Continui prezentarea activităţii celor doi istorici la Bucureşti, reproducînd conferinţa Domnului Taner Akcam susţinută joi 26 mai la Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti.
NEGAREA GENOCIDULUI ARMEAN ŞI CONCEPTUL DE SECURITATE NAŢIONALĂ PENTRU TURCI
Când Michael Hagopian a făcut primul său documentar aclamat despre genocidul armean în 1975, care a fost nominalizat pentru două premii Emmy, el l-a numit „Genocidul uitat” (Forgotten Genocid) . Ar fi mai puţin exact sa-l numim așa astăzi, deşi a rămas un subiect uitat şi tabu în Turcia până nu de mult. Cei care au făcut din acest subiect un angajament pe viaţă s-au luptat pentru a răspunde la întrebarea de milioane? De ce a fost genocidului îngropat sub atât de multă amnezie şi de ce a devenit un subiect tabu în Turcia? Fără îndoială că s-ar putea cita mai multe motive, dar voi vorbi doar de unul dintre ele şi anume „conceptul de securitate”.
Unul dintre principalele motive pentru care genocidul armean a fost practic uitat iar subiectul a devenit unul tabu în Turcia, este faptul că, în Turcia, a vorbi despre el, este considerat o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Oricine îndrăzneşte să aducă în discuţie subiectul se expune unui risc foarte real de a fi etichetat drept trădător al națiunii, de a fi târât dintr-o sală de judecată in alta, în procese penale și chiar asasinat.
Unii se pot întreba, logic, de ce? Înainte de a răspunde la această întrebare însă, trebuie să adaug că acesta nu este doar punctul de vedere al elitei politice. Este punctul de vedere care stă de asemenea şi la baza deciziilor juridice. Într-un proces din 2007 împotriva a doi jurnalişti turco-armeni Arat Dink, fiul jurnalistului asasinat Hrant Dink şi Seropyan Sarkis, care a primit o sentinţă de un an de închisoare cu suspendare pentru folosirea termenului de”genocid”, tribunalul turc a declarat că: „Discuţiile despre genocid, atât în Turcia cât şi în alte ţări, afectează în mod nefavorabil securitatea naţională şi interesul naţional. Cererea de recunoaștere a genocidului … a devenit parte şi chiar mijloc de realizare al planurilor speciale ce au ca scop schimbarea graniţelor geografice politice ale Turciei … şi o campanie de demolare a structurii sale fizice şi juridice. ” Hotărârea a menționat în continuare că Republica Turcă se află sub „un asediu diplomatic ostil alcătuit din rezoluţii de recunoaștere a genocidului … Acceptarea acestei cereri poate duce, în secolele viitoare la o îndoială privind drepturile de suveranitate ale Republicii Turcia asupra terenurilor pe care se pretinde că s-au desfășurat aceste evenimente”. Din cauza acestor griji ce vizează securitatea naţională, Curtea a declarat că cererea de recunoaștere a genocidului din 1915 nu face obiectul libertății de exprimare. Citez: „utilizarea acestor libertăţi poate fi limitată în conformitate cu anumite obiective, cum ar fi protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice și a siguranţei publice”.[1]
De ce este percepută o discuţie despre nedreptăţile istorice, subiect pe placul ONG-urilor ce se ocupă cu drepturile omului, ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale turce? Această întrebare m-a frământat foarte mult şi m-am luptat pentru a găsi un răspuns la ea. Propun să luăm foarte în serios argumentul despre „securitatea naţională” a Turciei, să încercăm să analizăm rădăcinile acestei mentalităţi şi să aratăm motivele pentru care trebuie să fie schimbată.
Concepția conform căreia o discuţie deschisă despre istorie generează o problemă de securitate porneşte de la destrămarea Imperiului Otoman în state-naţiuni începând cu secolul XIX. Din vremurile otomane apuse până în prezent, a existat o tensiune continuă între preocuparea statului pentru graniţe sigure şi nevoia societăţii de a se împăca cu abuzurile ce vizau drepturile omului. În cadrul acestui context, securitatea şi integritatea teritorială a unui Imperiu care se prăbușea şi abuzurile asupra drepturilor omului au avut aceeaşi soartă, au fost două feţe diferite ale aceleiaşi monede. Tocmai această intercalare a celor două elemente reprezintă cauza principală a stării de amnezie şi a tabu-ului din jurul subiectului Genocidul armean în Turcia.
Pentru a înţelege această relaţie complexă dintre îngrijorarea pentru securitate şi abuzurile asupra drepturilor omului, aş dori să vă invit într-o călătorie spre anumite momente din istoria noastră şi anume în perioada de după Primul Război Mondial, între 1918-1923. Exact în această perioadă securitatea naţională şi drepturile omului au devenit interconectate în mod inseparabil.
Când Primul Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Imperiului Otoman, cei care luau deciziile politice la vremea aceea, lucrând la termenii unui acord de pace, s-au confruntat cu doua probleme distincte, dar conexe, iar rezolvarea acestora au determinat crearea diverselor relaţii şi alianţe. Prima problemă a fost integritatea teritorială a statului otoman. Cea de-a doua problemă a fost reprezentată de atrocităţile comise împotriva cetăţenilor armeni din Imperiul Otoman de catre partidul Uniune şi Progres aflat la putere.
În ceea ce priveşte prima problemă, au existat mai multe întrebări: Ar trebui statul otoman să îşi păstreze independenţa? Ar trebui să li se permită unor noi state să apară pe teritoriul statului otoman? Dacă da, cum ar trebui definite frontierele acestor noi state? Şi la a doua problemă au existat întrebări: Ce se poate face cu privire la crimele de război împotriva armenilor şi cu responsabilii acestor atrocităţi? Cum ar trebui să fie pedepsiţi făptaşii? Aceste întrebări au legat două seturi diferite de probleme care nu au fost abordate separat ci au fost mai degrabă îmbinate.
Întrebările referitoare la integritatea teritorială a Imperiului Otoman au dus la formarea a două puncte de vedere diferite. Pe de-o parte Mişcare naţionalistă turcă, sub conducerea lui Mustafa Kemal a preferat suveranitatea continuată în interiorul graniţelor reduse aşa cum sunt definite de Tratatul de la Moudros de încetare a focului din 1918. Puterile Aliate şi grupuri etnice-religioase precum grecii, armenii şi, într-o măsură mai mică kurzii, pe de altă parte, au fost în favoarea înfiinţării de noi state atât pe teritoriul ocupat cât şi pe cel neocupat al Imperiului Otoman. Tratatele succesive de la Sèvres în 1920 şi de la Lausanne în 1923 reflectă aceste puncte de vedere divergente.
