea” acestei în-scenări, Mircea Eliade a elaborat („văzînd şi făcînd”) o metodă critică proprie: hermeneutica. „Hermeneutica – scrie el în Fragments d’un journal – ar putea să devină singura îndreptăţire valabilă a istoriei. Un eveniment istoric îşi va putea justifica apariţia cînd va fi înţeles. Aceasta ar putea să însemne că lucrurile se întîmplă, că Istoria există numai pentru a obliga pe oameni să le înţeleagă.” Într-adevăr, Constantin Noica are dreptate să scrie că „Puţini oameni de ştiinţă au avut atîta bunătate.”

         4. „Această hermeneutică este capabilă să deschidă un drum nou şi exegezei româneşti teoretice şi aplicate, cu prelungiri directe în critica ideologică, literară şi artistică”, notează Adrian Marino în „Prefaţa” singurei abordări cu adevărat critice a Hermeneuticii lui Mircea Eliade. („Singurătatea” ei sporeşte, acum, şi mai mult după dispariţia marelui istoric al religiilor.) O asemenea judecată fermă, însoţită şi de un discurs critic riguros, adecvat, „armat” cu o erudiţuie „funcţională”, este de natură să ne facă să înţelegem că, în sfîrşit, cu Mircea Eliade, cultura română are şansa de a-şi trece în patrimoniu un cărturar care să nu mai fie „un întemeietor”, ci un „deschizător” de drumuri. „Marcarea” drumului deschid de Mircea Eliade şi-o asumă, de altfel, Adrian Marino, chiar din start, alegînd ca motto pentru demersul său aceste rînduri testimoniale din Fragments d’un journal: „În lucrările mele, eu am încercat să elaborez această hermeneutică; dar eu am ilustrat-o într-o manieră practică, pe baza documentelor. Îmi rămîne acum, mie sau altcuiva, de sistematizat această hermeneutică.” În această ordine de idei, Adrian Marino este singurul „executor testamentar” al gîndirii lui Mircea Eliade. Deocamdată. Cultura română, însă, nu poate „rata” o asemenea „moştenire”.

           5. Atît de generos obsedat de a descoperi în toate evenimentele vieţii un sens a fost Mircea Eliade încît şi propria-i moarte a supus-o unei procedări hermeneutice. Alegînd incinerarea, a transformat absurdul incendiu, produs cu relativ puţin timp înainte în biblioteca lui personală din Chicago, într-o „repetiţie generală” a dispariţei din Marea Ordine a Lumii. Căci era de neimaginat un Eliade lipsit de cărţile lui.

            (Text scris în aprilie 1986, publicat mai întîi în revista ASTRA, nr.8/1986, inclus în volumul Fragmente salvate (1985-1989), apărut la Editura Polirom, 1996 şi menţionat în Biobibliografie.Mircea Eliade, vol. III, Editura Jurnalul naţional, 1999, de Mircea Handoca.)

 

Posted in: Ipote(nu)ze