Nu e prima oară cînd, cu acordul fratern al excepţionalului scriitor care este Leo Butnaru, preiau de pe blogul său un text pe care îl socotesc a fi de folos, adică de învăţătură, şi pe malul drept al Prutului. O fac şi de această dată cu speranţa că cei care întîmplător (sau nu) se află în asemenea situaţii, din orice fel de pricini, vor lua aminte!
„SEARCH!” – TRADUTTORE, TRADITORE! Sejurul meu la Paris din luna aprilie a anului 2009 avea să fie legat de studiul avangardei europene (a celei ruse, în special). Bineînţeles, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive) pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu. Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, am purces neamânat la cercetare şi, ca înadins, unul din exemple îl găsesc în româneşte! Era vorba despre cum, în dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930; trecuseră exact 80 de ani – constatam eu atunci, la ICR Paris!) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925). Tot acolo, în Franţa, l-am şi tradus, reproducându-l aici în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor:
„În auto,
schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
aleargă,
petrecându-mă,
în întreaga,
imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
în ochi,
a despărţirilor zeamă,
mie
inima
cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
să trăiesc
şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
un atare pământ –
M o s c o v a, fireşte.”
Pe când, în traducerea aflată în internet şi aparţinând unul foarte cunoscut autor român, chiar academician, sunt grav deformate sensul, ideea, metafora, stilistica specifice originalului respectivului poem, ceea ce m-a dus la gândul că tălmaciul (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.
Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).
Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.
Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală… Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…
Iar pe când traduceam din Marina Ţvetaeva, fiind curios să cunosc şi alte posibile versiuni româneşti din creaţia ei, am avut (ne)norocul să dau de un simulacru, de un adevărat măcel căruia au fost supuse unele texte ale celebrei poetese. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece tălmăcitoarea („noastră”) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – o află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă…
Scoruş în iarnă
Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat să se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…
Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată… „pensula” (de ce nu… bidineaua?…) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun… strop (de nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere… Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte… catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre… partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu… mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge… chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei D. A. Con-escu nu poate fi vorba de mână uşoară, dar, mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.
Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă, da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât… pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin… jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în… numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie… Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un… rest. O doză de… ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare, dar mai ales – de responsabilitate. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi… poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare a lui:
„Cu roşu ciorchine
Scoruşul s-a aprins.
Cădeau frunzele.
Eu mă născui ca-n vis.
A dispută – sute
De clopote-n azur.
Era sâmbăta lui
Ioan Gură de Aur.
Mie şi până astăzi
Să ronţăi îmi vine
Jarul din scoruş,
Amarul ciorchine.”
Faptul că în spiritualitatea rusă scoruşul are o semnificaţie de simbol ancestral, emblematic, se relevă şi într-un alt poem, laconic, al Marinei Ţvetaeva:
„Tăiau
Scoruşul
Ager-temerar.
Scoruşul
Destin
Amar.
Scoruşul –
Cu lăstari
Ce încărunţesc…
Scoruşul!
Destin
Rusesc.”
(1934).
Astfel că „traducătorii” gen D. A. C. trebuie serios avertizaţi să nu taie scoruşii!
(Sursa: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/03/un-numar-de-revista-dedicat-traducerii.html#comment-form)
Posted in: Cuvinte împotrivite
Gogea's Blog 
l.b.
martie 30, 2011
Dragă Vasile, Marina Ţvetaeva merită eforturile noastre întru ocrotirea şi popularizarea poeziei sale. Umbra ei tragică îţi mulţumeşte.
vasilegogea
martie 30, 2011
@l.b.
Frate Leo,
eu (şi mulţi alţii, încă) îţi mulţumim ţie pentru extraordinara arheologie culturală militantă pe care o exerciţi cu talent şi bună conştiinţă!
Culai
martie 30, 2011
Traducţiunile sunt operaţii plastice de mare fineţe; dacă nu, dau roade amare.