Ca rezultat al acestei lupte pentru teritoriu, în perioada de început a Republicii a apărut o înţelegere generală a istoriei moderne în Turcia, care poate fi formulată în felul următor: Noi, turcii, care ne considerăm succesorii legitimi ai Imperiului Otoman ne-am apărat unicul nostru teritoriu rămas împotriva armenilor, grecilor, şi într-o măsură mai mică a kurzilor, care au încercat să împartă Anatolia în state-naţiuni, cu sprijinul britanicilor, francezilor, şi italienilor. Tratatul de la Sèvres din 1920 a rezolvat problema teritoriului în favoarea naţionalităţilor non-turce. Pentru turci, prin urmare, Sèvres rămâne o pată neagră în istorie. În schimb pentru celelalte grupuri etnice-religioase semnificaţia Tratatului de la Sèvres este destul de diferită. Deşi nu a reflectat pe deplin cerinţele lor teritoriale, tratatul a reprezentat o oportunitate istorică fără precedent de rezolvare a problemelor ce vizau posesia teritoriilor în favoarea lor. În schimb, Tratatul de la Lausanne din 1923, care a garantat dominanţa turcă în Anatolia, pentru turci este ca o piatră de hotar şi ca o validare a existenţei lor naţionale continuă. În timp ce, celelalte naţionalităţi văd Tratatul de la Lausanne ca o mare nedreptate istorică.
Cu toate acestea, atât Tratatul de la Sevres cât şi cel de la Lausanne nu au fost doar simboluri ale conflictelor teritoriale. Aceste două tratate simbolizează modul în care au fost abordate nedreptăţile comise împotriva armenilor şi a altor creştini în timpul războiului.Principala Întrebare a fost cum vor fi pedepsiţi cei vinovaţi de abuzuri asupra drepturilor omului în timpul războiului? Deşi toată lumea, inclusiv naţionaliştii turci au convenit că aceste crime nu ar trebui să fie lăsate nepedepsite au existat incertitudini cu privire la sfera de aplicare a pedepsei. Un grup a pledat pentru judecarea şi pedepsirea doar a unor criminali de prima mână, precum şi a unor lideri de vîrf ai partidului Uniune şi Progres. Un alt grup a pledat pentru judecarea individuala a suspectilor,extinderea largită pe cât se poate a acuzaţiilor,cât şi pentru dezmembrarea punitivă a statului otoman prin creearea a noi state pe teritoriul său.
Poziţia puterilor Antantei a fost că „turcii”, ca să spunem aşa, au organizat masacrarea altor popoare, în special armenii, în timpul Primului Război Mondial. Prin urmare a fost necesar ca „turcii” să fie pedepsiţi în mod colectiv pentru a salva popoarele victime (arabii, grecii, armenii, etc) de sub dominaţia turcă. Pedepsirea „turcilor” urma să fie realizat în două faze. Mai întâi, membrii guvernului otoman şi alţi oficiali urmau să fie judecaţi pentru crime împotriva comunităţilor religioase şi etnice. Apoi, „turcii” urmau să traiască din acel moment într-un stat care urma să fie cât mai mic şi mai slab posibil.
O telegramă trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris din 3 aprilie 1919 de către Webb, Asistent al Înaltului Comisar al Istanbulului ilustrează clar această politică:
„Pentru a pedepsi toate persoanele care se fac vinovate de ororile armeneşti, este necesar să-i pedepsim pe turci ca un grup. Prin urmare, eu propun ca pedeapsa să fie dată la nivel naţional, prin împărţirea ultimului Imperiu Turc, iar la nivel personal prin judecarea acelor înalţi oficiali care se află pe lista din posesia mea, într-o manieră care ar putea servi drept exemplu pentru succesorii lor.”
Pe scurt, extinzând reţeaua acuzaţiilor cât mai mult, Puterile Aliate au pledat pentru judecarea suspecţilor individual, pentru dezmembrarea punitivă a statului otoman si crearea a noi state pe teritoriul său. Deci, care a fost atitudinea „turcilor” în raport cu pedepsirea criminalilor? Amintiţi-va că după război Turcia a fost guvernată de două centre politice: Istanbul, sediul Guvernului Otoman, şi Ankara, sediul central al mişcării Naţionaliste Turce condusă de Mustafa Kemal. Atât guvernul de la Istanbul cât şi cel de la Ankara au recunoscut masacrarea armenilor şi au convenit cu aliaţii că făptaşii trebuie judecaţi iar procesele erau considerate „juste şi necesare.”. Cu toate acestea Ankara şi Istanbulul s-au opus vehement dezmembrării punitive a Anatoliei.
Această chestiune a fost una dintre principalele probleme atunci când ambele guverne s-au întâlnit în octombrie 1919 pentru a organiza alegerea unui Parlament Otoman, în conformitate cu Constituţia. S-au semnat cinci protocoale pentru a reglementa procesul viitoarelor alegeri. Primul şi al treilea protocol erau legate direct de cel mai la indemână subiect. Primul protocol menţiona: „1. Ittihadismul – (Partidul Uniune şi Progres), [care a organizat genocidul împotriva armenilor] sau orice indiciu al revenirii sale este foarte dăunător din punct de vedere politic… 4. Este necesară din punct de vedere juridic şi politic pedepsirea celor care au comis crime legate de deportare.” În al treilea Protocol ambele părţi au descris atrocităţile ca „faptele rele” ale Partidului Uniune şi Progres. Responsabilii au fost definiţi ca persoane „care au fost pătate de actele rușinoase de deportare şi masacrare”. Şi astfel, participarea lor la viitoarele alegeri otomane a fost calificată drept „contrară intereselor reale ale naţiunii.”
Fondatorul Turciei, Mustafa Kemal, adresându-se Parlamentului pe 24 aprilie 1920, a numit un atrocităţile un „act ruşinos.” Luaţi în considerare faptul că Mustafa Kemal nu era un activist pentru drepturile omului sau un altruist, ci un politician. Motivul principal în sprijinirea pedepsirii autorilor crimelor de război a rezultat din aşteptările lor de la Conferinţa de Pace de la Paris care se afla în curs de desfăşurare.
Comandanţii forţelor britanice şi franceze care au ocupat Istanbulul au profitat de orice ocazie pentru a reaminti „turcilor”, că în cazul în care aşteaptă un rezultat pozitiv de la negocierile de pace de la Paris, trebuiau neapărat să ia măsuri împotriva celor care au comis de crime de război. Deci, atât guvernul de la Ankara condus de Mustafa Kemal cât şi administraţia de la Istanbul au crezut că procesele pentru judecarea crimelor de război erau preţul pentru obţinerea suveranităţii naţionale. Într-un memoriu scris de Mustafa Kemal, în septembrie 1919 către guvernul de la Istanbul, acest punct a fost subliniat într-un mod foarte clar; „pedepsirea responsabililor”, scria el,” nu trebuie să rămână numai pe hârtie. . . ci ar trebui să fie şi executată, deoarece acest fapt ar impresiona cu succes reprezentanţii puterilor străine.” În schimbul acestei concesii conducerea turcă se aştepta la un acord de pace mai favorabil Turciei , fără pierdere de teritoriu.
Această strategie a eşuat. În aprilie 1920, prevederile de la Sèvres conform cărora se propunea pedepsirea „turcilor” pentru crimele de război prin împărţirea teritoriului otoman au fost făcute publice. În aceeaşi lună, Curtea Marţială din Istanbul, care fusese înfiinţată în noiembrie 1918 şi care se afla în procesul judecării responsabililor pentru comiterea atrocităţile armene, aflată acum sub presiune din partea Puterilor Aliate, a început să judece aproape întreaga conducere naţionalistă a turcilor care s-a opus împărțirii Anatoliei, în frunte cu Mustafa Kemal. Mustafa Kemal şi aproximativ 100 de naţionalişti au fost condamnaţi la moarte în contumacie.
