Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru (III). Problema Basarabiei

Posted on aprilie 20, 2011

27



                Al treilea set de „cioburi” restaurate şi expuse aici de istoricul Iancu Moţu, de pe „şantierul arheologic” al mărturiilor celui care a fost primul şef al Partidului Comunist din România, Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, ne oferă posibilitatea de a reconstitui „poziţia” bolşevicilor ruşi, dar şi a celor din România, faţă de „problema Basarabiei„. Caracterul profund antinaţional al politicii acestor „revoluţionari romantici” (cum, cu obstinaţie mistificatoare, continuă să-i numească unii dintre cei care, în numele şi cu simbria statului român de azi, se „ocupă” cu studierea şi condamnarea „ştiinţifică” a comunismului), natura teroristă a acţiunilor lor, cinismul şi dispreţul faţă de principiile democratice social-democrate, ca să nu mai vorbim de cele burgheze, ies în relief fără nici o posibilitate de a le confunda. „Oglinda” istoriografiei marxiste din ultimii cincizeci de ani ar trebui să se facă ţăndări…  

                   Tema de azi îmi dă ocazia să adaug şi eu, la acest serial, o mărturie a unuia dintre subiecţii-victime a acestei istorii. Mărturia lui ilustrează efectele concrete, criminale ale punerii în practică a „celei mai înaintate învăţături” despre binele omenirii. Pentru acest adaos îi mulţumesc prietenului şi camaradului de „baricadă civică”, în 1990, din Braşov, profesorul Mircea Ivănoiu, care mi-a dat o carte a cărei lectură a fost tulburătoare. Este vorba despre a doua ediţie a volumului de mărturii ale unor români refugiaţi din Bucovina şi Basarabia, Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, Editori Smaranda Vultur şi Adrian Onică, Cuvînt înainte de Smaranda Vultur, Studiu introductiv de Igor Caşu. Volumul (impresionant şi ca dimensiuni) a apărut la Editura Brumar, sub egida Universităţii de Vest din Timişoara şi a Centrului Interdisciplinar de Studii Regionale în acest an. Lucrarea beneficiază şi de un text însoţitor (pe coperta IV), tradus şi în limba engleză la finalul volumului, semnat de  Sanda Golopenţia, precum şi de un „album” fotografic cu valoare de document şi cu o putere de sugestie deosebită.

                    Dar, mai întîi, noile fragmente din Plăpumaru, în prezentarea profesorului Iancu Moţu:

                             Problema Basarabiei

                Una din discuţiile abordate în mai multe ocazii a fost aceea a Basarabiei. De fapt, era legată de două probleme. Prima, ţinea de pretenţiile ruseşti asupra teritoriului Basarabiei. A doua, de modul în care era organizat aşa-zisul PCdR.

                La un moment dat unii dintre deţinuţi ( bănuiesc şi dintre foştii legionari) l-au întrebat pe Plăpumaru despre situaţia din Basarabia.

                „ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deţine tovarăşii din Ucraina.  Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administraţie era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ţine o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovarăşii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea.  Şi dacă nu s-a reuşit atunci, tot s-ar fi reuşit. Aşa cum s-a şi întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.”

                 Probabil că discuţia a iritat deţinuţii şi s-a continuat:

                „  Pe voi ( legionarii) nu v-a preocupat decât să vă luaţi de tovarăşii evrei sau de ucraineni. La ce v-a folosit?  Ei erau cu noi şi vă urau că vă credeaţi mari şi tari. Ce prostie din partea voastră să credeţi că tot fluturând românismul veţi obţine ceva. Ce-aţi obţinut? Românizarea nu s-a făcut şi nici nu se va putea face vreodată. Aţi agitat steagurile voastre peste tot unde v-au primit dar oamenii nu erau de partea voastră. Noi aveam mult mai mulţi şi ştiam să-i conducem. Nici la Iaşi nu aveaţi pe toţi de partea voastră. Muncitorii adevăraţi erau cu noi.”

                 I s-a amintit că la Iaşi erau grupări sindicale ale munictorilor naţionali.

