Vizita la Bucureşti a istoricilor Taner Akcam şi Raymond Kevorkian. Despre Genocidul Armenilor. (II)

Posted on iunie 12, 2011

25



Continui prezentarea activităţii celor doi istorici la Bucureşti, reproducînd conferinţa Domnului Taner Akcam susţinută joi 26 mai la Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti.

NEGAREA GENOCIDULUI ARMEAN ŞI CONCEPTUL DE SECURITATE NAŢIONALĂ PENTRU TURCI

         Când Michael Hagopian a făcut primul său documentar aclamat despre genocidul armean în 1975, care a fost nominalizat pentru două premii Emmy, el l-a numit „Genocidul uitat” (Forgotten Genocid) . Ar fi mai puţin exact sa-l numim așa astăzi, deşi a rămas un subiect uitat şi tabu în Turcia până nu de mult. Cei care au făcut din acest subiect un angajament pe viaţă  s-au luptat pentru a răspunde la întrebarea de milioane? De ce a fost genocidului îngropat sub atât de multă amnezie şi de ce a devenit un subiect tabu în Turcia? Fără îndoială că s-ar putea cita mai multe motive, dar voi vorbi doar de unul dintre ele şi anume „conceptul de securitate”.

Unul dintre principalele motive pentru care genocidul armean a fost practic uitat iar subiectul a devenit unul tabu în Turcia, este faptul că, în Turcia, a vorbi despre el, este considerat o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Oricine îndrăzneşte să aducă în discuţie subiectul se expune unui risc foarte real de a fi etichetat drept trădător al națiunii, de a fi târât dintr-o sală de judecată in alta, în procese penale și chiar asasinat.

        Unii se pot întreba, logic, de ce? Înainte de a răspunde la această întrebare însă, trebuie să adaug că acesta nu este doar punctul de vedere al elitei politice. Este punctul de vedere care stă de asemenea şi la baza deciziilor juridice. Într-un proces din 2007 împotriva a doi jurnalişti turco-armeni Arat Dink, fiul jurnalistului asasinat Hrant Dink şi Seropyan Sarkis, care a primit o sentinţă de un an de închisoare cu suspendare pentru folosirea termenului de”genocid”, tribunalul turc a declarat că: „Discuţiile despre genocid, atât în Turcia cât şi în alte ţări, afectează în mod nefavorabil securitatea naţională şi interesul naţional. Cererea de recunoaștere a genocidului … a devenit parte şi chiar mijloc de realizare al planurilor speciale ce au ca scop schimbarea graniţelor geografice politice ale Turciei … şi o campanie de demolare a structurii sale fizice şi juridice. ” Hotărârea a menționat în continuare că Republica Turcă se află sub „un asediu diplomatic ostil alcătuit din rezoluţii de recunoaștere a genocidului … Acceptarea acestei cereri poate duce, în secolele viitoare la o îndoială privind drepturile de suveranitate ale Republicii Turcia asupra terenurilor pe care se pretinde că s-au desfășurat aceste evenimente”. Din cauza acestor griji ce vizează securitatea naţională, Curtea a declarat că cererea de recunoaștere a genocidului din 1915 nu face obiectul libertății de exprimare.  Citez: „utilizarea acestor libertăţi poate fi limitată în conformitate cu anumite obiective, cum ar fi protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice și a siguranţei publice”.[1]

      De ce este percepută o discuţie despre nedreptăţile istorice, subiect pe placul ONG-urilor ce se ocupă cu drepturile omului, ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale turce? Această întrebare m-a frământat foarte mult şi m-am luptat pentru a găsi un răspuns la ea. Propun să luăm foarte în serios argumentul despre „securitatea naţională” a Turciei, să încercăm să analizăm rădăcinile acestei mentalităţi şi să aratăm motivele pentru care trebuie să fie schimbată.

