Disputatio: un ecou la „Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Luigi Accattoli despre un nou mod de a fi Papă”

Posted on mai 3, 2011

13



               Nici nu se încheiaseră ceremoniile legate de consacrarea ca Fericit a lui Ioan Paul al II-lea, Papă  şi am primit de la un prieten, care trăieşte de vreo douăzeci de ani în Franţa, o scrisoare care m-a pus serios pe gînduri. Mai mult decît m-a contrariat. Pînă aici, acesta e un fapt privat, care ţine de dinamica relaţiilor personale. Conţinutul ei, însă, este exponenţial pentru o mentalitate pe care, iată, o întrevăd mult mai întinsă şi mai intensă decît bănuiam. Astfel, după două zile de meditaţie şi după un răspuns dat „la cald” corespondentului meu (rămas fără replică), am decis că, întrucît această scrisoare nu mă vizează numai pe mine, şi păstrînd anonimatul expeditorului (care se „prezintă”, totuşi, în datele identităţii sale umane esenţiale, în corpul epistolei), s-ar putea să fie de interes public acest început de dispută. Considerînd cele două scrisori „teza A”, respectiv „teza B”, vă propun o disputatio (debate, dezbatere, dialog), cu respectarea tuturor regulilor specifice, nuanţate în cazul nostru de caracterul istoric sensibil al temei vizate. Subliniez, nu o polemică propun, ci o expunere de opinii (pe cît se poate, onest argumentate), exprimate cu respect şi eliberate de acompaniamente emoţionale (prea) accentuate. În fine, trebuie să mărturisesc că, dincolo de interesul intelectual, există – în ceea ce mă priveşte – şi o motivaţie biografică, personală (de altfel, recunoscută în scrisoare mea de răspuns). 

                 Iată scrisorile:

                   ” Îţi mulţumesc Vasile pentru postările (pe) care mi le faci (cunoscute) când şi când…

Prea rar reuşesc să delapidez niţel timp şi suflet disponibil să reacţionez.

Şi de nişte ani buni încoace « principala mea virtute » nu-mi mai e răbdarea…  

Cât despre istoria cu beatificarea papei Voitila… 

Nu-ţi cunosc orientarea religioasă şi în nici un caz n-am intenţia să-ţi şifonez v-o sensibilitate, ţie sau oricui ar fi el…

Încerc să respect credinţele fiecăruia, şi să observ cu cea mai strictă neutralitate. Cât timp nu mi se agresează propriile-mi credinţe şi convingeri. 

Sunt puţin iritat de subiect, căci aici, ca probabil şi acolo la voi, de un timp încoace se pisează subiectul până la saturare.

Ca şi nunta princiară, de parcă numai de papi şi prinţi mi-ar arde. Adică să ne intre bine în cap care-s subiectele la care “ni se dă voie »… Să treacă bine neobservate agresiunile şi războaiele de pradă în curs…

 Şi când nu se toacă despre « people », o dau mai făţiş pe agresiunea anticreştină, răscolesc un fapt divers de aici, déjà răsuflat dar oribil, căci se insinuează (fără dovezi) că un « bun catolic » şi stâlp al unor ramuri mai radicale şi-a masacrat familia… Sau continuă să se vaite după istoria cu tabloul de la Avignon cu Crist scufundat în pipi, deteriorat de un creştin revoltat…

 Revin la Voitila… În afară de faptul că ne gâdilă niţel orgoliul de români, întrucât e unul de-al nostru deznaţionalizat, nu văd de ce avem a ne extazia. Poate doar pe ăi care s-au lăsat deznaţionalizaţi şi ei dându-se cu religia duşmanilor pentru un blid de linte, (şi rămânând de-ai lor) ar avea de ce să-i mai atingă.

Vreau să mă fac bine înţeles, nu-s un ortodox habotnic, (de fapt « religiozitatea » mea se rezumă la respectarea câtorva tradiţii), dar mă doare tot ce-mi dezbină neamul. Ori ortodoxia, chiar şi aşa, ca instrument « răsăritean », ne-a făcut totuşi să rezistăm vitregiilor şi agresiunilor permanente…

 Că « Ion-Paul » a fost eficace împotriva marilor dizidenţe antisistem – mă refer la paranteza post bolşevică şi la cele alte câteva tentative de-a scăpa de sub dominaţia « aleşilor »-, e normal, d-aia a şi fost pus în funcţia respectivă.