                 „ Da, e adevărat. Dar noi nu aveam nici un interes să-i luăm cu noi. Erau tulburaţi de toate prostiile pe care le-au auzit în tot soiul de întruniri. Ce le putea oferi un sindicat revizionist care nu avea nici direcţie bine stabilită, nici o conducere fermă? Aşa că tot s-au agitat şi n-au făcut mare lucru. Iar când au văzut că guvernele nu le-au dat nimic s-au spulberat. Măcar noi ştiam că aşa se va întâmpla şi am avut grijă să-i pregătim cum trebuie. Şi nu numai la Iaşi. Cei mai mulţi meseriaşi erau cu noi chiar dacă nu arătau. Că n-am avut cum să pătrundem la ţară este altă poveste. Acolo nu se înţelegea nimic din ce voiam noi. Marea noastră problemă nu erau însă ţăranii. Erau cei care înţelegeau ceea ce se cerea de la noi şi mai ales cum să facem să aducem sovietele la noi.”

                 „ Şi ce dacă cei mai mulţi dintre tovarăşii noştri din Moldova nu erau români? Ce dacă nu înţelegeau prea bine româneşte? Le dădeam materiale în limba rusă sau în limba care o vorbeau acasă ( idiş). Cei mai mulţi nu înţelegeau ce mare victorie a obţinut România că a anexat o provincie a Rusiei sovietice. Sperau să ajungă să trăiască destul pentru a ajunge să se vadă conduşi de tovarăşii de la Kiev şi să aibă parte de o situaţie asemănătoare celor din Ucraina. De altfel cei din Basarabia nici nu ţineau de partidul nostru. Ei erau cuprinşi în organizaţiile ucrainene şi erau conduşi de tovarăşi, pe linie de partid de la Kiev, iar pe tehnic de la Odessa.” ( la Odessa era stabilit un punct al NKVD, cu antene de transmisie, cu locuri de depozitare a materialelor pentru atentate etc. De acolo erau trimişi curierii şi alţii)

                „ Toată lumea ştia că partidul are subsecţii. Ce aşa mare lucru? Păi aşa stabiliseră tovarăşii de la Moscova şi de la Kiev. Ce puteau înţelege cei mai mulţi dintre tovarăşii din Ardeal când nu înţelegeau româneşte? Ei ţineau de organizaţia de la Viena, condusă de la Moscova de tov. Kun. Că din cauza intrării armatei în Ungaria au trebuit să-şi mute sediul la Viena. ( este vorba de campania armatei române din 1920). Nici tovarăşii din Banat nu prea voiau să fie conduşi de la Bucureşti aşa că au fost repartizaţi tot la centrul de la Viena.  Cât despre tovarăşii bulgari nici n-au vrut să audă de altă conducere decât a tov. Racovski. Cum el era la Kiev şi mai apoi a plecat în misiune ( ambasadele de la Londra şi Paris) organizaţia a fost preluată de tov. Enciu ( Enciu Atanasov).”

               „ Singurele probleme comune erau cele ale tehnicilor ( grupurile de atentatori). Ele erau organizate dinafară şi toţi din ţară trebuiau să-i ajute. Le găseam loc de cazare, locuri să se ascundă după acţiuni şi îi duceam la graniţă atunci când era nevoie. Făceam ce puteam să nu-i prindă la venire sau la plecare grănicerii sau jandarmii de prin sate. Că mai ales ultimii îi zdrobeau în bătaie până să-i predea armatei sau poliţiei. Mai apoi s-a băgat tare şi Siguranţa. Asta ne-a supărat cel mai mult că ăia aveau obiceiul să infiltreze oameni printre noi. Aşa a fost cu un fotograf din Huşi care a fost prins în timp ce fotografia ceva cazarmă. După ce l-au anchetat l-au recrutat şi l-au lăsat liber. Când a trimis materialele la centru ( Odessa) cei de acolo erau bucuroşi că puseseră mâna pe secrete militare. Mai apoi şi-au dat seama că nu sunt adevărate şi ne-au cerut să-l facem să dispară. Şi dispărut a fost!”

                Cineva i-a amintit de numărul mare de incursiuni peste Nistru ale unor bande înarmate.

               „ Ei şi ? Ce mare lucru că mai treceau unii tovarăşi peste Nistru şi mai luau câte ceva de la ţărani? Erau îmburgheziţi, aveau de toate şi în Ucraina erau ceva probleme cu recolta. Cine să stea să se uite că se furau ceva grâu sau altele? Lasă că n-au pierdut ţăranii prea multe. Mai mult îi jupuia regimul burghez cu taxe şi impozite.”

              „ Când au murit la graniţă de-ai noştri nu s-a scandalizat nimeni. Că trăgeau ca nebunii grănicerii. Nu odată au tras şi cu mitraliera şi au omorât tovarăşi, au distrus bărci. Ştiu că tovarăşii de la Kiev ne-au transmis că trebuie să găsim alte căi de pătrundere în România. Atunci am vorbit cu tovarăşii bulgari şi am căzut de acord că cel mai sigur traseu ar fi cel prin Varna.”