       Concepția conform căreia o discuţie deschisă despre istorie generează o problemă de securitate porneşte de la destrămarea Imperiului Otoman în state-naţiuni începând cu secolul XIX. Din vremurile otomane apuse până în prezent, a existat o tensiune continuă între preocuparea statului pentru graniţe sigure şi nevoia societăţii de a se împăca cu abuzurile ce vizau drepturile omului. În cadrul acestui context, securitatea şi integritatea teritorială a unui Imperiu care se prăbușea şi abuzurile asupra drepturilor omului  au avut aceeaşi soartă, au fost  două feţe diferite ale aceleiaşi monede. Tocmai această intercalare a celor două elemente  reprezintă cauza principală a stării de amnezie şi a tabu-ului din jurul  subiectului Genocidul armean în Turcia.

      Pentru a înţelege această relaţie complexă dintre îngrijorarea pentru  securitate şi abuzurile asupra drepturilor omului, aş dori să vă invit într-o călătorie spre anumite momente din istoria noastră şi anume în perioada de după Primul Război Mondial, între 1918-1923. Exact în această perioadă securitatea naţională şi drepturile omului au devenit interconectate în mod inseparabil.

       Când Primul Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Imperiului Otoman, cei care luau deciziile politice la vremea aceea, lucrând la termenii unui acord de pace, s-au confruntat cu doua probleme distincte, dar conexe, iar rezolvarea acestora au determinat crearea diverselor relaţii şi alianţe. Prima problemă a fost integritatea teritorială a statului otoman. Cea de-a doua problemă a fost reprezentată de atrocităţile comise împotriva cetăţenilor armeni din Imperiul Otoman de  catre partidul Uniune şi Progres aflat la putere.

       În ceea ce priveşte prima problemă, au existat mai multe întrebări: Ar trebui statul otoman să îşi păstreze independenţa? Ar trebui să li se permită unor noi state să apară pe teritoriul statului otoman? Dacă da, cum ar trebui definite frontierele acestor noi state? Şi la a doua problemă au existat întrebări: Ce se poate face cu privire la crimele de război împotriva armenilor şi cu responsabilii acestor atrocităţi? Cum ar trebui să fie pedepsiţi făptaşii? Aceste întrebări au legat două seturi diferite de probleme care nu au fost abordate separat ci au fost mai degrabă îmbinate.

       Întrebările referitoare la integritatea teritorială a Imperiului Otoman au dus la formarea a două puncte de vedere diferite. Pe de-o parte Mişcare naţionalistă turcă, sub conducerea lui Mustafa Kemal a preferat suveranitatea continuată în interiorul graniţelor reduse aşa cum sunt definite de Tratatul  de la Moudros de încetare a focului din 1918. Puterile Aliate şi grupuri etnice-religioase precum grecii, armenii şi, într-o măsură mai mică kurzii, pe de altă parte, au fost în favoarea înfiinţării de noi state atât pe teritoriul ocupat cât şi pe cel neocupat al Imperiului Otoman. Tratatele succesive de la Sèvres în 1920 şi de la Lausanne în 1923 reflectă aceste puncte de vedere divergente.

       Ca rezultat al acestei lupte pentru teritoriu, în perioada de început a Republicii a apărut o înţelegere generală a istoriei moderne în Turcia, care poate fi formulată în felul următor: Noi, turcii, care ne considerăm succesorii legitimi ai Imperiului Otoman ne-am apărat unicul nostru teritoriu rămas împotriva armenilor, grecilor, şi într-o măsură mai mică a kurzilor, care au încercat să împartă Anatolia în state-naţiuni, cu sprijinul britanicilor, francezilor, şi italienilor. Tratatul de la Sèvres din 1920 a rezolvat problema teritoriului în favoarea naţionalităţilor non-turce. Pentru turci, prin urmare, Sèvres rămâne o pată neagră în istorie. În schimb pentru celelalte grupuri etnice-religioase semnificaţia Tratatului de la Sèvres este destul de diferită. Deşi nu a reflectat pe deplin cerinţele lor teritoriale, tratatul a reprezentat o oportunitate istorică fără precedent de rezolvare a problemelor ce vizau posesia teritoriilor în favoarea lor. În schimb, Tratatul de la Lausanne din 1923, care a garantat dominanţa turcă în Anatolia, pentru turci este ca o piatră de hotar şi ca o validare a existenţei lor naţionale continuă. În timp ce, celelalte naţionalităţi văd Tratatul de la Lausanne ca o mare nedreptate istorică.

