În propriul Dosar de Urmărire Informativă se păstreză, pe lîngă note informative, materiale de sinteză, planuri de măsuri, şi stenograme ale unor convorbiri telefonice ale „obiectivului” sau soţiei acestuia, transcrieri ale unor scrisori expediate ori primite dar, surpriză, şi două texte literare de care uitasem complet. Este vorba despre două brouillons de proză. Îmi amintesc acum, că în acea perioadă începusem să experimentez o formulă „contrapunctică” de proză scurtă, în care glisarea neexplicată a situaţiei sau personajului dintr-un loc sau timp în altele era o expresie a influenţei lecturilor din Mircea Eliade. Mă îndoiesc că „specialiştii” Securităţii au avut „organe” să detecteze această influenţă, deşi, oricum o acuzau fără nici o nuanţare, masiv şi „nediscriminatoriu”. Una dintre „povestiri” a fost folosită de mine, mai tîrziu, în construcţia romanului Scene din viaţa lui Anselmus (Bătrînul şi apa). Cealaltă, însă, (O ţigară), a rămas cu totul în uitare, părîndu-mi astăzi mai surprinzătoare şi mai proaspătă decît, probabil, o voi fi socotit-o în 1976, cînd mi-a fost confiscată. (La percheziţia de atunci mi-au fost „ridicate” mai multe manuscrise. N-am primit înapoi decît o parte. Ca de altfel, şi din cărţi.)
(Re)citindu-le acum, în corelaţie cu aprecierile din „notele de sinteză” ale Securităţii, nu pot să nu mă întreb unde era „caracterul lor necorespunzător ideologic„, în ce a constat gradul de periculozitate care făcea necesară punerea în mişcare a unui întreg mecanism pentru „a preveni apariţia lor„. Singurul adevăr cert pe care îl am la dispoziţie acum e că „prevenirea” a reuşit deplin. N-am putut să public o carte de autor decît după Revoluţia din Decembrie 1989. Dar, „trenul” generaţiei mele era deja departe! Mie îmi mai rămînea posibilitatea folosirii unei drezine! Ceea ce fac pînă azi!
Dar, hai să ne imaginăm că ne aflăm la o şedinţă a Cenaclului Echinox, în Sala Schakespeare, la Filo, în primăvara anului de graţie 1975… Citeşte: „Obiectivul„…
(Pentru lectură daţi clik pe pagini. Pentru comentarii, să nu aveţi emoţii! Din păcate, conducătorul cenaclului,
Italienistul, Profesorul, Diplomatul Marian Papahagi, nu mai e printre noi. Ce bine ar fi fost să fie!)
*** Între timp, căutînd prin „cutiile-arhivă” ale „obiectivului”, am găsit primele lui texte publicate în Echinox. Ele sunt traduse, într-adevăr, în limba maghiară, de camaradul meu de „arme”, coleg de facultate şi prieten vechi, poetul, prozatorul şi filosoful Egyed Peter, redactor responsabil pentru paginile în limba maghiară ale Echinox-ului la acea dată. Nu mai am variantele în limba română. Astfel că le voi reproduce, în facsimil, aşa cum au apărut, prelungind, într-un fel spiritul echinoxist, şi aici, pe blog. Titlurile lor sunt, în româneşte: Becul, Nepotriviri, Sculptorul.
Sare'n Ochi
Aprilie 12, 2011
mecanismul trebuia sa-si justifice existenta – de ce crezi ca primeau nemernicii aceia banuti buni sa-si hraneasca si inmulteasca familia? in Romania acelor ani nu exista incalzirea globala, nici gaura de ozon si nici iodul radiocativ din apa de ploaie si laptele de oaie – in schim exista „dusmanul de clasa” care sa justifice solda.
Culai
Aprilie 12, 2011
Îmi pare rău că n-am fost primul pe ‘acest’ fir…
Îmi pare bine că (sper!) a fi fost primu’n problemă, pe alt fir!
Aici, mă repet parţial şi susţin: Bătrânul bătrânului Vasile Gogea bate povestioarele simpliste ale unuia…, parcă Hemingwey (ori, cum naiba s-o mai fi scriind în limba aiasta interaută)…
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Culai
Domnule Culai,
cred, sper că glumiţi (cu tandreţe, desigur)! „Bătrînul” lui Hemingwai este maximal, inegalabil şi incomparabil. Mai ales cu un exerciţiu de „caligrafie” făcut de un june nu tocmai lămurit asupra mersului lumii!