Mi se pare că dl Leo m-a atenţionat asupra unor inadvertenţe din discursul austrului UEparlamentar, tradus anapoda în franceză, ceva timp în urmă. Şi, chiar de n-a fost d-sa, sunt total de acord cu atitudinea-i, despre cum „te azvârli” în traducere: nu ca un sinucigaş în bulboană, ci ca un acrobat eminent : de la trambulină, cea mai înaltă !
Diploma sau atestatul (sau ageamiulâcul) de traductor pot avea relevanţă în – cel mult – actele notariale sau (poate, dar nu-s de tot sigur!) unele articole ştiinţifice cu limbaj standard.
Cu literatura, cu discursul retoric stăm altfel… Sunt armii de interpreţi ai uneia şi aceleaşi compoziţii. Unii, egalând autorul, ba chiar mai mult îndrăznesc…
Dar, Vai de cei ce falsează… Mai bine şi-ar opera simţul melodic al urechii… trădătoare.
vasilegogea
martie 30, 2011
@Culai
Cu totul de acord cu Dumneavoastra: fara o „ureche absoluta”, ca in muzica, nici in poezie nu poti „interpreta” cu adevarat o „partitura”, poti, eventual, s-o… „solfegiezi”!
Culai
martie 30, 2011
Încercând să las un salut pe situl dlui Butnaru, n-am izbutit… Cel puţin, nu imediat vizibil, ca aici… N-am spus mare lucru, dar un cuvânt bun merită să nu se piardă-n eterul internaut. De aceea, profit de această, mai sigură cale:
„Mă bucur să vă fi cunoscut prin medierea „bloggistică” a dlui Vasile Gogea.
Are dreptate să vă aprecieze!”
Culai
Ştefan Doru Dăncuş
martie 30, 2011
Acum am pus şi pe site-ul SINGUR-ului un comunicat al domnului Butnaru…
Adica, aici: http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4436:comunicat-de-pres&catid=56:altele&Itemid=105
(Mi-am permis sa dau eu – V.G. – si link-ul direct, draga Doru. Dupa cum vezi, fac si „cenzura prin adaugare”!)
InimaRea
martie 30, 2011
Da, mişcătoare pledoarie pentru Poezie! Prea plecate mulţumiri, maestre!
Nu doar nepoeţii comit traduceri aproximative, omorînd artisticul slovei. Îmi amintesc de o superbie a lui Romică Vulpescu, traducător – şi el, „mai ales el” – al lui Villon.La faimoasa „Mais ou sont les neiges d’antan”, exista – înainte de traducerea sa – varianta „Dar unde sînt zăpezile de-altădată'”. Vulpescu vine cu „Dar unde sînt zăpezile de-anţărţ”, explicîndu-ne că arhaismul nostru se potriveşte medievalismului poeziei franceze. Trebuie precizat că din dragoste de limba română arhaiza Romică în draci. Atîta doar că „anţărţ” era, etimologic – „acu’ trei ani”, dacă tot era să arhaizăm. Şi că prin generoasă licenţă putea fi luat ca „de demult”, şi doar graţie evoluţiei sale contemporane, care uşurase cuvîntul de semnificaţia etimologică. Deci, nu un arhaism mai era acolo ci un termen impropriu folosit în ideea arhaizantă, dar a cărui folosire se justifica prin chiar uzualul contemporan – dreptu-i, nu chiar răspîndit, cam cult, să zicem. Nemaivorbind despre inefabilul lui „anţărţ” – cum mai poetic rar găseşti.
Dacă un erudit şi calofil ca RV putea comite – adevărat că din firea-i prea avîntată, mai curînd – oarece confuzii, apoi ce-i de mirare că neerudiţi necalofili traduc „electronic”?
Şi-acum, ce-ar fi de făcut pentru salvarea scoruşului Ţvetaevei? Publicarea unei traduceri „adevărate”, nu? Pînă la urmă, pasionatul de poezie va şti să aleagă, numai să aibă de unde.
vasilegogea
martie 30, 2011
@InimaRea
Interesanta completare!
Desigur, solutia e sa avem cit mai multe (dar bune!) traduceri ale aceluiasi autor sau text. Cum, de pilda, Faustul goethe-an, in „lectura” lui Blaga, dar si a lui Doinas.