Când naţionaliştii turci şi-au dat seama că sprijinul lor pentru pedepsirea criminalilor de război nu urma să împiedice împărţirea Anatoliei; şi ducea de fapt chiar la pedepsirea lor, atitudinea lor s-a schimbat.
După cum a scris Mustafa Kemal la Istanbul pe 20 august 1920, ” (el) Guvernul Otoman … continuă să spânzure fiii patriei pentru acuzaţiile de deportare şi masacrare, acuzaţii care au devenit acum complet lipsite de sens.”[2] Ceea ce vroia Kemal să spună era că politica prin care Guvernul Otoman pedepsea turcii pentru ceea ce au făcut minorităţilor creştine ar fi avut sens numai în cazul în care Turcia ar fi primit rezultate pozitive în ceea ce priveşte un tratat mai avantajos, care să asigure teritoriile otomane. Cu toate acestea, Tratatul de la Sèvres a fost semnat, suveranitatea otomană nu a fost recunoscută, şi teritoriile otomane au fost redistribuite diferitelor naţiuni. Prin urmare, Kemal a concluzionat că aceste pedepse cu moartea „fără sens” ar trebui să fie oprite.
Putem concluziona că dacă forţele occidentale ar fi fost de acord cu integritatea teritorială în schimbul proceselor de judecare a cazurile de „crime împotriva umanităţii”, am fi putut vorbi despre o istorie foarte diferită azi.
Astăzi, putem spune că, Curtea Marţială de la Istanbul este un simbol al acestor două componente distincte dar legate ale istoriei turce, „teritoriu şi frontiere„, sau altfel spus „securitate naţională” pe de o parte, şi „drepturile omului„, sau „confruntarea istoriei şi abordarea faptelor istorice greşite” pe de altă parte. Adevărul este că încercarea de dezmembrarea şi partiţionare a unui stat ca o formă de pedeapsă pentru atrocităţile comise în timpul anilor de război şi pedeapsa propusă pentru liderii naţionalişti care au dorit integritatea teritorială a statului lor, a creat mentalitatea Turciei de astăzi care vede orice trimitere la greşelile istorice din trecut ca o problemă de securitate naţională.
Un produs al acestei mentalități este, prin urmare, o credinţă conform căreia democratizarea, libertatea de gândire şi exprimare, dezbaterea deschisă şi sinceră despre istorie, recunoaştere nelegiuirilor istorice din trecut, reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Cei care invită societatea să se angajeze într-o examinare deschisă a trecutului sunt etichetaţi, prin urmare, ca „trădători” şi devin ţintele unor campanii de defăimare, sunt târâţi în instanţele de judecată şi urmăriţi penal în temeiul Codului Penal Turc Articolul 301 pentru „insultarea identitaţii naţionale turce„. Acest tip de mentalitate s-a aflat în spatele asasinării lui Hrant Dink.
Revizuirea Istoriei turcesti din acest punct de vedere ne dezvăluie patru noi perspective importante. În primul rând, condamnarea lui Mustafa Kemal a masacrelor armenilor este diametral opusă faţă de politica oficială actuală turcă de negare. Poziţia lui Kemal în timpul anilor dificili de război ar putea fi un punct de plecare pozitiv pentru o rezoluţie. Pentru a deveni un membru cu adevărat democratic al „societăţii naţiunilor”, Turcia trebuie să se confrunte cu acest „capitol întunecat” al istoriei sale, cu acest „act ruşinos”, cum a numit Mustafa Kemal Genocidul armean.
În al doilea rând, până în prezent, problema turco-armeană a fost percepută prin vechea paradigmă care a produs aceste conflicte, şi anume, prăbuşirea Imperiului Otoman şi ciocnirea diferitelor grupuri etnice sau naţionale pentru teritorii şi granițe. Trebuie să schimbăm această înţelegere. Avem nevoie de o nouă paradigmă şi trebuie să regândim conflictul armeano-turc. Trebuie să repoziţionăm acest conflict în noua paradigmă de justiţie de tranziţie, adică, ca o parte a efortului de democratizare în cadrul statelor-naţiuni existente. Conflictul nu ar trebui să fie privit ca o dispută teritorială, ci mai degrabă ca o problemă a drepturilor omului şi ca o problemă de nedreptate istorică care trebuie rectificată în scopul de a stabili o societate justă şi democratică.
În al treilea rând, conceptul turc de securitate naţională trebuie să fie revizuit şi modificat. Principalul defect al acestui concept este percepţia sa că promovarea drepturilor democratice de bază, cum ar fi egalitate în faţa legii, reforma socială şi libertatea de exprimare sunt o ameninţare la adresa securităţii naţionale. În trecut, apariţia aşa-numitei „chestiuni armene”, a fost rezultatul cerințelor armenilor pentru egalitate şi reformă socială, care probabil ar fi condus la o societate Otomană mai bună. Cererile lor şi armenii însăşi au fost consideraţi o ameninţare a securităţii care a dus la masacrarea şi deportarea lor. Astăzi, cererea pentru recunoașterea unei istorii oneste este abordată în acelaşi mod: ca o problemă de securitate.
Ironia este că incriminarea anchetelor istorice din motive de securitate naţională nu este doar un imens obstacol în drumul spre democraţie, dar este de asemenea şi contraproductivă şi conduce direct la probleme reale de securitate pentru ţară. Aceasta „auto-previziune” poate fi demonstrata nu numai prin genocidul armean din trecut, dar şi prin problema kurdă de astăzi. Aşa cum armenii şi cererile lor sociale şi politice pentru o societate mai justă au fost considerate o ameninţare în trecut, un viitor democratic pentru kurzi astăzi este de asemenea considerat o ameninţare la adresa securităţii. Deci, în loc de a rezolva problemele kurde prin căutarea unor soluţii care să ducă la o societate mai democratică, vechiul, şi aş spune, acum inutilul, concept de securitate, a fost readus la lumină şi a dus la declarația conform căreia cererile kurde sunt în esenţă o problemă de securitate pentru naţiunea turca .
Atâta timp cât Turcia considera în continuare confruntarea nedreptăţilor istorice cu onestitate şi securitatea naţională ca doi poli opuşi care se exclud reciproc şi refuză să se împace cu trecutul din aceleasi motive de securitate naţională pentru ca pe buna dreptate, atâta timp cât securitatea naţională a Turciei este definită în opoziţie cu o recunoaştere istorică onestă – vor apărea şi alte probleme.
În al patrulea rând, există un aspect de securitate al problemei care se referă şi la Orientul Mijlociu: Aşa cum cele mai recente evenimente din regiune ne arată foarte clar , regimurile non-democratice şi autoritare mai mult creează în cele din urmă o problemă de securitate decât o rezolvă. Prin definirea unei considerari oneste a istoriei ca o crimă şi prin considerarea abordării deschise a încălcărilor drepturilor omului din trecut ca pe un discurs non-protejat, care ameninţă securitatea naţională, Turcia ia un principiu fundamental al democraţiei şi îl calcă în picioare. Negarea persistentă a nedreptăţilor istorice ca o parte integrantă a politicii sale de securitate, întârzie nu numai maturizarea Turciei ca ţara democratică adevărată, ci şi destabilizează relaţiile în nestatornicul Orient Mijlociu.