Dacă nu glumiţi, atunci riscaţi să fiţi considerat ironic…
Culai
Aprilie 12, 2011
Nobile Cneaz, eu nu glumesc în faţa stărilor serioase de fapt!
Filmul e Epocal (deşi trucajele idioate), numai datorită Actorului!
Povestioara (ce-i dreptu’: de mine cetită tardiv după film), m-a dezamăgit…, poate şi din a traducătorelui vină…
Însă (întrebare doar pentru mine retorică): cum mama-naibii se face că marele H. a ajuns cel mai mare mai degrabă prin filmări (deci, scenarii) decât prin ce-a scris?… Care „muze” i-au perpetuat-at-at&iar-at geniul acestui american prozaic, nedemn de Mark Twain sau Jack London… Şi care… a sfârşit cum a sfârşit: nebărbăteşte.
pop lucian
Aprilie 12, 2011
Caracterul necorespunzător ideologic?!..sunt doua exerciţii, crochiuri, mişcări de dexteritate ale mâinii să le zic aşa, se simte grija, duioşia începătorului faţă de personaje, marea şi cactusul promite, lăptarul este privit aproape cu lacrimi în ochi de către autor, un paria pe care trebuie să-l considerăm om de aceeaşi valoare ca noi! Frumos Vasile Gogea! … Ce este subversiv?…Oceanul ca mărime incontrolabilă?…Mai degrabă, au adoptat o logică sănătoasă: Cine citeşte cărţi interzise, scrie povestiri interzise. Ţi le confiscau şi dacă erau două poeme în proză dedicate partidului! Na!…Cu drag, Lucian
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@pop lucian
Salut, Lucian! Mi-era dor de bunul tău simţ şi umorul fără „note de subsol”! „Ţi le confiscau şi dacă erau două poeme în proză dedicate partidului! Na!…” Ha. ha! Da, logic!
Mulţam fain!
Culai
Aprilie 12, 2011
„O Ţigară!”… sinistru de frumos povestire!
Domnule Gogea, dar pe aceea a spărgătorului de bazalt, de la Bicsad-Carieră, ajuns de nevoie tanchist în a doaua capitală ştefanid-muşatină, o ştiţi?
Ori, pe aceea a enigmaticului principe Ghika, tot pe acolo-n domiciliu forţat…
Ori, pe a vatmanului ieşean, abia ieşit din puşcărie, pentru o vină *a la păun* şi care avea foaie de drum de călătorie, dar murea, se stingea de foame, la nici 100 de km de familie, casă (de o mai avea!)…
Că, prea observ că le fotografiaţi (ori pictaţi) pe toate, precum clasicii aruncaţi azi de către pos-prost-moderni la al istoriei ireversibile (?) pentru ei coş…
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Culai
Ei, da, d-le Culai, e plină lumea de „teme”! Problema e să găseşti tema ta (adesea ea e şi teama ta!). Şi-apoi să te confrunţi cu ea, care pe care…
Culai
Aprilie 12, 2011
Marele Papahagi nu mai e… Asta e, ne-a luat-o-nainte.
Dar, vă rog, pentru noi, cei ce nu l-am ştiut la faţă : spuneţi, cum a decurs acea reuniune de cenaclu!
Nu lăsaţi să (ne) piară memoria de (bună şi) veşnică a lor pomenire.