Gheorghe Iosif
martie 30, 2011
Subscriu celor transmise de dl Culai domnului Leo Butnaru si-ti multumesc dle Gogea pentru semnalarea articolului. Regret ca cititorii blogului domniei tale nu pot posta si imagini, dar am sa-ti trimit pe mail o fotografie realizata ieri, in apropierea Manastirii Tismana. Am „descoperit” casa in care George Cosbuc a tradus „Divina Comedie” a lui Dante. Intr-un peisaj deosebit de frumos, am gasit o constructie adusa la „standardele” actuale, de consum occidental (cica), felul de manelism (nemtit, nu turcit) care se manifesta in varii forme de cultura si civilizatie, omaorand cu seninatate si autsuficienta autenticul, profundul, esentialul pana la urma. (O fi genul de traduceri semnalat atins de „geniul” manelei in domeniu?)
Voi trimite si fotografii de la targul de carte de la Brasov, ca sa-mi ramai pe vecie dator cu un autograf, preagrabitule autor.
vasilegogea
martie 30, 2011
@Gheorghe Iosif
Ti-as fi peste masura indatorat!
Cu autograful se rezolva astfel: trimite-mi pe e-mail adresa ta de posta si-l vei primi negresit!
In ce priveste „graba” mea la Tirg, s-a dovedit pina la urma o dilatare exceptionala a timpului subiectiv, care a depasit limitele timpului fizic. Dar, amindoua, nu sunt inca epuizate…
Culai
martie 30, 2011
Cuplul (singular) Vulpescu, îmbătrânind tot mai singuri… Şi o unică urmaşă care (dintr-un mizerabil venit de profesoară) nu va fi în stare să menţină intactă Moştenirea culturală a acestor Intelectuali rari… Au o bibliotecă mai preţioasă decât zeci de biblioteci publice judeţene, nemaisocotind propriile lor manuscrise. Li s-a refuzat (ignorat?) cererea de donaţie/custodiere (de) către, nimeni altcineva, decât: Ministerul inCulturii & a nu mai ştiu câte culte.
Bine, că alte atâtea şuşe politically cult se pot finanţa copios, şi de către min-isteriul in cestie.
Trăim aici, din păcate!… Unde nu criza economică, doar inflaţia de prostie cu fumuri ne va termina, înainte ca noi să ne dezmeticim şi re-acţiona. Că, nici n-au cu cine, deşi ar cam fi pentru ce.
Închei, ca pe la debut de postbelic, prin suplici, cu lozinca: Trăiască lupta libiană, unde mă bag, dar nu mă cheamă!
Marin Slujeru
martie 30, 2011
Captivant articol-studiu! Mi-a amintit de A.I. Deleanu („Doamna brună din sonete”) sau de articolele inchinate de Vasile Sav „Catârilor domnului Vladutescu” etc., in Vatra…
vasilegogea
martie 30, 2011
@Marin Slujeru
Tari referinte mai dai, frate! Schakespeare si Sf.Augustin! Poate ca sunt chiar potrivite: Marina Tvetaeva are si putin geniu schekespeare-ian, si putina sfintenie augustiniana. Iata de ce, n-ar trebui sa-i mai torturam si umbra!
Ion Ionescu
martie 30, 2011
Frumoasa aceasta solidaritate intre doi scriitori romani aflati de o parte si de alta nu numai a Prutului, dar si a Carpatilor, pentru apararea „umbrei” poetice a unei mari scriitoare ruse!
Imi vine in minte o alta traducere… tradatoare, „reusita”, daca nu ma insel, chiar de un cadru didactic universitar. Nefericitul tradusese „Concilio de Trento” (un conciliu al Bisericii Romano Catolice, convocat in orasul liber Trento, din nordul Italiei, intre anii 1545 si 1563, la care s-au stabilit principiile de baza ale Contrareformei, ca raspuns la Reforma protestanta), prin „conciliul celor treizeci”!
E bine sa corectam ceea ce, prin traducere grabita sau neprofesionala, poate sluti memoria unui autor sau a unei opere.