            Raportul „ Crăiniceanu”

            De fapt este vorba despre un raport cerut de către Camera Deputaţilor prin intermediul Ministerului de Interne. Nu era vorba de Crăiniceanu ( am verificat), ci de generalul Văitoianu. Probabil că Plăpumaru uitase numele real.

            „Ştiu că în Cameră, după ce eu nu mai eram acolo, s-a prezentat un raport pe care l-a citit un general, unul Crăincieanu. Acuma să fim bine înţeleşi. Eu cred că acolo erau o groază de prostii şi minciuni. Ministrul de interne avea nevoie de mai mulţi bani şi a găsit motiv că noi atacam pe Nistru. Noi n-am atacat nicidată. Erau misiuni ale tovarăşilor din partidul din Basarabia şi ale centralei de la Odessa. Că s-a tras e adevărat. Dar au căzut destui şi de-ai noştri. Nu mai ţineţi minte pozele alea de prin ziare care arătau răniţi şi morţi pe care-i denumeau bandiţi şi bolşevici? Au murit şi dintre soldaţi. Aşa e la război.”

            (  Din Raportul Văitoianu. Raportul, prezentat în faţa Camerei arată numărul victimelor din rândul trupelor române şi din rândul jandarmeriei. A fost prezentat în luna mai (?) 1923  şi cuprindea datele de până atunci : 193 morţi şi 187 grav răniţi din rândul grănicerilor şi jandarmilor; 106 funcţionari din alte servicii ale statului. Nu au fost prezentate date cu victime din rândul populaţiei civile dar s-a estimat că furturile depăşeau orice imaginaţie. S-a ajuns să fure până şi fiare de călcat!)

                                                „Întîi cărţile!”

               „Bineînţeles erau foarte bine pregătiţi pentru a suprima populaţia. Cînd or ajuns în sat prima dată, or avut grijă să adune toate cărţile de şcoală, din biserică, de unde erau şi să le dea foc. Şi-au dat un comunicat la populaţie, toată lumea să-şi ducă cărţile, nu există să rămînă la cineva o carte, toată lumea să-şi ducă cărţile şi să le predea. Aşa cum o fost ordin să predăm armament, dac-o avut cineva. Cartea era socotită o armă. O parte le-or predat, altă parte le-or îngropat în pămînt, le-au pus într-un fel de cutii, de lăzi, ca să nu putrezească. Drapele, care-or avut drapele; le puneam cînd era sărbătoare, cînd era Ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului. Ziua de Ispas era Ziua Eroilor, o sărbătoare foarte importantă pentru neamul românesc. Era socotită aşa de importantă ca sfintele Paşti şi ca ziua de Crăciun. Care-or avut drapele or trebuit să le predea. De cărţi nu se ştia cine are, cîte are. Au mai dus unii, da’ nu toţi. Dar de drapele se ştia, că aveau agenţi în comună, de ei n-o ştiut nimeni, absolut nimic. Aveau trei agenţi în comună, care or ţinut legătura cu ruşii cu ani de zile înainte de a veni ei. Ei mai mergeau pe undeva cîte-o zi, două. Din cînd în cînd mai venea cîte-un civil pe la ei prin casă. Aceşti trei agenţi erau oamenii lor de legătură. Şi cînd or venit ruşii, ăştia trei ştiau, le-or pus o banderolă roşie pe mînă şi i-o luat cu ei şi mergeau din casă în casă şi spuneau care-au avut drapele tricolor. Şi a început persecuţia, a început perioada de persecuţie şi de teroare pe populaţie.

        Dar întîi cărţile. Mulţi îşi puneau problema că de ce adună cărţile. Cînd or luat cărţile de la un popor înseamnă că l-or înecat. Cînd n-ai carte nu mai eşti om, ai uitat tot trecutul, tot ce-a fost. Ăsta era interesul, să nu mai aibă nici o legătură cu trecutul, cu istoria şi să înceapă ei cu politica lor, cu istoria lor falsă cu care o duc de ani de zile şi-o duc şi-n ziua de azi. Dacă la om i-ai luat cartea şi mîncarea poţi să faci ce vrei din el, aşa cum faci dintr-o bucată de plastilină.”

        (Gheorghe Holovati, refugiat)