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Culai
Chiar pe aceea/aceasta propusa amintirii nu pot s-o povestesc, caci e una imaginara. In sensul ca aceste doua texte n-au mai ajuns a fi citite nicaieri. Dar, sigur, au fost altele. Imi amintesc de prima mea lectura la „Echinox” (tot prin 1975), cu alte texte (abandonate, rescrise, rupte…). Erau in sala „Schakespeare” printre altii, Virgil Podoaba, Gheorghe Perian, Aurel Pantea, Ion Pecie (recent repausat, R.I.P.), Ioan Grosan, Horia Ciovarnache (R.I.P.), Radu Saplacan (pe care il vom comemora vineri la Bistrita si Branesti), Augustin Pop (R.I.P.), Viorel Muresan…
Marian Papahagi conducea intilnirea literara. A vorbit ultimul, dupa lectura mea (eram atit de emotionat cum nu fusesem nici la examenele de admitere, si nu erau usoare in acea epoca!) si dupa citeva interventii, critice si binevoitoare, totusi, Marian a fost necrutator. Rareori am auzit o retorica aproape torentiala, controlata insa de o logica interioara fara fisura ca la Marian Papahagi. Dar prieteneste, incurajator, fara morga de „magister ludi”. Dupa „sedinta” ne-am oprit la crama „Mongolu'”, unde toate „distantele” s-au topit si am fost, firesc, fara „ceremonii” acceptat ca „echinoxist”. Am mai citit, apoi, de mai multe ori la „Echinox” si am avut bucuria de a culege si destule laude de la Marian Papahagi, incit sa ma simt deja unul dintre cei mai importanti studenti ai Clujului! Fie-i pastrata vie amintirea!
Iancu Motu
Aprilie 12, 2011
Vasile,
seară bună chiar dacă iar plouă, e frig şi cică e primăvară. Acuma n-o să mă apuc să fac pe cunoscătorul în literatură. Că nu sunt. Dar mă întreb şi eu, ca prostu’ ce e subversiv în cele scrise de tine? În afară de faptul că răspunsul e nimic – logic – în afară de cele scrise de Lucian, poate că este un răspuns foarte simplu: „subversiv” erai tu, „subversivi”erau mulţi alţii. Ticăloşii ne aveau ca subversivi pentru simplu fapt că existam aşa cum existam. Că nu eram ca „ei”, că aveam în spate ( uneori fără să ştim prea bine) un gen de povară pe care ne-am luat-o benevol să nu fim ca ei. Subversivi? Demni? Cine să mai ştie acum?
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Iancu Motu
Buna seara, Iancule! Imi vine sa spun ca „subversivi” erau ei. Dar, vorba ta: iara ploua, iara-i frig si zic si eu ca Bacovia, citindu-l pe Petofi: „esik, esik, esik”!!
Iancu Motu
Aprilie 12, 2011
Desigur că erau! Numai că nu le-a spus nimeni. Erau subversivi împotriva propriilor lor neamuri şi rubedenii, a tuturor celor care i-au adus pe lume. Un ţăran din Porolissum ( nu-mi place nici în glumă să-i spun Moigrad!) imi spunea, într-o seară la o sticlă de „stropşală” că nu vrea să-şi mai vadă fiul care l-a făcut de ruşine pe el şi tot neamul lor: se făcuse miliţian! Citez din memorie: ” Apăi domn profesor, ce ruşine mai mare trăbă pă noi ca un bitang ca ăsta?” Erau subversivi, unii fără să-şi dea seama de idioţi ce erau, că un neam nu se face cu soşoteli şi tras cu urechea, cu pumni daţi în gurile şi stomacurile celor ce mai au puterea să ţină capul sus. Dar ştiau ceva pe care noi, se pare, l-am uitat. Atunci când bărbaţii unui neam renunţă la cismă, pinteni şi sabie şi îşi iau pe ei ţoale „domneşti” se duce dracului mândria.
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Iancu Motu
Exact la asta ma refeream si eu. De altfel, si Goma a spus ceva asemanator (corect: noi spunem ceva asemanator cu ce a spus el!): ca adevaratul dizident din Romania e Ceausescu, in raport cu restul natiunii. Nu stiu daca azi mai sustine chestia asta. Imi pare ca au fost mai multi, mult mai multi „dizidenti” de teapa asta.