       Cu toate acestea, atât Tratatul de la Sevres cât şi cel de la Lausanne nu au fost doar simboluri ale conflictelor teritoriale. Aceste două tratate simbolizează modul în care au fost abordate nedreptăţile comise împotriva armenilor şi a altor creştini în timpul războiului.Principala Întrebare a fost cum vor fi pedepsiţi cei vinovaţi de abuzuri asupra drepturilor omului în timpul războiului? Deşi toată lumea, inclusiv naţionaliştii turci au convenit că aceste crime nu ar trebui să fie lăsate nepedepsite au existat incertitudini cu privire la sfera de aplicare a pedepsei. Un grup a pledat pentru judecarea şi pedepsirea doar a unor criminali de prima mână, precum şi a unor lideri de vîrf ai partidului Uniune şi Progres. Un alt grup a pledat pentru judecarea individuala a suspectilor,extinderea largită pe cât se poate a acuzaţiilor,cât şi pentru dezmembrarea punitivă a statului otoman prin creearea a noi state pe teritoriul său.

       Poziţia puterilor Antantei a fost că „turcii”, ca să spunem aşa, au organizat masacrarea altor popoare, în special armenii, în timpul Primului Război Mondial. Prin urmare a fost necesar ca „turcii” să fie pedepsiţi în mod colectiv pentru a salva popoarele victime (arabii,  grecii, armenii, etc) de sub dominaţia turcă. Pedepsirea „turcilor”  urma să fie realizat în două faze. Mai întâi, membrii guvernului otoman şi alţi oficiali urmau să fie judecaţi pentru crime împotriva comunităţilor religioase şi etnice. Apoi, „turcii” urmau să traiască din acel moment într-un stat care urma să fie cât mai mic şi mai slab posibil.

       O telegramă trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris din 3 aprilie 1919 de către Webb, Asistent al Înaltului Comisar al Istanbulului ilustrează clar această politică:

       „Pentru a pedepsi toate persoanele care se fac vinovate de ororile armeneşti, este necesar să-i pedepsim pe turci ca un grup. Prin urmare, eu propun ca pedeapsa să fie dată la nivel naţional, prin împărţirea ultimului Imperiu Turc, iar la nivel personal prin judecarea acelor înalţi oficiali care se află pe lista din posesia mea, într-o manieră care ar putea servi drept exemplu pentru succesorii lor.”

       Pe scurt, extinzând reţeaua acuzaţiilor cât mai mult, Puterile Aliate au pledat pentru judecarea suspecţilor individual, pentru dezmembrarea punitivă a statului otoman si crearea a noi state pe teritoriul său. Deci, care  a fost atitudinea „turcilor”  în raport cu pedepsirea criminalilor? Amintiţi-va că după război Turcia a fost guvernată de două centre politice: Istanbul, sediul Guvernului Otoman, şi Ankara, sediul central al mişcării Naţionaliste Turce condusă de Mustafa Kemal. Atât guvernul de la Istanbul cât şi cel de la Ankara au recunoscut masacrarea armenilor şi au convenit cu aliaţii că făptaşii trebuie judecaţi iar procesele erau considerate „juste şi necesare.”. Cu toate acestea Ankara şi Istanbulul s-au opus vehement dezmembrării punitive a Anatoliei.