Felicitari d-le Butnaru, toata admiratia!
vasilegogea
martie 30, 2011
@Ion Ionescu
Da, D-le Ionescu, nu stiu daca sa rid sau sa ma speriu citind interventia D-voastra!
Dar va multumim deosebit pentru atentia si, imi pare, solidara insotire cu care ne onorati pe acest blog!
Vasile Gogea
martie 30, 2011
Mă încumet a fi şi eu doar un comentator la ceastă postare şi vin cu o modestă contribuţie la înţelegerea cuvîntului „scoruşă”. În „Dicţionarul universal al limbei române”, a lui Lazăr Şăineanu, la litera S găsim: „scoruş m. Bot. sorb [Tras (adică derivat, n.m.V.G.) din scoruşă]”, iar imediat următor: „scoruşă f. soarbă, [Serb. OSKORUŞA].” Iar dacă nu te-ai lămurit, mergi la: „soarbă f. poama sorbului cît o cireaşă, roşiatică şi acrişoară.”
Aşadar, chiar dacă DEX-ul nu i-a folosit neinspiratei traducătoare, ar fi trebuit să aibă cunoştinţă şi de alte dicţionare (de altfel, celebre), pentru că, nu-i aşa, cel mai bine trebuie să cunoşti limba ÎN care traduci!
ovidiupecican
martie 30, 2011
Leo, ca de obicei, e la inaltime. Felicitari, Vasile, ca, impreuna cu el, ne mai dai sansa de a pricepe un pic subtilitatile poeziei ruse.
… Si o intrebare pentru Leo, poate o va citi si raspunde: avem vreo editie de acuratete din Tzvetaeva in romana? Stiu doar volumul de pe vremuri, din BPT, si cel editat de Ideea Europeana, dar astea sunt cu prozele poetei.
(Dar pe Esenin, Lesnea sau Stancu il traduce mai bine?)
O imbratisare cordiala,
Ovidiu
Culai
martie 31, 2011
Aş îndrăzni să susţin că în ambele limbi (indiferent care-i sursă, care-i ţintă) e bine să ajungi să te simţi ca peştele-n apa propice… Altfel, mai bine-i doar să citeşti pentru tine, iar nu să traduci. Iar, la un vers (nu o strofă!), poţi ajunge să lucrezi şi o lună… să nu izbuteşti, ca într-o dimineaţă să îţi sară scânteia.
În ce priveşte traducerile din Esenin, indiscutabil, sunt de partea tipografului şi autodidactului George Lesnea. Şi el un mare poet şi hoinar. Unii îl suspectau… Să fi fost doar invidia?… E bine, că măcar aşa, se mai pomeneşte de dânsul. Că, uite: nici Pillat, ori Cerna, nici Philippide (cred c-am scris bine), nici Codreanu (alt subtil francofil) nici alţii, ctitori de lirică sursă în rostirea noastră, azi parcă nici n-ar fi existat…
Gheorghe Iosif
martie 31, 2011
Referitor la Esenin – daca tot a fost amintit – cum vi se par traducerile lui Baconsky, din „Panorama poeziei universale contemporane”?
InimaRea
martie 31, 2011
Revin cu o adăugire, spre a nu comite o nedreptate: pînă la urmă, varianta cea mai bună a faimosului vers „Mais ou sont les neiges d’antan” a fost „Dar unde-i neaua de mai an” – cum mai viilonesc nu se poate decît în original.
l.b.
martie 31, 2011
Delicatul coleg şi prieten Vasile Gogea a excelat şi de data aceasta prin intuiţia sa deosebită, graţie căreia, iată, s-a pus la cale, de la sine, o adevărată conferinţă despre arta traducerii. Îi mulţumesc lui şi colegilor care au intervenit şi intervin, atât de competent, dar şi de… ardent, întru apărarea Poeziei, a trecerii ei peste fruntarii – spre inimi şi a „aclimatizarea” ei în spaţiile altor sensibilităţi. Dragă Ovidiu Pecican, posibil cât de curând să apară un volum de poeme românizate ale Marinei Ţvetaeva (ştiu doar că a şi trecut Prutul…). În ce priveşte traducerile din Esenin, într-un studiu despre „împământenirea” (în-spiritualizarea!) în Basarabia a poeziei universale pe durata a 100 de ani (secolul trecut), am şi următoarele consideraţii: „…lingvostilistica, în modul în care e aplicată, particularizează traducătorul, îl face recognoscibil, încît nu e complicat să deosebeşti traducerile din Serghei Esenin ale lui George Lesnea de cele ale lui Zaharia Stancu. Şi, găsesc de cuviinţă să adaug, de cele ale lui Igor Creţu care, o subliniez din capul locului, chiar faţă de cele semnate de reputatul poet-traducător Ioanichie Olteanu, nu o singură dată par mult mai… eseniene. Ca argument, să ne referim la finalul celebrului poem Cîntul căţelei.