Iancu Motu
Aprilie 12, 2011
Păi vezi de ce spuneam cu altă ocazie că e o crimă atunci când îi renegi pe cei cu „sânge albastru”? Că a fost o adevărată crimă atunci când au fost anulate titlurile nobiliare la români? Că sfărmând blazoanele ce arătau, mai toate la mica noastră nobilime – în câmpul iconografic- ba o sabie, ba un coif ori un buzdugan s-au sfărâmat destine. Destine şi orgolii obţinute cu sânge. Orgolii bine întemeiate ale unor neamuri în care bărbaţii stăteau mai mult în şa decât în scaun, iar atunci când şedeau în paul mesei nu cădeau laţi sub ea după primele două vedre de vin. Iar femeile acelor bărbaţi erau aprige şi mândre, purtau nume de Maria şi Ana şi Oltea şi Mândra şi Neaga. Iar pruncii lor nu plecau capul decât în faţa lui Dumnezeu şi a părinţilor lor. Şi ei, cu toţii, cu neamurile lor se frângeau nu se făceau „ghiocei” în faţa lui Nimeni.
vasilegogea
Aprilie 12, 2011
@Iancu Motu
Draga Iancule, ai dreptate. Din pacate, acum „ma pierzi” – o viroza rebela si violenta ma trage la pat (am luat ceva „nasturi”). Pe miine, cu Dumnezeu!
Iancu Motu
Aprilie 12, 2011
Chiar dacă te-ai cuibărit deja în aşternuturi ( cu bumbii luaţi în contra virozei!) nu pot să nu-ţi urez o noapte liniştită şi cu spor la sănătate.
Ion Ionescu
Aprilie 13, 2011
Cred ca era ceva „subversiv” in aceste doua (mai mult decit simple schite) povestiri. In prima se poate „citi” o atractie „periculoasa” catre alte zari, visul interzis al oricarui roman in acei ani. Acum, as face o legatura cu „Logodnica locotenentului francez”, mai putin cu Mircea Eliade. In a doua povestire insa e mai grav: se confrunta „clasa muncitoare” cu „clasa ginditoare” sau „visatoare”, lenesa si parazita. In timp ce unii „munceste” si dupa pensie, altii „gindeste” la femei! Nu e corect! Aici, da, e o fractura de timp in felul lui Eliade, din „Strada Mantuleasa” de exemplu. Bune texte si azi!
vasilegogea
Aprilie 13, 2011
@Ion Ionescu
Stimate domnule Ionescu,
n-ati fost, cumva, pe la Cenaclul Echinox? Glumesc. Interesanta „lectura”, orecum in „logica” epocii. Imi amintesc de o expozitie de postere cu pasari calatoare. Cuprindeau pozele diferitelor specii de pasari, insotite de descrierea traseelor si perioadelor de migratie. A fost inchisa dupa exclamatia indignata a unui mahar comunist de la „propaganda”: „pasari calatoare ?!?”
Multumesc pentru lectura „hermeneutica”.
Culai
Aprilie 13, 2011
Mă rog să fiu tolerat cu acest minidiscurs colateral principalei teme (literare, de excepţie, chiar dacă extrase dintr-un dui).
Voi a-i spune cui nu încă nu ştie că una din, poate chiar prima lecţie de civism din şcolile de miliţie (şi nu văd de ce nu, azi, de poliţie, jandarmi şi a tot felul de tauri pe motiv de boideguarzi) era că-n fiece individ se află un infractor la pândă… Şi, să te mai miri că – astfel educaţi, îndoctrinaţi – tot ei au ajuns şefi ale celor mai periculoase bande de infractori loco şi interlopi, cu protecţie de la stăpânire.
vasilegogea
Aprilie 13, 2011
@Culai
Un mai vîrstnic prieten, trecut pe la Aiud şi Canal, îmi spunea, prin anii ’80 ai secolului trecut (tresar de fiecare dată cînd trebuie să fac această menţiune: ia te uită! stau deja „călare” pe doi seculi!): „nu există decît două categoriide oameni în ţara asta: puşcăriaşi şi puşcăriabili”! Cred că după 1989 a apărut şi o categorie intermediară: „aşiabili”!
fides et veritas
Aprilie 13, 2011
(Ne)reducînd total la „absurd” – un absurd care a strivit vieţi -, cred că „necorespunzător ideologic” era orice text (dar nu numai) pe care propaganda nu îl putea utiliza. Controlul ideologic tindea în mod „natural” să acapareze totul. Cu cît prelua mai mult, cu atît „realitatea” ideologizată era mai … „reală”.