       Această chestiune a fost una dintre principalele probleme atunci când ambele guverne s-au întâlnit în octombrie 1919 pentru a organiza alegerea unui Parlament Otoman, în conformitate cu Constituţia. S-au semnat cinci protocoale pentru a reglementa procesul viitoarelor alegeri. Primul şi al treilea protocol erau legate direct de cel mai la indemână subiect. Primul protocol menţiona: „1. Ittihadismul – (Partidul Uniune şi Progres), [care a organizat genocidul împotriva armenilor] sau orice indiciu al  revenirii sale este foarte dăunător din punct de vedere politic… 4. Este necesară din punct de vedere juridic şi politic pedepsirea celor care au comis crime legate de deportare.” În al treilea Protocol ambele părţi au descris atrocităţile ca „faptele rele” ale Partidului Uniune şi Progres. Responsabilii au fost definiţi ca persoane „care au fost pătate de actele rușinoase de deportare şi masacrare”. Şi astfel, participarea lor la viitoarele alegeri otomane a fost calificată drept „contrară intereselor reale ale naţiunii.”

       Fondatorul Turciei, Mustafa Kemal, adresându-se Parlamentului pe 24 aprilie 1920, a numit un atrocităţile un „act ruşinos.” Luaţi în considerare faptul că Mustafa Kemal nu era un activist pentru drepturile omului sau un altruist, ci un politician. Motivul principal  în sprijinirea pedepsirii autorilor crimelor de război a rezultat  din aşteptările lor de la Conferinţa de Pace de la Paris care se afla în curs de desfăşurare.

Comandanţii forţelor britanice şi franceze care au ocupat Istanbulul  au profitat de orice ocazie pentru a reaminti „turcilor”, că în cazul în care aşteaptă un rezultat pozitiv de la negocierile de pace de la Paris, trebuiau neapărat să ia măsuri împotriva celor care au comis de crime de război. Deci, atât guvernul de la Ankara condus de Mustafa Kemal cât şi administraţia de la Istanbul au crezut că procesele pentru judecarea crimelor de război erau preţul pentru obţinerea suveranităţii naţionale. Într-un memoriu scris de Mustafa Kemal, în septembrie 1919 către guvernul de la Istanbul, acest punct a fost subliniat într-un mod foarte clar; „pedepsirea responsabililor”, scria el,” nu trebuie să rămână numai pe hârtie. . . ci ar trebui să fie şi executată, deoarece acest fapt ar impresiona cu succes reprezentanţii puterilor străine.” În schimbul acestei concesii conducerea turcă  se aştepta la un acord de pace mai favorabil Turciei ,  fără pierdere de teritoriu.

       Această strategie a eşuat. În aprilie 1920, prevederile de la Sèvres conform cărora se propunea pedepsirea „turcilor” pentru crimele de război prin împărţirea teritoriului otoman au fost făcute publice. În aceeaşi lună, Curtea Marţială din Istanbul, care fusese înfiinţată în noiembrie 1918 şi care se afla în procesul judecării responsabililor pentru comiterea atrocităţile armene, aflată acum sub presiune din partea Puterilor Aliate, a început să judece aproape întreaga conducere naţionalistă a turcilor care s-a opus împărțirii Anatoliei, în frunte cu Mustafa Kemal. Mustafa Kemal şi aproximativ 100 de naţionalişti au fost condamnaţi la moarte în contumacie.

      Când naţionaliştii turci şi-au dat seama că sprijinul lor pentru pedepsirea criminalilor de război nu urma să împiedice împărţirea  Anatoliei; şi ducea de fapt chiar la pedepsirea lor, atitudinea lor s-a schimbat.

