Prizonieri – zeci de ani – ai falsei imagini care înfăţişa un Eminescu sărac, expresie maximală a destinului Poetului într-o societate “burghezo-moşierească”, puţini ştiu că acesta a avut, pînă la moarte, un masiv ceas de aur (preluat de fratele său Matei şi aflat, în prezent, la Muzeul Literaturii din Iaşi). Şi mai puţini au ştiut – din totdeauna – cum “funcţiona” sau ce “măsura” ceasul de aur al Poetului.
Am aflat şi noi odată cu editarea celor 93 de scrisori ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle, păstrate de una dintre descendentele poetei. Iată ce-i scrie poetul “Veronicuţei”, despre celebrul său ceas:
“Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Ştrul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te adduce la Bucureşti cu nepuă-n masă, căci el reprezintă oricînd capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încît eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: cînd tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc.” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Polirom, 2000, pp.201-202)
Ce “măsura”, aşadar, ornicul Poetului? Ce putea să măsoare un… biet ceas de aur?!
Ca gazetar la Timpul, Eminescu era mult deasupra timpului său, iar ca Poet – rămîne etern, deci înafara timpului.
Ceasul acesta nu măsura altceva decît singurătatea şi dorul Poetului: ca o clepsidră fără nisip, golea şi umplea, implacabil şi alternativ, duratele celor două stări fundamentale ale marelui său suflet.
(Extras din volumul: Vasile Gogea, (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra Timpului, Editura Charmides, 2000. Mai multe informaţii despre ceasul de aur al lui Eminescu, dar şi despre alte obiecte de valoare care i-au aparţinut, vezi şi http://www.sfin.ro/articol_20073/ceasul_lui_eminescu_a_costat_cat_o_cireada_de_boi.html )
Gogea's Blog 
culai
iunie 14, 2011
În Ajunul unei Comemorări (dintre cele care merită cu prisosinţă a noastră neuitare şi pioasă reculegere), Gazda ne îndeamnă la un Priveghi… Şi, printre altele, să medităm la ce s-a ales din puţinele bunuri materiale rămase de la Poet.
Dacă-mi aduc eu bine aminte, ceasul cu pricina fusese un fel de împăcare între tată şi fiu; fiindcă – aşa le-a fost traiul – între ei nu prea a fost armonie. Iubire părintească, respectiv, filială a existat fără putinţă de tăgadă. Dar una (a tatălui) aspră, autoritară, aparent ursuză. Că l-a iubit, stau mărturie strădaniile, drumurile şi cheltuielile sale (poate mai mari, decât pentru ceilalţi copii, în parte) de a-i sta într-ajutor toată viaţa. Că n-au păstrat veşnice râca şi neînţelegerile, stau mărturie marile lor împăcări. Între acestea, una s-a materializat în ceasul de buzunar pomenit.
Dacă Eminescu se folosea de el, de alte (puţine, dealtfel) obiecte de preţ, drept gaj pentru a obţine urgenţii bani într-un sistem mercantil, până la chenzine sau plăţi mai consistente, pentru mine, unul, e o dovadă că Eminescu era un proletar al condeiului, plătit pe apucate şi deseori pe sponci. Mi-aduc aminte lungile sale liste de cheltuieli pentru a se îngriji de sine. Şi de puţinele călătorii ce şi le-a permis pe bani proprii… Nu, Eminescu n-a fost, pentru mine un boier sau un burghez înlesnit, nici măcar cât pragmaticii, oportuniştii săi amici Slavici şi Caragiale. El a fost un om mândru şi normal („Majestatea Sa, ar face mai bine să conducă şi să-i lase pe poeţi să scrie poezie!”), care nu şi-a arvunit nimănui libertatea de cuget şi de mişcare.
Însă, ar fi dat tot ce avea mai de preţ, pentru a o hotărî pe fiinţa iubită să i se alăture în destin. N-a fost singurul în atare situaţie. Dar, numai pentru Ei s-a ţesut o Legendă, din toate acele mari neajunsuri şi meschinării, din care sunt alcătuite – din nefericire – vieţile oamenilor, printre oameni.
