20 de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu. „Filmul” ultimei zile

Posted on mai 21, 2011

28



       Se împlinesc douăzeci de ani de la sinistrul asasinat al lui Ioan Petru Culianu. Nu voi face, acum, comentarii. De altfel, inutile.  De mulţi, prea mulţi ani, nu prea ştie cineva ce e cu „spaţiile matematice”  Hilbert-Ackermann. „Spaţiul mental” – care e întruchiparea celei de-a „patra dimensiuni” – în care se poate descifra „corpul solid„, adică „obiectul ideal„, care nu e istoric, a fost brutal văduvit de unul dintre „locuitorii” săi care era pe punctul de a-i descifra „modelul„. Mircea Eliade ne-a descifrat „algoritmul” relaţiei sacru-profan într-o geografie istorică a credinţelor religioase. Ioan Petru Culianu, avînd alt „start„, alt „traseu„, era pe punctul de a ne dezvălui logica relaţiei putere-supuşi. Anistorică. Cineva nu a iubit acest proiect. Şi atunci, hermeneutul a trebuit să dispară.

        Acum, am să reproduc „filmul” ultimei sale zile din viaţă, aşa cum a reconstituit-o Ted Anton, în volumul Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, (Editura Nemira, 1997, traducere de Cristina Felea).  „Volumul lui Ted Anton reprezintă reconstituirea detaliată a unei crime în jurul căreia s-a făcut multă publicitate, iar soluţia sugerată de autor are semnificaţie. Este totodată şi o carte despre un mit şi constituie o lectură fascinantă.” (Umberto Eco)

        „În 21 mai, pe la ora unu fără un sfert, Culianu se afla în micul local de la subsolul clădirii Swift, o cantină aglomerată şi neaerisită, în care se auzea zumzetul unor discuţii înfierbîntate şi se putea bea din recipiente de plastic o bună cafea daneză Kona. Aici, el stătu puţin de vorbă cu studenţii, iar apoi urcă, sărind cîte două, treptele scării principale ce duceau la etajul al treilea.

          Se opri în biroul secretarei sale, aflat la capătul coridorului. Sus era mai linişte. Studenţii erau la cursuri, iar uşile sălilor de seminar erau închise. Întrebă dacă avea mesaje, îşi luă corespondenţa şi merse spre biroul său aflat la cîţiva metri mai departe.

           Secretara Gwen Barnes şedea la biroul ei, ascultînd în căşti vocea monotonă a unui alt profesor care dicta un capitol de carte. Ea lucra adesea şi în timpul pauzei de prînz, deoarece doar astfel putea să se achite la timp de toate îndatoririle. Dintre cei trei membri ai facultăţii în serviciul cărora se afla, ea îl prefera de departe pe Ioan Culianu. Crescută în cartierul negru din zona de sud a Chicago-ului, ea simţise din prima clipă o simpatie instinctivă faţă de el. O saluta dimineaţa cu un energic „Bună dimineaţa, Gwedolyn!” şi o trata ca pe o colegă. O luase ca editor asociat la revista sa trimestrială Incognita: International Journal for Cognitive Studies in the Humanities. O invita la prînz şi îşi amintea cînd era ziua ei de naştere. O încuraja să-şi dea masteratul. După ce fusese doisprezece ani secretară în universitate, ea avea suficientă experienţă pentru a şti că o asemenea atitudine nu era deloc obişnuită.

            În faţa ei, o altă secretară îi spunea ceva. Gwen Barnes îşi ridică privirea şi îşi scoase căştile. „Poftim?”

            „- Ai auzit?”

            „Eşapamentul unei maşini”, spuse o a treia secretară care se afla în încăpere.

            „A sunat ca o pocnitoare. Doar că mai ascuţit.”

                                                    * * *

             Profesorul Jerry Brauer se afla în biroul său din colţul coridorului. Purta papion şi se pregătea pentru seminar. Deschisese geamul înalt de sticlă plumbuită şi privea spre patrulaterul însorit de afară. Fusese decan, era specialist în puritanism; acum îşi scosese schiţele de curs şi le revedea cu atenţie. Înainte de ore, trebuia să treacă pe la toaletă. Se hotărî ca mai întîi să termine ce avea de făcut.

              Ceasul arăta ora unu şi cîteva minute cînd auzi un pocnet puternic. Continuă să lucreze, dar nu mai putea fi atent. Încercă să-şi dea seam care ar fi fost cauza acesti zgomot: ţeavă de eşapament? Nu. Nu se poate. Doar se afla în Swift Hall şi era ora unu la amiază.

               Nu trecuseră nici cinci minute cînd hotărî să iasă din birou ca să meargă la baie. Ieşi prin uşile batante şi urcă scările de serviciu abrupte. Treptele îi răsunau sub paşi. Jos, un coş de gunoi arhiplin se afla lîngă uşa care ducea spre hol; sus se mai aflau nişte uşi batante. Scările erau pustii. Ieşi pe palierul de la etajul al treilea, exact vizavi de uşa toaletei pentru bărbaţi. În faţă se afla un tînăr înalt şi osos pe care Brauer nu-l recunoscu. Brauer împinse uşa de la baie. Studentul îl prinse de braţ. „Nu intraţi, domnule profesor Brauer.”