 Căci eu n-am uitat ceea ce ne facem cu toţii că nu ştim, şi anume că de fapt personajul a fost un agent CIA, şi pentru a-l impune în funcţia respectivă, i-au fost asasinaţi cei doi predecesori.

 Şi am mai remarcat şi că de când a preulat el frâiele bishitzei, a impus în mai toate ţările controlate de sistem ca marii prelaţi, episcopi şi bună parte din cardinali, adică ăia care chiar ţin frâiele, să fie indivizi provenind (etnic, genetic şi evident spiritual vorbind) nemijlocit din « neamul ales », oportun convertiţi la din ce în ce mai ecumenicul lor catolicism oficial.

(Cam pe aceaşi schemă ca fanarioţii şi mai apoi hohenzollernii de la noi)… Excomunicând fără cruţare orice prelat necorupt sau curente mai puriste sau populiste ca în America Latină.

 Dar dincolo de aceste « hibe », un moment chiar am avut impresia că pentru neamul meu, schimbările la care  personajul a pus umărul au fost benefice. Dar acum déjà, am, avem reculul timpului, şi vedem cu toţii efectele. Adică cum ziceau inaitaşii: “cui prodest” ?…”

               Şi acum, răspunsul meu, „la cald”, cum s-ar spune:
 
              ” Dragă (prietene),  
               în primul rînd, sunt de-a dreptul emoţionat de sinceritatea fără rezerve din scrisoarea ta. Şi-ţi mulţumesc pentru asta. În al doilea, mai greu de formulat, trebuie să-ţi marturisesc că eu, prin forţa unor împrejurări ale istoriei familiei mele (originare din Maramureş), sunt botezat şi confirmat romano-catolic. Dar, am trăit toată viaţa (şi) ca un ortodox, încercînd să respect canonul ambelor rituri şi „calendare”. Nu mi-a fost şi nu îmi e nici acum uşor. Nu intru în amănunte.

                Desigur, poate ţi-ai dat seama, dar din delicateţe m-ai protejat, am o altă percepţie asupra pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Cunosc şi eu toate (sau în mare măsura) „istoriile” care erodează (nu de azi, de ieri) autoritatea bisericii romane şi credibilitatea suveranilor ei. Sigur, s-ar putea spune, în aceeaşi „logică”, cum că nu sunt decît încercări ale adepţilor (nu tocmai inocenţi) ai „teoriilor conspiraţioniste” (cum este, în aceeaşi ordine, un Dan Brown, cu celebrul său „Cod al lui Da Vinci) de a submina vocaţia universală a Bisericii Romano Catolice. Ar fi prea simplu! Cred că adevărul – cel care se referă doar la această lume, imperfectă şi efemeră – este, ca totdeauna, undeva „la mijloc”. La urma urmelor, nu spunea Sf.Augustin că „nu toate biografiile sfinţilor sunt fără păcat, dar toţi păcătoşii au dreptul la mîntuire”? Adevărul credinţei este, însă, universal, unic şi nu poate fi cunoscut, ci doar revelat. Iar noi oamenii de rînd, nevrednici de revelaţie, îl primim de la cei care au avut revelaţia lui: apostolii, sfinţii precum şi cei dăruiţi cu harul Sfîntului Duh (Spirit) în lucrarea lor de păstorire a turmelor lui Cristos. Întru acest Adevar cred că ne putem înţelege şi simţi fraţi şi surori indiferent cum ne facem cruce, de la dreapta la stînga, sau invers!

                 Scrisoarea ta m-a pus pe gînduri mai mult decît pot spune acum, imediat după lectura ei. Simt o timidă, deocamdată, tentaţie de a o posta pe blog (de bună seamă, nedivulgînd identitatea expeditorului mai mult decît lasă să se afle despre el chiar el însuşi în cuprinsul ei) pentru a provoca o dezbatere. Îmi dau seama că ar putea genera o discuţie amplă, nu lipsită (uneori, din păcate) de accente emoţionale hipertrofiate. Explicabile şi acestea! Şi nu aspectele „tehnice”, canonice, teologale mă interesează, ci percepţia acestei probleme în laicat. Pentru că acesta nu este altceva, în fond, decît o „oglindă” vie a imaginii ecleziei de care aparţine. Voi mai medita la acest lucru…

 Te îmbrăţişez şi îţi doresc în continuare Pace şi Lumină în suflet şi în casă!

 Al tău, V.G.”

           Recapitulatio: https://vasilegogea.wordpress.com/2011/04/30/beatificarea-papei-ioan-paul-al-ii-lea-luigi-accattoli-despre-un-nou-mod-de-a-fi-papa/