Privea ceru-n neştire,
Scheunînd amar
în timp ce luna subţire
Se pitea după-o culme-n hotar.
Umilă, smerită, parcă datoare,
Cînd unul, altul o mai lovea,
Aştri blînzi, pîlpîiau prin ninsoare
Ochii ei de căţea.
(Trad. I. Olteanu)
Ea sta aşa în neştire,
Cu ochii în cer scîncea,
Iar luna scădea subţire
Şi se topea în vîlcea.
Şi surd, ca pietrele grele,
Zvîrlite de haz în ea,
S-au prelins din ochii căţelei
Stele de aur în nea.
(Trad. I. Creţu)
Precum se poate observa, Creţu cîştigă printr-o mai adecvată respectare a rigorilor textului original, fără a pierde din plasticitatea lui stilistică şi din fiorul liric inconfundabil. Din acest unghi de apreciere, să se compare şi un alt poem, Vulpea, cînd Ioanichie Oltea¬nu e depăşit fără drept de apel.
Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,
Mirosea a lut şi a polei.
Cu un iz de morcov scopt în buză
Sîngele mustea prin colţii ei.
(Trad. I. Creţu)
Pe cînd versiunea lui I. Olteanu e oarecum logoreică, deoseibitoare de original prin piciorul de vers prea amplu, căzut în verobozitate:
Coada galbenă-n viscol ca o flacără i-a căzut.
Are pe buze un gust de morcov putred şi sare.
Mirosea a chiciură şi-a pîrlitură de lut,
Iar botul rînjit picură sînge nu prea tare.
E aici un Esenin cam… narativ, cam vorbăreţ… Eu unul dau preferinţă traducerilor lui I. Creţu, fără a exclude gradul de subiectivism, mai mare sau mai mic, ce ne caracterizează pe fiecare în parte, şi mereu – oarecum… altfel, în nuanţe şi variaţii diferite, fapt confirmat, să zicem, şi în cazul elaborării Antologiei de poezie rusă („Minerva”, 1987) în care Tatiana Nicolescu, la capitolul Esenin, i-a acordat toată încrederea lui I. Olteanu, nedreptăţindu-1, cred, pe celebrul traducător George Lesnea, care a dat interpretări superioare celor incluse în respectiva selecţie din BPT”.
Culai
martie 31, 2011
Regret / enorm! / un inconvenient: Nu deţin, nici nu aş putea oglindi aici originalele esenienelor „cântice”… „George-lesnian”, precum m-am declarat, îl reproduc, fără elogii (fiindcă nici măcar Lucian Raicu, prefaţatorul ediţiei BPT, 1967, n-a găsit – cu toate că l-a citat copios pe traductor – un mot, măcar, d’apreciere):
„Străină, zgribulită şi-n neştire, / Privea la chipu-i nalt şi depărtat [al Lunii, de fapt: identificată cu chipul unuia dintre căţei – n.m., Culai], / Iar luna plină, lunecînd subţire, / După colini a dispărut treptat. // Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă, / Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins, / Ca stele mari de aur în zăpadă, / Căţeaua ochii mari şi i-a prelins.”