Există o conexiune puternică între securitate, democraţie şi confruntarea istoriei în Orientul Mijlociu. Chiar dacă doar aruncăm un ochi la situația din regiune observăm clar că nedreptăţile istorice şi negarea persistentă a acestor nedreptăţi de un stat sau grup etnic-religios sau altul este un obstacol major nu numai în calea democratizării regiunii, dar şi în stabilirea unor relaţii stabile între diferitele grupuri etnice religioase şi state. Argumentul meu central este că eşecul în confruntarea sinceră a istoriei este unul dintre motivele majore pentru insecuritatea şi instabilitatea din regiune.
Nu se poate rezolva nici o problemă în ziua de azi în Orientul Mijlociu, fără a confrunta faptele greşite din trecut, pentru că istoria nu este ceva în trecut; TRECUTUL este PREZENTUL în Orientul Mijlociu.
Altfel spus, una din principalele probleme din regiune este insecuritatea resimţită de diferite grupuri şi state unele faţă de celelalte ca urmare a unor evenimente care au avut loc în istorie. Când faci din negarea în mod persistent a acestor acte pline de durere o parte din politica ta de securitate ,aceasta aduce cu sine nesiguranţa faţă de celelalte. Asta numesc eu dilema de securitate: Ceea ce se face pentru a spori securitatea proprie, cauzează o reacţie care, în cele din urmă, duce la o nesiguranţă si mai mare. Din acest motiv, orice concept de securitate, orice politici de ”Real-politik” în şi pentru regiune, care ignoră şi uită confruntarea faptelor greșite din trecut este sortită eşecului în cele din urmă.
În cele din urmă, Statele Unite ar trebui să-şi schimbe politica faţă de recunoaşterea genocidului armean şi conceptul de securitate faţă de Turcia. Cel mai bun mod de a rezuma de ce, este prin conceptul francez de „Bon pour l’Orient!” [Bo (n) PUR lorio] tradus ca „Este destul de bun pentru Est”. În timpul secolului XIX acest concept a legitimat colonialismul francez şi a oferit o justificare pentru umilirea înjositoare a ţărilor estice, pe care le-au colonizat şi pentru actele comise acolo. tatele Unite ale Americii trebuie să se elibereze de acest clasic paternalism colonial. Dacă e destul de bun pentru Statele Unite, atunci acelaşi lucru ar trebui să fie cerut şi de la Turcia.
Ideea de a incrimina discuţiile despre sclavia americană sau tratamentul indienilor-americani din cauza „problemelor de securitate”, sau de a menţine site-urile guvernelor Federale unde aceste evenimente istorice sunt menţionate ca „aşa-numitele” sau „presupusele” şi sunt pline cu o propagandă rasista plină de ură, sau de ai sili pe copiii americani să vizioneze filme care neagă faptul că sclavia africanilor sau subjugarea indienilor americani a avut vreodată loc, ar fi privită ca o gluma bolnav în SUA, dar factorii de decizie în ceea ce privește politică externă americană nu au avut nici o problemă în a sprijini Turcia, o ţară care a făcut practic acelaşi lucru în mod constant de-a lungul deceniilor. Turcia a mers atât de departe încât a instituit un comitet de coordonare între diferite ministere, în scopul de a coordona lupta împotriva „aşa-numitelor minciuni despre genocidul armenilor”.
Guvernul SUA ar trebui să recunoască că orice argument aici în Statele Unite, care menționează interesul naţional American ca motiv pentru a respinge recunoaşterea oficială a genocidului armean va duce la sprijinirea acestor politici în Turcia şi sprijinirea celor din Turcia care încă vânează intelectualii, deoarece aceştia se opun acestei mentalităţi inumane şi rasiste.
Sper sincer că cele mai recente evenimente din naţiunile arabe au convins Statele Unite cât de greşit este să crezi că poţi crea securitate în Orientul Mijlociu prin sprijinirea duşmanilor democraţiei.
Cred că vom intra într-o nouă eră în care nu se va mai considera că moralitatea şi ”real politik” se exclud reciproc, este exact invers, moralitatea este o parte inseparabilă a politicii de securitate. Din acest motiv, preşedintele Obama trebuie să recunoască oficial Genocidul Armean, nu numai pentru armeni, dar şi pentru turci cât şi pentru interesul securităţii naţionale a Statelor Unite.
Vă mulţumesc pentru atenţie ….
[1] Decret, A doua Curte Penală de Primă Instanţă pentru districtul Şişli, numărul de dosar: 2006 / 1208, Decretul Număr: 2007 / 1106, Reclamația Nr: 2006 / 8617
[2] Bilal Şimşir, Malta Sürgünleri (Ankara, 1985), p. 334. Scrisoarea a fost scrisa primului Mare Vizir din perioada de Armistiţiu, Ahmet Izzet Paşa, cu scopul de a comunica conţinutul Întaltei Comisii Britanice
Gogea's Blog 
Ion Ionescu
iunie 12, 2011
Dupa expunerea factuala, istorica a Genocidului Armenilor, a Prof. Kevorkian, conferinta Prof. Taner Akcam ne aduce dimensiunea filosofica, analitica a problemei. Cred ca avem ceva de invatat de aici, fie si numai despre raportul intre etic si „real politic”, ca sa nu mai deschid vreo „cutie a Pandorei” de pe plaiurile mioritice, adica despre relatia dintre confruntarea si asumarea greselilor din propria istorie si notiunea de securitate nationala.
Multumim d.le Gogea pentru ca ne-ati facilitat intilnirea cu acesti doi intelectuali pe care nu ma feresc sa-i compar cu un Elie Wiesel. Cu atit mai mult cu cit nu am vazut prin presa culturala de la Bucuresti ecouri ale trecerii prin Capitala a acestor doi mari militanti pentru dreptuirile omului si pentru demnitate umana.
vasilegogea
iunie 12, 2011
@Ion Ionescu
Multumesc pentru atenta lectura si aprecieri. Acestea din urma se cuvin, insa, in egala masura adresate scriitorului Bedros Horasangian care mi-a semnalat evenimentul si mi-a pus la dispozitie textele celor doua conferinte intr-adevar consistente, alcatuind, in complementaritatea lor, un model de abordare lucida si implicata, obiectiva si militanta in acelasi timp a unui episod tragic al istoriei omenirii.
Liviu Antonesei
iunie 12, 2011
@) Vasile Gogea
Ma alatur dlui Ion Ionescu in multumiri si aprecieri. Un text excelent, foarte informat, foarte util si mie, care am aflat lucruri noi, desi sint oarecum informat in chestiune. Inca o data, felicitari si multumiri.