       După cum a scris Mustafa Kemal la Istanbul pe 20 august 1920, ” (el) Guvernul Otoman … continuă să spânzure fiii patriei pentru acuzaţiile de  deportare şi masacrare, acuzaţii care au devenit acum complet lipsite de sens.”[2] Ceea ce vroia Kemal să spună era că politica prin care Guvernul Otoman pedepsea turcii pentru ceea ce au făcut minorităţilor creştine ar fi avut sens numai în cazul în care Turcia ar fi primit rezultate pozitive în ceea ce priveşte un tratat mai avantajos, care să asigure teritoriile otomane. Cu toate acestea, Tratatul de la Sèvres a fost semnat, suveranitatea otomană nu a fost recunoscută, şi teritoriile otomane au fost redistribuite diferitelor naţiuni. Prin urmare, Kemal a concluzionat că aceste pedepse cu moartea „fără sens” ar trebui să fie oprite.

       Putem concluziona că dacă forţele occidentale ar fi fost de acord cu integritatea teritorială în schimbul proceselor de judecare a cazurile de „crime împotriva umanităţii”, am fi putut vorbi despre o istorie foarte diferită azi.

       Astăzi, putem spune că, Curtea Marţială de la Istanbul este un simbol al acestor două componente distincte dar legate ale istoriei turce, „teritoriu şi frontiere„, sau altfel spus  „securitate naţională” pe de o parte, şi „drepturile omului„, sau „confruntarea istoriei şi abordarea faptelor istorice greşite” pe de altă parte. Adevărul este că încercarea de dezmembrarea şi partiţionare a unui stat ca o formă de pedeapsă pentru atrocităţile comise în timpul anilor de război şi pedeapsa propusă pentru liderii naţionalişti care au dorit integritatea teritorială a statului lor, a creat mentalitatea Turciei de astăzi care vede orice trimitere la greşelile istorice din trecut ca o problemă de securitate naţională.

      Un produs al acestei mentalități este, prin urmare, o credinţă conform căreia democratizarea, libertatea de gândire şi exprimare, dezbaterea deschisă şi sinceră despre istorie,  recunoaştere nelegiuirilor istorice din trecut, reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Cei care invită societatea să se angajeze într-o examinare deschisă a trecutului sunt etichetaţi, prin urmare, ca „trădători” şi devin ţintele unor campanii de defăimare, sunt târâţi în instanţele de judecată şi urmăriţi penal în temeiul Codului Penal Turc Articolul 301 pentru „insultarea identitaţii naţionale turce„. Acest tip de mentalitate s-a aflat în spatele asasinării lui Hrant Dink.

       Revizuirea Istoriei turcesti din acest punct de vedere ne dezvăluie  patru noi perspective importante. În primul rând, condamnarea lui Mustafa Kemal a masacrelor armenilor este diametral opusă faţă de politica oficială actuală turcă de negare. Poziţia lui Kemal în timpul anilor dificili de război ar putea fi un punct de plecare pozitiv pentru o rezoluţie. Pentru a deveni un membru cu adevărat democratic al „societăţii naţiunilor”, Turcia trebuie să se confrunte cu acest „capitol întunecat” al istoriei sale, cu acest „act ruşinos”, cum a numit Mustafa Kemal Genocidul armean.

       În al doilea rând, până în prezent, problema turco-armeană a fost percepută prin vechea paradigmă care a produs aceste conflicte, şi anume, prăbuşirea Imperiului Otoman şi ciocnirea diferitelor grupuri etnice sau naţionale pentru teritorii şi granițe. Trebuie să schimbăm această înţelegere. Avem nevoie de o nouă paradigmă şi trebuie să regândim conflictul armeano-turc. Trebuie să repoziţionăm acest conflict în noua paradigmă de justiţie de tranziţie, adică, ca o parte a efortului de democratizare în cadrul statelor-naţiuni existente. Conflictul nu ar trebui să fie privit ca o dispută teritorială, ci mai degrabă ca o problemă a drepturilor omului şi ca o problemă de nedreptate istorică care trebuie rectificată în scopul de a stabili o societate justă şi democratică.