InimaRea
Aprilie 13, 2011
Vasile, te joci – e dreptul tău dar uite că oamenii se mai şi păcălesc. Nu textele tale erau subversive, tu erai – şi tot ce ţinea de tine. De aveai o pisică, era şi aia subversivă, o găseai la CNSAS îndosariată. Şi c-un catus, la fel păţeai.
Apropo, frumoasă povestirea – un roman in nuce. Pasca ‘mă-si viaţă!
vasilegogea
Aprilie 14, 2011
@InimaRea & @fides et veritas
Ceea ce m-a infuriat cel mai rau la prima lectura a dosarului a fost sa descopar transcrieri ale unor scrisori de dragoste din „anii de logodna”! Si iubirea era subversiva?
Culai
Aprilie 15, 2011
În afara şefilor ierarhici, totul era (şi-a rămas!) subversiv pentru fauna acestor şobolani. Până şi-un loc cedat (într-un mijloc de exterminare-n comun), şi-o admirativă privire spre tandreţa unor magnolii…
Dar, cele mai înfierabile erau moţăitul din timpul şedinţelor de prelucrare ideologică. Mult mai grave decât somnul generalizat al camerelor reunite de-acum. Acum, aiştia n-au nici o scuză, dar nici nu se simt obligaţi. Atunci, un simplu clipocit a somn era un act de pierzanie.
Aşa, obligat de împrejurări, m-am fost deprins: în armată, să dorm de-a-n picioarele în ghereta de pază, cu arma la picior şi cu urechile ciulite la harmalaia câinilor de pe maidanul Gnencei; la şedinţe – cu ochii larg deschişi (a visare); cu fetele de aici – să nu corespondez prea des; cu străinătatea – da.
Amar nouă!
InimaRea
Aprilie 13, 2011
Culai: Domnu’, am tupeul a-ţi face unele recomandări. Habar n-am de unde-mi vine, aşa oi fi. Bineînţeles că eşti liber a le ignora.
Mai întîi, despre cum scrii: excelezi pînă la excedare cu „stilul”, de-i e greu omului să te urmărească. Dacă asta urmăreai, ai reuşit. Eu aş zice „mai simpluţ că-i mai drăguţ”.
Apoi, cu Hamingway (mere şi varianta Hemingway, zice Wilkipedia – ea ştie de ce). Nu-i musai a-ţi plăcea dar mare scriitor rămîne. Ţine de tipul narativ, la care temele – vorba lui Vasile Gogea – contează. Zicea el, odată – Hamingway, nu Vasile – că programul lui era „de stat” 8 ore la masa de scris, că mergea ori nu mergea scrisul. Trăgea de el, american 100%. De astfel de tipi rîdea Marin Preda (Imposibila întoarcere): Cică opera literară e 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Atunci, orice ţapinar îşi poate scuipa în palme şi trînti un roman.
Dar uite că pe Hamingway îl ştie lumea, iar pe Mărin al nostru – ba. Care nici el, vreun calofil.
Filmul Bătrînul şi marea nici nu e film, e naraţiune filmată – chestie specific americană, unde pun băieţii de-o concretizare, compensînd minusul de imaginaţie. Fără Spencer Tracy, filmul acela era curat documentar.
Cartea, în schimb, „e adevărată” peste poate. Cui nu-i pare astfel, nu i se potriveşte procedeul narativ-exemplar, biblic – i-am putea spune, căci şi-n Biblie, tot poveşti a căror semnificaţie depăşeşte – „transgresează”, na! – aparentul prozaic. Ceea ce permite trecerea dinspre prozaic, înspre artistic este fabulosul – la Hamingway, întoarcerea pe dos a parabolei lui Iona (Jonas, la ei). Iar concluzia – „marele adevăr”, în bună tradiţie moralizatoare creştină, fie şi baptistă – poate fi luată ca atare (Omul poate fi distrus dar nu învins) dar şi altfel (Pentru a fi învins, omul trebuie distrus).
Iar o chestie yankee – de-o aveam şi noi cîndva (Mor cu el de gît) da’ ne-a trecut. La ei, vine din inacceptarea ideii de înfrîngere. Eu zic că le-a folosit destul, au ajuns a abuza de ea – dar asta-i altă poveste.