Liviu Antonesei
iunie 12, 2011
@) Vasile Gogea
Am citit, desigur, si prima parte, dar am asteptat finalul ca sa vin cu aprecierile!
vasilegogea
iunie 12, 2011
@Liviu Antonesei
Multumim, frate Liviu!
InimaRea
iunie 12, 2011
Fiindcă, într-adevăr, am anticipat urmarea, n-aş mai avea mare lucru de spus aici. Ar mai fi, însă, două aspecte care ne pot preocupa şi pe noi: patriotismul şi Istoria. Scurt spus, îngrijorătoare la acestea este formularea restrictivă: patriotismul la un moment dat; Istoria datorată unor decizii omeneşti, de toate felurile – de la salvatoare, la funeste, după cum era materialul acelor decidenţi istorici.
Deloc întîmplător, cele două aspecte se regăsesc în politica de mare putere a Imperiului Britanic.
În orice moment istoric, patriotic este să urmezi fidel politica oficială. Astfel, patriotic este – la un moment istoric dat – să fii nazist, comunist, antisemit, rasist, xenefob, iredentist, revanşard, expansionist sau revizionist. În astfel de momente, antipatriotic este să denunţi toate acestea, caz în care atentezi la siguranţa naţională. În numele acesteia, guvernarea poate înăbuşi orice idee contrară politicii sale de stat.
Problema este dacă există, totuşi, un pericol pentru statul în care „antipatrioţii” pot prelua controlul. În mod cert, există pericolul ca acel tip de stat să dispară şi, odată cu el, şi elita sa guvernantă. La acest nivel, interesul menţinerii unui anume tip de stat este un interes de grup – oligarhic – nu unul naţional, cu-atît mai puţin patriotic. La alt nivel, însăşi existenţa statului respectiv este ameninţată, caz în care apelul la „siguranţa naţională” este justificat.
Cum reiese şi din conferinţa lui Taner Akcam, Kemal „Ataturk” – era conştient de dimensiunile dezastrului şi era gata să accepte soluţia umilitoare, pentru salvgardarea statului turc. Ceea ce l-a făcut să-şi schimbe atitudinea a fost Tratatul de la Sevres, respectiv – decizia britanică (precumpănitoare) de a sancţiona Turcia pentru genocidul armean.
În lumina preceptelor de azi, aceasta ar fi şi explicabilă prin apelul la respectarea drepturilor omului – respectiv, pedepsirea încălcării lor grave; dar şi excesivă, intrînd în aceeaşi categorie morală cu genocidul căci desfiinţarea unui stat şi spulberarea unei naţiuni stau sub acelaşi semn.
Aici, e posibil să fi funcţionat „instinctul imperial”: În jocul „Real-Politik”, Imperiul Britanic a susţinut consecvent Imperiul Otoman, din raţiuni de echilibru al puterii, balansînd astfel forţa celorlalte imperii – Rus, Austor-Ungar, Francez şi pe a Prusiei (Germania de mai tărziu). Nu din patriotism local amintesc faptul că, pentru Imperiul Britanic, Ţările române „erau neinteresante” („Nu sîntem interesaţi de situaţia de la Gurile Dunării”, ziceau britanicii). Valahii erau monedă de schimb. Să ne mai amintim că Guvernul Majestăţii Sale a fost cel mai înverşunat adversar al Unirii Ţărilor Române, precum şi al independenţei lor. „Nimic pesonal”, ar spune britanicul – totul, din raţiuni geopolitice. Din aceleaşi raţiuni – dacă se poate vorbi despre raţiune, în context dar şi diacronic privind – Estul a fost cedat fără scrupule URSS. În Memorii, Sir Winston Churchill recunoaşte că „a avut nejustificată încredere în onorabilitatea d-lui Stalin”. Că, adică, Stalin l-a (şi i-a) surprins cînd a-ncălcat fără reţinere înţelegerile anterioare finalului războiului. Dacă ne gîndim bine, şi Stalin tot din patriotism a minţit onorabilele Puteri Aliate, fără ajutorul cărora ar fi pierdut războiul cu Germania lui Hitler. Tot aşa gîndind, Churchill a mers orbeşte pe mîna lui Stalin fiindcă Operaţiunea Barbarossa a salvat Anglia de la invazie, în primă fază; apoi a anulat total pericolul, odată cu-ntoarcerea sorţii războiului.
„Instinctul imperial” ar sta, atunci, sub lozinca Vae victis. Odată învins, Imperiul Otoman trebuia aneantizat, ca Imperiul Asiro-Babilonian, bunăoară. Miza britanicilor find aceea ca, în urma canibalizării otomanilor, să se refacă echilibrul de putere care le asigura lor somnul.
Vedem şi alt aspect: ceea ce e patriotic într-o parte e antipatriotic în alta – chiar antistatal şi antinaţional. Atunci, decide forţa militară – the winner takes all.
Nici azi, britanicii nu fac altfel, atîta doar că – nemaivînd aliaţi în Europa – ţin trena SUA.
Nu c-aş fi antibritanic – ba chiar admir superbia britanică, îi aproape invidiez pentru aroganţa lor istorică. Iar pentru ingeniozitatea şi tenacitatea lor, îi invidiez fără speranţă.
Ideea ar fi că nu există Istoria decît ca sumă a tuturor istoriilor, care – la rîndul lor – nu sînt decît ceea ce au putut nişte guvernări gîndi şi împlini, în condiţiile date. Astfel, nu e fatalism că Imperiul Britanic este azi doar Great Britanny, cu puternice accente centrifuge şi-n Scoţia, şi-n Ţara Galilor, nemaivorbind despre Irlanda. Dar este fatalmente necesar ca GB să rămînă în tiparul căruia-i datorează măreţia de altădată.
Cînd nu aduci nimic în Istorie, nu rămîi în Istorie. Aşa că sîntem binecuvîntaţi, aşa nenorociţi cum ne credem noi azi.
vasilegogea
iunie 12, 2011
@InimaRea
Amplul si bine acompaniatul cu exemple-argument comentariu al tau, draga George, se poate sintetiza, cred, pe o disociere pe care, desi n-o numeste o contine: patriotismul (ca suma de valori si atitudini care definesc relatia unui individ cu „patria” sa) este pus uneori (dar, mai totdeauna atunci cind „patria” e „norodul” si nu „tagma jefuitorilor”, cum spus-a Balcescul, adica atunci cind statul care reprezinta/administreaza patria se rupe de aceasta, sau chiar mai rau) in situatia („dilematica” ar spune unii vorbitori de „limba a pasarilor”, fara a fi, totusi Sf. Francisc din Assisi!) de a alege intre LOIALITATEA fata de patrie, si FIDELITATEA fata de stat. Daca adaugam ca in aceasta alegere mai trebuie sa tinem cont si de o a doua, intre „libertatile” amorale oferite de „real politik” si constringerile etice ale „drepturilor universale ale omului”, atunci, intr-adevar suntem mai degraba „binecuvîntaţi, aşa nenorociţi cum ne credem”. Pentru ca, nu-i asa, nu „alegi” – nu „risti”. Dar, intrebarea care ramine este: cine raspunde atunci cind, desi nu tu „alegi”, tu „pierzi”?
