Un Groşan de… doi groşi!

Posted on martie 14, 2011

37



       Să fie limpede de la început: textul acesta îl scriu, totuşi, cu temperată tristeţe şi amînată furie. Vechea şi, credeam eu, încercata, prietenie cu Ioan Groşan s-a transformat, pe harta memoriei mele afective, într-o Japonie devastată de un cutremur şi un tsunami. Miezul activ al afecţiunii şi preţuirii mele pentru un scriitor şi un maramureşan pe care l-am admirat mereu fără invidie e gata să se topească. Dintr-un prozator de „cinci stele”, Groşan s-a transformat într-un „autor” de… doi groşi (fie ei şi de argint)! Sunt furios nu pentru slăbiciunea (fie ea chiar şi de caracter) de care este vinovat în trecutul lui, ci pentru prostia de care a dat dovadă în prezent. Şi pentru lipsa de bărbăţie care, acum, faţă de împrejurările în care a cedat prima dată, nu mai presupunea nici un risc. Dimpotrivă, îi oferea o şansă. A fost, oare, toată viaţa lui, Ioan Groşan, atît de „iubit de zei” încît să considere că nu are nevoie de ea? Mă-ndoiesc. Să nu valoreze nici măcar un groş prietenia, admiraţia şi preţuirea de care s-a bucurat din partea atîtor şi atît de diverşi oameni, celebri şi anonimi, scriitori şi cititori, colegi şi adversari, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi… ? Din nou, mă-ndoiesc.

       Groşan a avut o şansă enormă de a mărturisi şi de a-i fi acceptată chiar cu tandreţe mărturisirea atunci cînd, refuzînd onorurile unei decoraţii prezidenţiale, dacă ar fi fost un prozator cu forţă  (şi morală), ar fi spus public: deşi nu recunosc autoritatea morală a celui care vrea să mă onoreze, nu pot primi acest ordin deoarece eu însumi am încălcat, la tinereţe, exigenţele morale ale acordării lui. Atunci l-aş fi iubit pe Ioan Groşan. Definitiv.

         Dar, aşa cum stau lucrurile acum, sunt constrîns să mai „cedez” o parte din „teritoriul” subiectiv al prieteniei în care tot mai puţini „locuitori” se încumetă să trăiască. Am pierdut, nedrept şi prea devreme, prea mulţi colegi excepţionali de generaţie pentru a păstra, cu orice preţ, unul căruia pare a nu-i păsa prea mult.

         Am mai scris aceste cuvinte cu ani în urmă: gata să-mi tai o mînă pentru un prieten,  mereu a trebuit s-o păstrez pentru a-i putea număra pe degete pe toţi cei care îmi mai rămîneau! Acum, şi pentru a scrie aceste rînduri!

Posted in: Spune acum!