Gheorghe Crăciun: „Cum am devenit prozator”. Remember

       Porneam efectiv la drum pe acest blog, în urmă cu un an, cu o evocare a celui care mi-a fost coleg,  prieten şi maestru, Gheorghe Crăciun . Mă întorc la el, ca la un nou început,  dar, de data aceasta chiar la începuturile lui (dar cît de incredibil de mult seamănă aceste începuturi pentru mulţi dintre noi!), povestite de el însuşi. Mi-e imposibil să mai adaug ceva, deşi am fost unul dintre martorii acelor căutări şi tatonări febrile. Reiau, pur şi simplu, un fragment din Trupul ştie mai mult şi îmi imaginez că stau de vorbă cu el în „modulul lunar” (cum îi numisem eu bucătăria de cel mult 2×2, el numind-o „nacelă cosmică„), noaptea tîrziu, în şoaptă pentru a nu trezi copiii care dormeau în camera (de altfel unică) alăturată. Fumul de Carpaţi fără devenea aproape o gelatină din cauza frigului. De undeva, pe aproape, unde se afla Staţia de salvare, se mai auzea zgomotul ambulanţelor, fără sirene…  Şi de la Spălătoria din apropiere se auzeau motoarele maşinilor industriale de spălat… Dar noi transformam lumea în cuvinte şi căutam o sintaxă potrivită pentru această glorioasă lucrare! Noi nu vroiam să ne „trăim viaţa conform gramaticii” (cum ar spune poetul Ion Mureşan), ci căutam o gramatică nouă, care să ordoneze şi să raţionalizeze, chiar estetic, viaţa mizerabilă, lipsită de orizont pe care o trăiam deja. Şi, aproape imperceptibil, ne trăia ea pe noi… Trupurile noastre începeau să ştie mai repede, cel al lui George a înţeles însă primul…

(vezi şi: https://vasilegogea.wordpress.com/2010/04/28/gheorghe-craciun-60/ )

         Aşadar:

                Experimente sau mişcări de unul singur sau cum am devenit prozator

         „Am devenit prozator între 1974 – 1978, vara, în vacanţe dezabuzate, plictisitoare, în <<chilia>> mea de la Tohanul Vechi, refugiat strategic între cărţi şi prăfoase colecţii de reviste, ros de ambiţia unui limbaj adamic, isterizat cromatic de cerga portocalie a patului pe care zăceam ore în şir, calmat intermitent de zborul vrăbiilor şi de aerul rece, verzui ca o apă de acvariu, al curţii.

          Am devenit prozator oferindu-mă prizonier unei camere veşnic cu uşa deschisă, albă şi friguroasă, vulnerabilă tuturor zgomotelor, eu ascunzîndu-mă în ea şi fumînd, gîndindu-mă cu încetineală la mine ca la un păianjen solitar secretîndu-şi paralizanta-i sintaxă, ca la un fel de aparat de percepţie asediat de vuietul străzii pe care treceau betoniere şi maşini cu buşteni, care-mi sugea în vîrtejul ei monoton efulguraţii şi gînduri, amintiri şi plăceri. Am mai păstrat în memoria acelor recluziuni programate şi foşnetul umezelii evaporîndu-se tulbure din stivele de scînduri, culoarea albastră, violet de albastră, a munţilor ce mă înconjurau. Toate acestea nu erau lucruri noi pentru mine, dar ele nu se puteau povesti şi nu mai aveau nici o şansă să devină poezie. Aşa că am fost obligat să învăţ să vorbesc.

           Dar am devenit prozator şi în nacela cosmică a bucătăriei noastre din Braşov, într-o locuinţă sufocantă, liliputană, provocînd în orice clipă toate atingerile cu putinţă, în care mă întorceam de fiecare dată cu senzaţia că mereu am uitat ceva esenţial şi că nici măcar Wittgenstein nu are dreptate, în care eşuam de pe autobuzele şi trenurile mele navetiste ca din tot atîtea aventuri imposibil de verbalizat. Am devenit prozator aproape fără să-mi dau seama, înconjurat de minimale piese de mobilier, de perdele şi vase, de jucăriile copiilor şi caiete de teze, acoperit ca de o apă continuă de bolboroseala radioului şi fîşîitul nevrotic al gazului metan. Vibrau în mine, incomode şi lipsite de sens, propria mea tinereţe insurgentă, scene din satul Nereju, frunzişuri de pădure, puzderii de obligaţii mărunte. Mă transformasem în cutia de rezonanţă a unei curţi interioare în trepte, cu o suprafaţă meschină, rece ca un coridor de puşcărie, de o fantastică impudoare, în care orice sunet se repercuta înmiit. Aşa că am devenit prozator, am vrut să înţeleg mai mult, să înţeleg o dată pentru totdeauna (acum îmi vine să rîd), am crezut că voi muri repede şi că limbajul e totul, am încercat să(-mi) trăiesc monotonia ca şi cum aş fi trăit pur şi simplu. A fost o încercare neurastenică. A fost o încercare din care am ieşit răvăşit, mai grabit în mişcări, mai negru la faţă, mai ocupat şi mai plin de dorinţe, pierzîndu-mi dintr-o zi într-alta zîmbetul, dinţii, umorul, umoarea lirică.”

                   (Text extras din volumul Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993 – 2000), Editura Paralela 45, 2006, pp. 43-45.)

Publicitate

Etichetat: Gheorghe Craciun, optzecisti, proza

Posted in: In Memoriam