Dar Hamingway are texte mai tari decît Bătrînul şi marea – Soarele răsare, soarele apune, A avea şi a nu avea, Zăpezile de pe Kilimanjaro, Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber. Mai ales ultima e foarte tare! Şi după asta s-a făcut film, unde s-a străduit scenaristul să explice de ce mama dracu’ îşi omoară nevasta omul pe care-l înşeală. Cea mai mişto explicaţie a fost una cam chinezească: Păi, după leu, urma să intre ea în cătare – a fost femeia în legitimă apărare.
Culai
Aprilie 13, 2011
Domnu’ (adică jE) n-are ce să-i replice dumnealui, InimăRea.
Dacă n-am avea păreri şi păreri, omenirea ar urla de urât precum câinii în lanţ pe lâng-o casă pustie.
E mare oricare scriitor care ne-(mi-)a însemnat devenirea, stilul, judecata. De exemplu, mie mi-a plăcut, de adolescent, unul : Valentin Kataev, extraordinar de bine tradus, apoi transpus şi pe peliculă (de fapt, la noi, de mai ţin bine minte: întâi venea filmul, iar de plăcea, în câteva săptămâni apărea şi cartea. Fiindcă aveam o dată traducători.) Mi-a mai plăcut Evghenii Evtuşenko… Însă eram prea bătrân, ca să mă mai atragă-n extraordinara lui Siberie. Şi Druţă, moscovitul moldav.
Nu vreau să supăr pe nimeni, nici să-i fac cuiva inimă rea: lectura ce nu mă face să râd copios (îi invoc numai pe „micii” mei, cei mari: Gheorghe Brăescu, Petre Dulfu), să lăcrimez din când în când, ori să stau cu sufletul la gură (şi judecata-n veghere), pân-la final (chiar de ar fi ca să pierd încă o mie şi una de nopţi cetind)…
O fi şi altfel de beletristică literatură, dar nu-i pentru timpul meu din ce în ce mai drămuit. Ei, şi ce-i, dacă Preda nu-i universal. Nici Eliade, Cioran nu-s (orice ar spune unii, alţii), nici Istrati… Dar, ce Prozatori, ce Scriitori!
Nu-mi cer scuze pentru stil, fiindcă a unui frânc vorbă: aista mi-i omul!
Culai
Aprilie 15, 2011
În fapt, pe d-sa, Dl InimăRea, nici nu-l cunosc. Decât în distinsa-i calitate de excelent, chiar excelentissim blogger. Intimii se mai scapă, de-l apelează George. Eu l-am apreciat de prima dată. D-sa vădeşte că nu-i dispus la reciprocitate. Nu-i bai, asta-i!
Dar, cu prima ocaziune, tot d-sa va face cinste c-un brudărşaft (aşa pronunţ, aşa scriu!), nu pentru flituială. Mi-ar place să am şi eu motiv de a-l tutuirisi, de-acolo-ncolo.
În aşteptarea d-sale roman (cel anunţat de câtva timp la Timpul), cu deferentă reverenţă, al d-sale – unCulai, ia, acolo…
Culai
Aprilie 15, 2011
Şi-mi răspund, ecou al zilei în care Marele Radu (fie-i veşnică pomenirea!) v-a adunat, spre a ieşi de la slujba de pomenire taman de-odată cu timidul Soare: v-am decoperit, cine sunteţi, domnule George InimăRea, ochi de fântână sălăjană.
Domnul fie cu voi!
Şi cu mine, de-o parte!
Culai
Aprilie 15, 2011
http://www.luigibambulea.ro/critica/risipele-lui-radu-saplacan/
unde-i şi-o poză de grup, cu doar 9 apostoli, mai mult ori mai puţin umbriţi…
Radovan d’avanti alle Porte dell’Eternita.
Dorin Tudoran
Aprilie 14, 2011
@Vasile Gogea
Ai fost, ramai si vei continua sa fii vinovat. S-a stabilit. S-a aprobat. S-a memorat. Si impotriva acestui fel de „memorie” nu se poate face nimic, Vasile, draga!
Vasile Gogea
Aprilie 16, 2011
@Dorin Tudoran
Incep sa ma impac cu acest „verdict”, draga Dorin! Poate nu impotriva acestei memorii, dar pentru o alta memorie se mai poate face cite ceva!