Ioan Es. Pop, sau C.N.S.A.S.-ul… fără ieşire!

Posted on mai 3, 2011

40



                Am aşteptat „confesiunea” lui Ioan Es. Pop. Cu strîngere de inimă. Ea a venit în Săptămîna neagră. Apoi a fost Săptămîna luminată. Nu fac nici un fel de conexiuni. Unii le-au făcut deja. Dar sunt dezamăgit. Altfel credeam că iese un OM cinstit şi curat dintr-o murdărie pe care nici măcar nu i-o reproşase nimeni! Nu aşa se iese din C.N.S.A.S.! Aşa se iese poetic, a ieşit Ioan Pop, sau Pop Ioan Pop din Ieud! (ştia atunci cînd toţi îl promovam ca mare poet că avea o „scamă” pe pălăria lui de poet!) Din fericire pentru  el nu mai trăieşte Laurenţiu Ulici!

                Acum asistăm la un spectacol de prost gust. „Mărturisirea” lui a şi fost preluată de altcineva care, sigur fiind că Ioan şi-a asumat toată vinovăţia, a şi ispăşit toată vina! Dezamăgirile din dragoste, din tinereţe sunt bune scuze pentru pactul cu diavolul! (Nu am nici un fel de frustări. Am fost şi eu îndrăgostit în tinereţe. Chiar m-am căsătorit devreme!)Dar, cum dracu’ se face că peste tot, pe la I.C.R., U.S.R., sau U.N.E.S.C.O. sunt promovaţi (aproape) numai autori „cu bube-n cap”, cu probleme „de tinereţe”! Nicolae Manolescu (domnia sa, sau Excelenţa sa are, sau avut probleme de tinereţe doar la senectute!) cade în plasă şi „salută” acest spectacol. Poate că îi foloseşte în raport cu alt „caz”. Faţă de „intransigenţa” arătată în raport cu Ioan Groşan, acum e gata să intre în extaz faţă de confesiunea lui Ioan Es. Pop! care nu e decît un fel de a te agita atunci cînd nu te vizitează nimeni! Aş fi gata să fiu alături de opinia sa. Am, însă, două sau trei nelămuriri:

                    1. De ce, Ioane, şi acum după atîţia ani, în loc să dai numele călăului care te-a racolat, te referi la el (de nu mai ştiu cîte ori) cu maximă deferenţă, „domnul maior”? Nu are nume?

                     2. Înainte de a ceda „sentimentelor de vinovăţie” care te bîntuiesc din copilărie (!), ai avut „curajul” să iei legătura cu persoana faţă de care recunoşti că ai comis acte vinovate? Fără presă, fără spectacol, înainte de a deveni „marele poet”? Nici ea nu are identitate?.

                      3. Din Ieud ai ieşit miraculos. N-ai înţeles că din C.N.S.A.S. nu se iese la fel. „Confesiunea” ta e lamentabilă. O spun cu tandreţe (din nou!) şi cu grija „zilei de mîine”, care nu se ştie ce poate aduce!

                       D-l Nicolae Manolescu se grăbeşte să scrie un editorial, în România literară, pe care îl termină aşa:

                        ” Singurul care, repet, obligat doar de propria conştiinţă, şi-a asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea, a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toată admiraţia mea. Oare îi vor urma şi alţii exemplul?”  ( http://www.romlit.ro/cum_ne_asumm_trecutul )

                       Întrebarea corectă, pe care d-l Manolescu, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (era să scriu Români, dar îmi dau seama că uniunea noastră nu are încă această vocaţie. Ca şi Academia, de altfel.), ar fi trebuit s-o formuleze era: „Oare se vor destăinui şi ofiţerii de securitate, membri ai U.S.R., cîndva?” Desigur, d-l Manolescu se face că nu ştie că are şi o „grupare” de securişti, membri ai U.S.R.!

Actualitatea:
„De acum încolo, te vei numi Marton“ de Ioan Es. Pop

                     Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.
                     Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat.
                    A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat.
                   Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.
                   Îl mai văzusem pe domnul maior pe culoarele facultăţii, dar n-aveam habar de ce venea pe acolo. Cumnecum, a aflat de mocirla în care mă scufundam cu fiecare mişcare şi m-a vizitat în cămăruţa redacţională, unde lucram de multe ori singur.
                   La început a părut binevoitor şi bine intenţionat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la ameninţări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla foarte repede despre mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să ţină secretul, dar numai în măsura în care cooperam.
                   L-am refuzat prima oară, l-am ocolit a doua oară, dar, deja, la a treia sau a patra abordare, voinţa mea s-a făcut ţăndări.
                    (Citeşte tot articolul, aici: http://www.romlit.ro/de_acum_ncolo_te_vei_numi_marton )

Posted in: Spune acum!