Ion Zubaşcu, sau memorialul durerii celui în ţărîna ţării lui dezţărat !

Posted on mai 22, 2011

14



       Am mai scris aici  ( https://vasilegogea.wordpress.com/2010/07/08/ion-zubascu-intre-estetica-mortii-si-etica-vietii/ ) despre acest discret-monumental poet, una dintre cele mai tragice figuri dintre exilaţii Maramureşului istoric, probabil din toate timpurile. Căci, în ţărîna lui şi a strămoşilor lui, in illo tempore, dezţărat, Ion s-a „ascuns” în Cuvînt, şi Cuvîntul i-a ţinut loc de viaţă, iară nu de moarte. Din „spaţiul” acesta sublim, al poeziei şi limbii „cu ocazia cărora” scrii şi trăieşti, nu poţi fi exilat! Revin, acum, îndemnat, chiar mai mult: „poruncit„, de apariţia unui nou volum* zguduitor, semnat, dar mai ales scris cu sîngele memoriei, de cel ce se autodefineşte astfel (în chiar primul „recitativ” – intitulat Vestitorul – al acestui amplu poem simfonic, cu cor şi solişti, recviem şi odă în acelaşi timp, modern atonal dar şi cu modulaţii armonice arhaice):

                „eu sânt un poet ocazional

                 m-am născut cu ocazia poporului român

                 scriu versuri cu ocazia limbii române

                 şi a lumii în care se naşte zilnic

                 viaţa mea unică poezia mea” .

        Pentru că nu mi-am propus acum o „analiză” a acestui nou volum al lui Ion Zubaşcu de Dragomireşti (tîrziu, dar cu atît mai consistent, opera poetică a acestuia n-a mai putut fi omisă, nebăgată în seamă, năvălind ca o forţă a naturii asupra criticii, provocînd-o, fisurîndu-i „canoanele” şi primind recunoaşterea binemeritată!), voi îndrăzni doar să propun o posibilă apropiere (mai ales în ceea ce priveşte intensitatea morală dar sublimată estetic a sentimentului morţii) cu tragicul „Rimbaud sloven„, Srecko Kosovel, în Extazul morţii. Iată-l pe Kosovel, parcă adresîndu-se, vizionar, lui Ion Zubaşcu, cu douăzeci de ani înainte de a se naşte: „…aşteaptă! aşteaptă!/Şi eu, asemenea ţie, sunt condamnat/ Şi mie la fel/ Sîngele-mi picură din buzele sfărîmate!”  

       Parafrazîndu-l pe poet, pot spune că scriu aceste rînduri „cu ocazia lui Ion Zubaşcu„, şi „cu ocazia Maramureşului comun„, sau „cu ocazia lui Mircea Petean„, editorul său. Nu pot cita întregul volum, astfel că va trebui să „iau pe umerii mei” alegerea unui poem pe care să vi-l propun, „cu aceste ocazii„:

                             Părinţi şi copii

 dar lucrul cel mai trist şi înfricoşător din lume

e paradoxul că fiii se ataşează cel mai puternic

de cei mai răi şi cruzi părinţi

cum m-am ataşat şi eu de tine, tată

încă de pe vremea cînd mama era în luna a şaptea

şi ai tîrît-o în pivniţa casei şi ai bătut-o acolo

să n-o audă vecinii urlînd ai aruncat-o pe pămîntul rece şi întunecos

peste grămada de cartofi încolţiţi cu viţe albe lungi şi fragile

şi ai lovit-o cu picioarele în burtă

m-ai bătut, tată, pe mine deşi nu aveam decît şapte luni

pe lumea cealaltă unde soarele nu răsărise încă

şi mama a zăcut leşinată în colţul cel mai întunecat al pivniţei

pînă am trezit-o lovind-o şi eu cu picioruşele mele

în aceeaşi burtă îndurerată de izbituri pe dinafară şi pe dinăuntru

încă de pe atunci am descoperit cum stă treaba cu dragostea

cu cîtă ferocitate vor să se distrugă cei care se iubesc mai mult

în lumea luminoasă în care urma să fiu şi eu părinte

                                                     (Foto: Dan Moldovan, pe http://maramuresh.wordpress.com/)

şi am învăţat mai tîrziu bătînd-o la rîndul meu pe Maria

cînd era gravidă şi ea în luna a şaptea sub Munţii Rodnei la Borşa

că un părinte atroce va fi înconjurat şi ocrotit pînă la moarte

de atenţia şi dragostea nepieritoare a fiilor lui

în timp ce iubitorii părinţi sunt repede uitaţi de odraslele lor

te port în cîrcă, tată, de 60 de ani cum aş purta un mormînt la vedere

mormîntul tău pe care nu l-ai avut niciodată

pentru că nici acum n-am descoperit unde te-au îngropat securiştii

cînd te-au omorît în torturi în subsolurile Securităţii din Sighet

şi te voi duce pînă la ultima mea suflare

cum îşi purtau femeile din Borşa legănuţul copiilor în umăr

toată viaţa mea de pînă acum şi cea care va mai urma de acum înainte

e o luptă continuă să-ţi cîştig bunăvoinţa şi dragostea ta

nu sunt bun de nimic fără tine, tată, şi nu merit nimic pentru mine

lumea întreagă şi-a lăsat toate durerile pe inima şi umerii mei

şi în clipa cînd simt cu putere că doar eu o voi putea despovăra

mă duc în pivniţa casei noastre din Maramureş

în colţul ei cel mai întunecos

şi plîng cu faţa la peretele rece şi umed

pentru toţi fiii şi părinţii pămîntului

care nu se vor mai putea dezlega niciodată unii de alţii

        * Din volumul Omul, pomul şi fîntîna. O tragedie românească, Editura Limes, 2011.