Si/mi vine, acum, in minte un singur (intrucit, oarecum, „personal” trait) exemplu: refugiatilor romani ( sau urmasilor lor) din Ardealul de Nord, in urma Diktatului de la Viena, STATUL GERMAN le plateste si azi, pina la moarte, o indemnizatie reparatorie! Nu statul Ungar-beneficiar al Diktatului, nu statul Italian-complice cu Germania la Diktat, nici statul Roman-care a fost slab si n-a putut sa-si protejeze cetatenii!
Iata, deci, ca problema armenilor nu e chiar asa de restrinsa la Anatolia, sau doar la relatiile Armeno-Turce… Asa cum, de altfel, ai ilustrat si tu in comentariul tau.
Iancu Motu
iunie 12, 2011
Câteva dintre analizele citite aici m-au făcut să revin. „Raţiuni de stat”, „real-politik”, ” afaceri de stat”, ” şi enumerarea ar putea continua. Toate sau aproape toate pot duce la situaţii grave pentru supusul sau cetăţeanul contemporan tezelor politice puse în aplicare cu un anume scop. Atunci când vorbim de alcătuiri statale mari ( imperii)cu unele excepţii vom găsi un plus de cinism şi, bineînţeles, o atitudine de tip metropolitanocentrism. Aşa că nu este de mirare că atitudinea Imperiului Britanic – ca de altfel şi a celui francez – faţă de unele grupuri etnice sau faţă de unele alcătuiri tribale a fost aşa cum a fost. Ce-i drept astăzi cam plătesc (uneori scump) fosta politică de tip imperial. Chiar şi în această situaţie cred că este de neacceptat să vorbim în şoaptă, să nu avem dreptul să investigăm momente de bestialitate umană, precum genocidul asupra armenilor. Probabil că nu doar puterile occidentale amintite în unele dintre intervenţii ar trebui incriminate şi poate tocmai de aceea se lasă tăcerea atunci când se redeschide subiectul. Mă întreb ce ar zice, cum ar reacţiona de pildă Rusia în faţa acuzaţiei de genocid în perioadele în care a ţinut sub ocupaţie mari părţi ale Europei? Mă grăbesc să spun că nu mă gândesc doar la perioada de după 1945! Câţi polonezi, de pildă, au fost ucişi în revolta din teritoriile ocupate de Imperiul Rus? Câţi lituanieni, letoni, tătari ….? Şi, câţi au fost lichidaţi şi mai pervers, sub acuzaţia de contrarevoluţionari, fascişti, nazişti ? Nici cu japonezii nu cred că şi-ar găsi cineva clienţi în susţinerea condamnării genocidului. Nici cu alţii. Aşa că problema rămâne, cred eu, din păcate, o frumoasă discuţie între oameni cu bun simţ, cu moralitate şi cu credinţa în valorile universale ale umanităţii. Puteri mari sau mijlocii, statele succesoare ale unor foste puteri nu au învăţat că odată cu teritoriile ( şi nu numai) moştenite primesc şi sarcinile. Iar atunci când sarcinile sunt „dotate” şi cu milioane de victime…. Oricum, tema genocidului împotriva armenilor ar trebui dezvoltată, susţinută. Cred că de la această temă ar putea pleca şi discuţia despre alte momente de o gravitate similară.
vasilegogea
iunie 12, 2011
@Iancu Motu
Grazie, dom’ profesor! Cred ca, dincolo de „o discutie”, importanta e si rememorarea in reculegere, meditatia si solidarizarea cu victimele (ori urmasii lor) – oricit de „umile” ar fi aceste gesturi. Ceea ce, marturisesc, a fost, minimal, in intentia administratorului acestui blog.
ovidiupecican
iunie 12, 2011
În anii 90 am participat la traducerea unui volum despre marile genociduri, publicat într-o prestigioasă colecție a Institutului European de la Iași. Straniu cum lumea intelectuală românească nu s-a prea manifestat în legătură cu problematica – și teoretică, și ilustrată cazuistic – legată de practicile genocidare.
Volumul se mai găsește încă în circuitul nostru cultural, dar ne trezim greu din inerțialele noastre frământări, parcă…
Bine că ai redeschis dosarul cu ajutoul celor doi oaspeți de la București, sper doar să mai primești intrarea în Turcia, când vei vrea să petreci vreo vacanță prin Isarlâk…
vasilegogea
iunie 12, 2011
@ovidiupecican
Draga Ovidiu,
pina ma voi hotari (a se citi voi avea mijloace) sa fac o (altfel, cum, visata desigur!) calatorie la Stambul, sper sa nu mai fie nevoie de pasaport!
Multam fain pentru vizita!
culai
iunie 12, 2011
Polcovnicul Tudor, din Vladimiri, înscăunat vremelnic la Bucureşti şi decapitat de prietenii greco-eterişti, parcă s-a pronunţat în cestiunea cu patria(ţara) şi norodul… Ori mă înşel?
vasilegogea
iunie 12, 2011
@culai
Nu va inselati, d-le Culai!
Probabil starea mea de semi-vacanta si destinele tragice ale amindurora, m-au facut sa atribui ceea ce a rostit Tudor celui care, oricum, a simtit asemenea!
Puteti ierta?
culai
iunie 12, 2011
D-lui, Dl Gogea,
o, da, desigur!… Mai ales că şi eu simt la fel (o sfîşiere) pentru cei doi.
To All,
vă mulţumesc pentru cele transmise şi altora, mai neiniţiaţi în temă!…
Mă repet, dar, Aici, faceţi uneori lecţii, oare de Istorie de care manualele, programele ar trebui să se ruşineze.
Iancu Motu
iunie 13, 2011
D-le. Culai,
chiar că nu avem intenţia să facem lecţii de istorie, mai ales că manualele nu le conţin. E un paradox, nu-i aşa? De ce să suplinim noi sarcinile statului, a acelui stat care ne îndobitoceşte şi prin taxe şi impozite? A statului care nu ne vrea ca cetăţeni normali ci ca supuşi tăcuţi, răbdători şi cuminţi, a statului care se vrea să fie ceva care nu vrem noi să fim ? Lecţia de istorie, la noi, are mai degrabă forma samizdatului decât a analizei corecte şi reale. Discuţiile noastre sunt un punct din care s-ar putea să învăţăm ceva în primul rând noi înşine. Pentru că pe ceea ce este literatura istorică „oficială” sau oficioasă nu prea putem pune prea mare preţ. Ne corectăm între noi înşine ( ceea ce e foarte bine!), încercăm să ne lămurim pe anumite teme, să ne completăm atunci când avem informaţii mai ample unii faţă de alţii. Din păcate rămâne doar acest minunat exerciţiu de libertate de gândire şi exprimare într-un aşa zis stat care nu-şi mai recunoaşte OBLIGAŢIILE esenţiale. Acelea, printre altele, de a facilita o mişcare intelectuală capabilă să dezolte un sentiment de apartenenţă la un spaţiu naţional real. Vorbim de istorie, fie ea naţională, fie ea universală ( o prostie, istoria noastră este componentă cel puţin a celei europene) fără să avem instrumentele esenţiale de bază. Vorbim de trecut fără să avem sentimentul prezentului şi ai ales al viitorului. Vorbim, vorbim, vorbim…. Şi atât! Mai grav! În spaţiul public nu avem curajul, tăria să înfruntăm impostura, acuzaţiile absurde. Vă rog să reflectaţi doar la un lucru de o simplitate de-a dreptul crudă: se spune că România a fost una dintre cele 4 puteri care au participat la victoria împotriva nazismului. ( Se spune!) Tratatele de pace de la Paris ne trec drept ţară învinsă! Cu toate consecinţele tragice cunoscute. Am fost ( eu cred că încă suntem !) ţară învinsă care a trebuit să-şi plătească „vinovăţiile”. Le-am plătit cumplit! Acum, membri UE şi NATO măcar să avem demnitatea de a ridica puţintel mai mult fruntea, să spunem lucrurilor pe nume. Se poate însă în condiţiile în care, după exeplul armean, avem de înfruntat adversităţi greu de înţeles şi greu de acceptat? Avem noi oare oamenii necesari unei poziţii inteligent-tranşante care să nu mai admită toate prostiile spuse de alţii? Precum armenii suntem un gen de victime colaterale. Mai acceptăm o asemenea poziţie doar ca să ” dăm bine” în faţa altora?