       În al treilea rând, conceptul turc de securitate naţională trebuie să fie revizuit şi modificat. Principalul defect al acestui concept este percepţia sa că promovarea drepturilor democratice de bază, cum ar fi egalitate în faţa legii, reforma socială şi libertatea de exprimare sunt o ameninţare la adresa securităţii naţionale. În trecut, apariţia aşa-numitei „chestiuni armene”, a fost rezultatul cerințelor armenilor pentru egalitate şi reformă socială, care probabil ar fi condus la o societate Otomană mai bună. Cererile lor şi armenii însăşi au fost consideraţi o ameninţare a securităţii care a dus la masacrarea şi deportarea lor. Astăzi, cererea pentru recunoașterea unei istorii oneste este abordată în acelaşi mod: ca o problemă de securitate.

      Ironia este că incriminarea anchetelor istorice din motive de securitate naţională nu este doar un imens obstacol în drumul spre democraţie, dar este de asemenea şi contraproductivă şi conduce direct la probleme reale de securitate pentru ţară. Aceasta „auto-previziune” poate fi demonstrata nu numai prin genocidul armean din trecut, dar şi prin problema kurdă de astăzi. Aşa cum armenii şi cererile lor sociale şi politice pentru o societate mai justă au fost considerate o ameninţare în trecut, un viitor democratic pentru kurzi astăzi este de asemenea considerat o ameninţare la adresa securităţii. Deci, în loc de a rezolva problemele kurde prin căutarea unor soluţii care să ducă la o societate mai democratică, vechiul, şi aş spune, acum inutilul, concept de securitate, a fost readus la lumină şi a dus la declarația conform căreia cererile kurde sunt în esenţă o problemă de securitate pentru naţiunea turca .

      Atâta timp cât Turcia considera în continuare confruntarea nedreptăţilor istorice cu onestitate şi securitatea naţională ca doi poli opuşi care se exclud reciproc şi refuză să se împace cu trecutul din  aceleasi motive de securitate naţională pentru ca pe buna dreptate, atâta timp cât securitatea naţională a Turciei este definită în opoziţie cu o recunoaştere istorică onestă – vor apărea şi alte probleme.

       În al patrulea rând, există un aspect de securitate al problemei care se referă şi la Orientul Mijlociu: Aşa cum cele mai recente evenimente din regiune ne arată foarte clar , regimurile non-democratice şi autoritare  mai mult creează în cele din urmă o problemă de securitate decât  o rezolvă. Prin definirea unei considerari oneste a istoriei  ca o crimă şi prin  considerarea abordării deschise a încălcărilor drepturilor omului din trecut  ca pe un discurs non-protejat, care ameninţă securitatea naţională, Turcia ia un principiu fundamental al democraţiei şi îl calcă în picioare. Negarea persistentă a nedreptăţilor istorice ca o parte integrantă a politicii sale de securitate, întârzie nu numai maturizarea Turciei ca ţara democratică adevărată, ci şi destabilizează relaţiile în nestatornicul Orient Mijlociu.

       Există o conexiune puternică între securitate, democraţie şi confruntarea istoriei în Orientul Mijlociu. Chiar dacă doar aruncăm un ochi la situația din regiune observăm clar că nedreptăţile istorice şi negarea persistentă a acestor nedreptăţi de un stat sau grup etnic-religios sau altul este un obstacol major nu numai în calea democratizării regiunii, dar şi în stabilirea unor relaţii stabile între diferitele grupuri etnice religioase şi state. Argumentul meu central este că eşecul în confruntarea sinceră a istoriei este unul dintre motivele majore pentru insecuritatea şi instabilitatea din regiune.

       Nu se poate rezolva nici o  problemă în ziua de azi în Orientul Mijlociu, fără a confrunta faptele greşite din trecut, pentru că istoria nu este ceva în trecut; TRECUTUL este PREZENTUL în Orientul Mijlociu.