1967… Eram singur la Traian ot Săbăoani. Şi, ca să nu urlu singur nopţile, la noroc l-am „cumpărat” pe Esenin decantat de Lesnea… şi-am plâns, şi-am urlat, şi-am cântat poemele sale în traducerea asta. Nu alta!… Nu altele… Poate mai mot-a-mot, poate mai-mai… De dragul lui Lesnea (apoi al Etei Boeriu, al lui Al. Balaci, Arghezi, Vulpescu…) m-am luat, şi eu, din când în când, la trântă (când vitejească, dar şi – pe alocuri – euforizantă, extaziantă) cu traducerea.
La şase pagini distanţă, „Vulpea” ucisă: unul din cele mai naturaliste tablouri ale morţii subit provocate de criminali ordinari, impenitenţi… „Căzu-n viscol coada[-i] de jăratic. / Buzele de morcov putred s-au umplut. / Era miros de frunziş şi lut. / Şi-n vizuină, răsfirându-se molatic, / Sîngele se prelingea tăcut…” Între nesigur adăpost şi pericolul permanent, aşa se petrec mai toate morţile noastre.
… Maică-mea, încă trăia… Dar, nu pe versurile lui Labiş am cântat eu o „Scrisoare Mamei”… Şi, nu pe ale unui alt poet am proslăvit săniile, caii, crâşmele şi pegra. Şi ţăranii atât de batjocoriţi de orişice regim parvenitar.
Iar, toate astea, i le-am datorat – pentru mine, traducător al unui singur poem puşkinian – unicului în a sa manieră de a interpreta sufletul slav: moldovanul George Lesnea.
Rog, să-mi fie înţeleasă (nicidecum iertată) prezumţiozitatea!
ovidiupecican
martie 31, 2011
Dragă Leo,
Mulțumesc pentru lămuriri, pricep prea bine ce spui. Excelentă și vestea despre apropiata sosire în română a poeziei doamnei Țvetaeva. Cât despre convingătoarele tale exemple din dl. Crețu, mărturisesc, nici nu știam că ele există. Ai bibliografie? Unde, când au apărut? Și – fir-ar! – eu de ce nu le am? (La asta nu tu se cuvine să răspunzi, desigur…)
Dragă Vasile,
Comentariul lui Leo chiar că merita să constituie o postare adevărată. Poate îl convingi să reia tema, la el, la tine sau… la mine pe blog (era să scriu Blok, haha!).
Salutare tuturor iubitorilor de poezie!
Leo
martie 31, 2011
Dragă Ovidiu, Igor Creţu e un basarabean, cu şcoală în interbelic. (N. 1922, Dumnezeu să-i dea sănătate!). Traducător de mare prestanţă, însă care a publicat doar în Moldova Estică, spre „dincolo”, ştii tu, podurile fiind blocate. Iată ce spune chiar el într-un început de mărturisire, pe care o găseşti la adresa: http://petrunegura.blogspot.com/2009/01/igor-creu-multe-lucruri-bune-s-ar-fi.html : „Tatăl meu a fost de trei ori senator în Parlamentul României. Eu am fost ofiţer în Armata română, dar am avut norocul să fiu trimis în luptă, cu brigada de ostaşi pe care o conduceam, în ziua cînd regele Mihai a dat ordin să îndreptăm armele împotriva nemţilor. N-am luptat deci niciodată cu armata sovietică, ceea ce ar fi fost pentru mine fatal odată reîntors în Basarabia. Mi-a surîs destinul în acel moment, care mi-a marcat viaţa. Originile mele deci şi gradul de sub-locotenent pe care îl aveam în Armata română, printre altele, au făcut din mine o persoană vulnerabilă faţă de regimul sovietic. În 1945 a fost dat ordinul de repatriere a celor care erau consideraţi cetăţeni ai Uniunii sovietice.” Nu sunt sigur, dar am impresia că unele traduceri de-ale sale, publicate la Ed. „Prut Internaţional”, se pot afla şi prin librăriile din stânga Prutului.
vasilegogea
martie 31, 2011
@ovidiupecican
„o postare adevarata” – multumesc, Ovidiu!
Culai
martie 31, 2011
Sigur, că pe stânga Prutului peregrin către mare, domnul I.C. trăieşte, ni se confesează şi-i publicat. Problema-i, însă, cu dreapta malului său, cea neunită prin nici un pod ferm.