InimaRea
iunie 13, 2011
Istoria predată în şcoală este inevitabil sumară – date importante, mari momente, nume de ctitori şi conducători. Fiindcă este obiect de studiu, în rînd cu toate celelalte alcătuind „cultura generală”. Abia aceasta e o expresie din cele mai parşive, în cuprinsul căreia „cultură” îşi găseşte tot mai greu locul, în favoarea „generalului”, adică a superficialului.
Ca ştiinţă de sinte stătătoare, istoria pretinde acribie, cunoaşterea „limbilor moarte”, spirit filosofic cultivat, absolut necesar viziunii integratoare. Fără acesta, istoria rămîne la stadiul de cronică – ceea ce se cam predă în şcoala de cultură generală.
Abia în facultate, ar fi de găsit condiţiile pentru formarea unui istoric. Şi aici, însă, funcţionează nemilos selecţia naturală – unii (puţini, rari, excepţionali în sensul de atipici) au organ pentru ştiinţa istoriei; ceilalţi – majoritatea democratică absolută spre unanimitate – funcţionează doar mnemotehnic, „concepţie” cu care pleacă, apoi, în şcoli, unde îngrozesc bietul elev cu exigenţa reţinerii exacte a tuturor datelor istorice.
Nici dinte cei mobilaţi intelectual pentru studiul istoriei, nu reuşesc toţi a deveni „istorici” – iar aici „funcţionează” două mari obstacole: acccesul la fondul documentar autentic şi posibilităţile materiale strict necesare întreţinerii pe perioada documentării. De aceea sînt importante bursele de cercetare, anii sabatici (pentru profesori) preocuparea statului pentru înlesnirea vieţii „apucaţilor” care stau cu nasu-n hrisoave vechi de cînd lumea.
Ceea ce facem noi, aici, este o discuţie pe marginea evenimentelor istorice, din perspectivă umanistă. Cel puţin în ce mă priveşte, fiindcă nu am decît curiozitatea nu şi formaţia ştiinţifică necesară abodării competente a istoriei – nici în ansamblu, nici aplicat la un moment istoric anume.
Cunoaşteţi, cred, faimoasa carte a lui Florin Costiniu – O istorie sinceră a poporului român, o broşură mai curînd, nu un tom. Ei bine, am avut posaca nesurpriză de a o recomanda unui număr descurajator de profesori de istorie, la ani buni după apariţie. Curiozitatea lor ştiinţifică dispruse fără urmă, dacă existase vreodată. Cum şi probitatea lor intelectuală, care-ar fi trebuit să le ceară să fie permanent în pas cu apariţiile notabile, măcar, dacă nu cu literatura de specialitate publicată în revistele de istorie. Ce să ne mai mire, atunci, că „şcoala” dă cvasianalfabeţi în toate direcţiile „culturii generale”? Copiii de la cine să-nveţe, să afle, măcar, cum este văzută azi istoria românilor?
Noi, românii, mai avînd pe deasupra şi imensul handicap de a ne rescrie istoria de parc-ar fi creţie literară, una de care ajungi a fi ciclic nemulţumit.
Iancu Motu
iunie 13, 2011
Aţi sintetizat mai sus o întreagă dramă a ceea ce ar fi trebuit să fie o adevărată şcoală de istorie ( şcoli de istorie) pentru România. După peste 30 de ani de aplecare asupra unor zone ale istoriei am încă reţinerea în a mă autodenumi drept istoric. Pentru că nu ştiu dacă am reuşit să depăşeşc anumite cadre ale cercetării. Istoria este o disciplină de acumulare. Cere enorm de mult timp, cere un gen de renunţare la foarte multe pentru a-i surprinde faţetele. Desigur, nimeni la nivel oficial nu are nici cea mai mică intenţie de a promova „cititori de terfeloage”. Marşul nostru glorios prin timpuri trebuie să fie liniar şi fără cea mai mică împiedicare. Mai grav, niciodată nu avem o reponsabilitate, nici măcar faţă de noi înşine. Mereu alţii sunt vinovaţi pentru ceva ce nu ne convine. Ce să ne mai complicăm cu documente de arhivă, cu cercetarea de teren, cu comparaţii şi analize? Istoria, la noi, a ajuns o biată anexă a unui sistem politic de-a dreptul tembel ( şi nu de azi de ieri!) care a promovat suprafaţa, de multe ori superficială, a ceea ce se numeşte istorie. Vă dau un exemplu din zona pe care pretind că o cunosc bine. Vorbim de romanizare, dar peste 90% din obiectivele de secol II-IV sunt încă în pământ! Poate că e mai bine aşa, nu de alta dar cine ştie ce imbecil de prin vreun minister mai găseşte ceva brăţări ori alte asemenea zdrongonele strălucitoare şi năcuceşte populaţia şi aşa destul de năucă. Sunt identificate peste 100 de fortificaţii romane de-a lungul fostei frontiere a Imperiului. Câte sunt cunoscute? Pentru că acolo, pe frontiere, pe traseul drumurilor romane ( şi romanii chiar că aveau drumuri!) în mediul rural şi al oraşelor s-a născut ceea ce se numeşte romanizarea şi, în final, un popor. Comparaţi cu ce au făcut englezii cu Zidul lui Hadrianus şi ce avem noi! Şi noi…. culmea, avem mult mai mult decât englezii. Comparaţi ce au făcut germanii cu tot ce le-au lăsat romanii. Şi germanii abia dacă s-au frecat de civilizaţia romană! Ce am vrut să spun cu cele de mai sus? Că dacă nici măcar în teme mari, să le zicem fondatoare, nu avem măcar bunul simţ de a ne apleca serios, ce să mai zicem de amănunte ( unele de-a dreptul fabuloase sau savuroase). Handicapul nu este doar că ne scriem şi rescriem istoria ca pe literatură ci că nu avem acribia de a ne rescrie istoria! Acea istorie sinceră de care pomeneaţi suferă, de la bun început: o istorie trebuie să fie sinceră fără a o anunţa în titlu. Să nu mai vorbim de ceea ce conţine între coperte. Iar lucrarea pomenită numai sinceră nu este, ca să nu mai vorbesc despre calitatea de istorie. Ar fi multe, enorm de multe de spus. Nu este aici locul. Oricum, cele scrise de Dvs. sunt perfect adevărate.