       Altfel spus, una din principalele probleme din regiune este insecuritatea resimţită de diferite grupuri şi state unele faţă de celelalte ca urmare a unor evenimente care au avut loc în istorie. Când faci din negarea în mod persistent a acestor acte pline de durere o parte din politica ta de securitate ,aceasta aduce cu sine nesiguranţa faţă de celelalte. Asta numesc eu dilema de securitate: Ceea ce se face pentru a spori securitatea proprie, cauzează o reacţie care, în cele din urmă, duce la o nesiguranţă si mai mare. Din acest motiv, orice concept de securitate, orice politici de ”Real-politik” în şi pentru regiune, care ignoră şi uită confruntarea faptelor greșite din trecut este sortită eşecului în cele din urmă.

       În cele din urmă, Statele Unite ar trebui să-şi schimbe politica faţă de recunoaşterea genocidului armean şi conceptul de securitate faţă de Turcia. Cel mai bun mod de a rezuma de ce, este prin conceptul francez de „Bon pour l’Orient!” [Bo (n) PUR lorio] tradus ca „Este destul de bun pentru Est”. În timpul secolului XIX acest concept a legitimat colonialismul francez şi a oferit o justificare pentru umilirea înjositoare a ţărilor estice, pe care le-au colonizat şi  pentru actele comise acolo. tatele Unite ale Americii trebuie să se elibereze de acest clasic paternalism colonial. Dacă e destul de bun pentru Statele Unite, atunci acelaşi lucru ar trebui să fie cerut şi de la Turcia.

      Ideea de a incrimina discuţiile despre sclavia americană sau tratamentul indienilor-americani din cauza „problemelor de securitate”, sau de a menţine site-urile guvernelor Federale unde aceste evenimente istorice sunt menţionate ca „aşa-numitele” sau „presupusele” şi sunt pline cu o propagandă rasista plină de ură, sau de ai sili pe copiii americani să vizioneze filme care neagă faptul că sclavia africanilor sau subjugarea indienilor americani a avut vreodată loc, ar fi privită ca o gluma bolnav în SUA, dar factorii de decizie în ceea ce privește politică externă americană nu au avut nici o problemă în a sprijini Turcia, o ţară care a făcut practic acelaşi lucru în mod constant de-a lungul deceniilor. Turcia a mers atât de departe încât a instituit un comitet de coordonare între diferite ministere, în scopul de a coordona lupta împotriva „aşa-numitelor minciuni despre genocidul armenilor”.

      Guvernul SUA ar trebui să recunoască că orice argument aici în Statele Unite, care menționează interesul naţional American ca motiv pentru a respinge recunoaşterea oficială a genocidului armean va duce la sprijinirea acestor politici în Turcia şi sprijinirea celor din Turcia care încă vânează intelectualii, deoarece aceştia se opun acestei mentalităţi inumane şi rasiste.

       Sper sincer că cele mai recente evenimente din naţiunile arabe au convins Statele Unite cât de greşit este să crezi că poţi crea securitate în Orientul Mijlociu prin sprijinirea duşmanilor democraţiei.

       Cred că vom intra într-o nouă eră în care nu se va mai considera că moralitatea şi ”real politik” se exclud reciproc, este exact invers, moralitatea este o parte inseparabilă a politicii de securitate. Din acest motiv, preşedintele Obama trebuie să recunoască oficial Genocidul Armean, nu numai pentru armeni, dar şi pentru turci cât şi pentru interesul securităţii naţionale a Statelor Unite.

Vă mulţumesc pentru atenţie ….


[1]                Decret, A doua Curte Penală de Primă Instanţă pentru districtul Şişli, numărul de dosar: 2006 / 1208, Decretul Număr: 2007 / 1106, Reclamația Nr: 2006 / 8617

[2]              Bilal Şimşir, Malta Sürgünleri (Ankara, 1985), p. 334. Scrisoarea a fost scrisa primului Mare Vizir din perioada de Armistiţiu, Ahmet Izzet Paşa, cu scopul de a comunica conţinutul Întaltei Comisii Britanice

Posted in: Anamnesis