                Brauer însă apucase să împingă uşa cît să vadă interiorul încăperii cu despărţiturile albastre, gresia galbenă, lumina fluorescentă. Un student se uita la a doua cabină de la fereastră. Era o linişte mormîntală. Dedesubtul uşii atîrna o mînă cu degetele închircite ieşind din manşeta unei cămăşi turcoaz. O baltă de sînge se adunase pe podea.

                 „S-a întîmplat ceva îngrozitor”, spuse studentul.

                 „Văd şi eu! Trebuie să facem ceva!” răspunse Brauer.

                  „Am chemat deja ajutoare.”

                  Studentul se întoarse spre Brauer. Era scund, blond şi foarte înfricoşat. Era Jim Egge. Palid ca moartea. „Doctore Brauer! E mort!”

                  „Cine? Cine e mort?”

                  „Nu sunt sigur.”

                   Deodată, o mulţime de pompieri, ofiţeri de securitate ai campusului şi voluntari de la salvare năvăliră pe coridor. La început fuseseră doar vreo cinci persoane, urmate apoi de un alt grup în care se afla un sergent al poliţiei din Chicago şi doi poliţişti de patrulă. Totul se petrecu repede. Peste cîteva minute un voluntar aduse o targă pe rotile. După cîteva clipe apărură şi doi detectivi ai poliţiei din Chicago. În acest moment, în coridor era o forfotă teribilă. Clark Gilpin, decanul în funcţie, sosise şi el. „Jerry!” spuse. „Ce s-a întîmplat?”

                   Brauer îl împinse spre unul din detectivi. „Este decanul nostru”, spuse. „Ce se întîmplă? Trebuie să aflăm cine este.”

                   „Desigur, dar nu chiar acum. Suntem prea ocupaţi.”

                   Voluntarii ieşeau în urma lor cu targa. Faţa victimei era acoperită cu o mască de oxigen. Clark Gilpin ceru să-i vadă faţa. Voluntarul scoase masca, Gilpin se uită într-acolo. Faţa victimei devenise cenuşie şi lipsită de expresie. Arăta ca un om de cincizeci sau şaizeci de ani. Nu exista nici sînge, nici vreo rană evidentă care să confirme o moarte violentă. Gilpin se întoarse către Brauer. „Nu-l cunosc”, spuse.

                    „Dar atunci cine îl cunoaşte?”

                    Jerry Brauer reveni în sala de seminar unde îl aşteptau studenţii, dar nimeni nu dorea să discute despre Renaşterea americană. De afară se auzeau paşi şi un murmur continuu. „De ce n-a alergat nimeni acolo cînd s-a auzit împuşcătura? De ce a durat atît de mult pînă cînd poliţia a blocat ieşirile din clădire?” Dacă nu ar fi aşteptat să-şi termine de revăzut notiţele, poate că l-ar fi văzut pe ucigaş. Nu contenea să se gîndească la aceste lucruri.”

                   Nu vreau să închei acest memento fără a cita ultimele rînduri dintr-o carte meritorie, De la Eliade la Culianu, semnată de tînărul exeget Dorin David, apărută anul trecut la Editura Eikon. Aceasta fructifică o primă parte a cercetării care se va finaliza într-o teză de doctorat, atent şi riguros coordonată de profesorul universitar doctor Andrei Bodiu, la Universitatea Transilvania din Braşov. Este vorba despre refacerea unui „traseu” hermeneutic, de la hărţile minţii, ale lui Eliade, la jocurile minţii, ale lui Culianu. Sau, cu exprimarea proiectivă a autorului, de la morfologie la morfodinamică. Adică, exact miza care i-a atras execuţia lui Ioan Petru Culianu.

                  „Pe lîngă importanţa ştiinţifică a Metodei Culianu, care abia acum se zăreşte, mai rezultă o consecinţă, mai puţin vizibilă, dar nu mai puţin importantă (dacă s-ar acorda postum, e demnă de un premiu Nobel pentru pace): dacă oamenii şi-ar uita pentru o clipă pasiunile şi ambiţiile şi ar privi ideile în numele cărora ucid şi sistemele din care fac parte aşa cum le-a văzut Culianu, dacă „fundamentaliştii” de pretutindeni şi din toate domeniile – nu doar cei ai anumitor religii, care ar putea să nu privească cu ochi buni ideile revoluţionare ale lui Culianu – ar face totuşi un efort pentru a ieşi din „cercul lor strîmt”, într-un cuvînt dacă oamenii ar accepta să privească dincolo şi să-şi vadă propria lume altfel, adică aşa cum ne-a arătat-o Culianu, atunci ar fi făcut primul pas spre o adevărată transformare, spre o lume în care se poate trăi. Pacea n-ar mai fi doar un simplu cuvînt, ci ar fi într-adevăr posibilă.

                     Realitatea însăşi ar echivala cu ea.” 

Reclame