InimaRea
iunie 13, 2011
Vă mulţumesc pentru replică, dom Profesor! Mai ales, pentru că-mi dă argumentul necesar pentru a persevera pe linia asta, garantîndu-mi că nu trăiesc pe altă lume, că măcar o-nţeleg pe aceasta dacă, de schimbat, tot nu-i rost.
După ce am ascris textul la care v-aţi referit, m-am gîndit la patriotism. Şi s-a realizat conexiunea cu discursurile „invitaţilor lui Vasile”, despre patriotismul turcesc – despre orice poartă greşit flamura: aici, patriotism în loc de naţionalism.
Vin din anii 1950, cînd patriotic era să iubeşti URSS, tot ce era sovietic, plus „măreţele realizări ale regimului democrat-popular”, cum colectivizarea – de pildă. Cred că eram în clasa a III-a cînd a venit învăţătoarea şi ne-a anunţat – la 9 ani ai noştri – că tocmai ce se-nfăptuise minunata realizare, colectivizarea se-ncheiase.
Sînt de joasă extracţie, ai mei n-au avut pămînt aşa că n-am suferit de pe urma colectivizării, nici la alţii n-am văzut-o în copilărie. Dar prima mea soţie venea dintr-o familie de „chiaburi”, suferind persecuţia „necesară” în epocă. Bine că şi bunicul ei matern – Ion Oproiu, învăţător liberal din Buzeşti-Olt – era o figură. Se spunea că, venind de la Canal – unde trăsese cîţiva ani – s-a-ntîlnit în trenul de Slatina cu unul de pe la el din comună, care l-a-ntrebat „Cum a fost, dom învăţător, la Canal, ai cărat pămînt cu targa?” La care, nărăvaşul chiabur a răspuns: Da, mă, am cărat pămînt cu targa. Cîn’ or veni americanii, voi o să căraţi pămînt cu batista!” N-a apucat să stea mult pe-acasă, iar l-au luat – dar a scăpat pînă la urmă şi a murit de bătrîneţe. Însă toată viaţa lui de după a fost un fel de arest la domiciliu, famlia aproape că nu-l mai lăsa să deschidă gura. Eu, cel puţin, petrecînd ani înşir o parte din vacanţe acolo, aproape că n-am putut schimba o vorbă cu el.
Dar văd c-am divagat de la temă. Nu-i bai, cu altă ocazie oi continua-o eu.
ovidiupecican
iunie 13, 2011
A fost pomenit mai sus istoricul Florin Constantiniu (nu Costiniu), om de talent, membru – corespondent, parcă – al Academiei Române, foarte apropiat de cercul din jurul lui Ilie Ceaușescu și „negru” al acestuia prin anii 80, dezvăluit mai de curând ca vechi și temeinic colaborator al Securității și pripășit, în concluzie, în zona justificării multor dezvoltări non-democratice din istoria noastră contemporană. Cartea „O istorie sinceră” este însă bine scrisă, cu foarte multe puncte de vedere interesante, meritorie în ansamblu. Este păcat că acest excelent medievist și modernist a devenit un expert mai puțin credibil al lui 23 august 1944, moment ce merită elucidat, dar nu din datorii față de vechea nomenklatură și Securitate.
Fac aceste precizări pentru cei interesați și numai pentru că numele istoricului nu apărea corect în intervenția de pe acest blog, din dorința unei acurateți suplimentare.
Iancu Motu
iunie 13, 2011
Cu tot respectul, nu cred ca aţi divagat de la temă! Un învăţător român dus la închisoare( adică la exterminare, la Canal sau oriunde în altă parte) ca ” burjui” este tot atât de mult victimă ca un învăţător armean sau ca unul ucrainean, polonez etc. Pe mine mă doare, în continuare, că victimele noastre nu sunt tot atât de victime ca la alţii!
InimaRea
iunie 13, 2011
Ovidiu Pecican: Da, dom Profesor, e Constantiniu, nu Costiniu. Cît priveşte O istorie sinceră… tot aşa – da, e bine scrisă, cu vervă. De altminteri, Florin Constantiniu este un tip cu verb, de spirit.
Fiindcă aţi pomenit şi de statutul său de negrişor al lui Ilie Ceauşescu, mi-am amintit de istoria tinereţii revoluţionare a lui Nicolae Ceauşescu – cum a pornit el, de copil, lupta de clasă. Dar mi-am amintit şi de un fost vecin de-al meu, din Bucureşti, care fusese vecin, pe Mărgeanului, cu o soră a lui Ceauşescu, de la care am aflat o altă versiune a acelei tinereţi revoluţionare: Ceauşescu făcuse puşcărie de drept comun pentru tentativă de crimă. Îl împunsese cu sula pe meşterul cizmar la care ucenicea, care-l prinsese cu nevastă-sa şu voia să-i aplice o corecţie.
Într-o altă versiune, Ceauşescu fusese arestat în Gara de Nord nu fiindcă răspîndea manifeste ci fiindcă şutea geamantane, prin metoda „maimuţa”.
Cele două vresiuni, aşa deosebite între ele, au ca numitor comun închisoarea de drept comun, transformată de istoricii patronaţi de Ilie Ceauşescu în puşcărie politică.
Acum, apare mult mai clar nevoia de sinceritate a lui Florin Constantiniu.
Bedros Horasangian
iunie 13, 2011
@Ovidiu Pecican
Vacante frumoase se pot face si pe litoralul grecesc sau italian.
De Spania ce sa mai spun.
Cele bune,
Bedros,
care sta mai mult in casa.
Si un bonus pentru toata lumea: http://www.youtube.com/watch?v=7M4gg0bExKg
ovidiupecican
iunie 17, 2011
Inimă Rea: Foarte interesante cele 2 versiuni despre Ceausescu. Culmea, ambele sunt mai simpatice decât cea prezentă în ediția – canonică în comunism – din Delirul (volum unic) al lui Marin Preda. Dar vorbiți serios? Chiar circulă ele? Nu că n-ar fi simpatice și ca ficțiuni literare…
Bedros dragă, te salut, abia întors din Grecia. Tot vises la un all inclusive, dar probabil n-am să prind niciodată șansa de a mă îndopa ca Gargantua într-o țară străină, văzând din ea… nimic și rămânând cantonat mereu în jurul bazinului și al bufetului suedez. Visuri durdulii decompensate, deh!
Ion Ionescu
august 6, 2011
Iata ce am gasit (sper sa nu supar pe d.l Gogea, prea modest uneori):
Nota araratonline Mulţumim scriitorului Vasile Gogea pentru preluarea pe blogul său a conferinţelor susţinute la Bucureşti de istoricii Taner Akcam şi Raymond Kevorkian
http://www.araratonline.com/2011/06/13/recitiri-din-eminescu-i-despre-armenii-din-gherla/