RIP!
vasilegogea
iunie 14, 2011
@culai
Farmecul aparte al comentariilor d-voastra, d-le Culai, consta – imi pare – intr-o impacata „contradictie” de fundal: desi mereu pe pozitii „proletare”, nu sunteti „un indignado”.
Sigur, Eminescu nu a agonisit avere. Nu s-a stiut „chivernisi”, cum se spune. Caminarul a fost sever, chiar aspru, dar generos cu toti cei cinci baieti ai sai (voi posta miine ceva despre aspectul acesta). Dar, daruidu-i lui Mihai acest ceas, care valora cit o cireada de boi!, l-a „inzestrat”, ca sa spun asa, cu o mica avere. Meritul omului Eminescu consta in aceea ca daca n-a agonisit alta avere, nici n-a risipit-o pe aceasta, primita de la tatal lui. Desi, daca ne gindim la parabola biblica a talantilor… Dar, Eminescu a avut alt „talant”, pe care l-a sporit cum nimeni altul.
Apoi, ce inseamna la un poet a fi „sarac”? Si Arghezi, intr-o vreme (pina sa cada la invoiala cu noul regim politic de dupa 1946), vindea cirese in poarta Martisorului, pufaind dintr-un… Kent! Sau, ce „avere” a avut Nichita? (dar a cistigat USR de pe urma cartilor lui?).
Ştefan Doru Dăncuş
iunie 14, 2011
Boier Vasile, ştii şi de bulevardul pe care Eminescu a presărat trandafiri, când Veronica a ajuns la Bucureşti?
vasilegogea
iunie 14, 2011
@Ştefan Doru Dăncuş
Da, da! Păi, ăsta e gest de „om sărac”?
culai
iunie 14, 2011
Daţi-mi un îndrăgostit, un iubitor, neînstare de aşa gest(uri) şi-i dau Certificat de Dobitoc!
Dacă stau şi vă caut mai bine la trecutul juvenil, mai la toţi voi afla scara de vise pe care aţi încercat să (des)prindeţi Luna, ca să o depuneţi la picioarele vreunei ingenui Veronici… Cu ce v-aţi ales pân-la urmaă, aiasta-i o altă istorie ce încă se scrie!
InimaRea
iunie 14, 2011
Una din cărţile copilăriei mele era Hotel Tristeţe, de Francisc Munteanu. (Aici, ar trebui precizat că era „a copilăriei mele” fiindcă am citit–o de o mie de ori, ca şi Balade şi doine, a lui Alecsandri, Haiducul Stanco, Generalul Dovator şi Decameronul – singurele cărţi din biblioteca părintească. Abia mai tîrziu am primit cărţi împrumut de la o vecină, profesoară de română.)
Acolo, era o povestire intitulată O felie de pâine: Un evreu evadează dintr-un bou-wagon şi se-ntoarce în ţară cum poate. Primise, înainte de evadare, o batistă în care era înnodată o felie de pâine. Bătrînul evreu care i-o dăruise îl sfătuise să n-o mănînce decît dacă într-adevăr ar fi simţit că murea de foame.
Felia aia de pâine l-a dus pe erou pînă acasă. Cînd a aruncat-o pe masă, a sunat a bucată de lemn.
Astfel de daruri dau o teribilă forţă de a rezista dar, de-mbogăţit, pe nimeni nu-mbogăţesc.
Eminescu era „antisistem” – cum s-ar spune astăzi. Era tenace-rebel. Din fericire pentru el – dar mai ales pentru noi – avea geniu, nu şi-a irosit viaţa în bătălii fără sens. Însă, nu vă fie cu supărare, iubirile sale erau absurde cînd nu erau fantaste.
Călinescu zice că Eminescu iubea Femeia, nu femei anume. „Divinul critic” nu acorda mare importanţă psihologiei decît dacă era să o analizeze la pesonajele literare. De altfel, şi autorii din Istoria lui sînt trataţi tot ca personaje literare, de aceea se şi spune că e „un roman”.
Dintr-o pietate cel puţin nelalocul ei, vedem în relaţia lui Eminescu cu Veronica Micle „o mare iubire”. A fost, de fapt, o iubire sordidă asupra căreia luminează de-a pururi candela purităţii poetice a Poetului Nepereche. Asta poate deruta firile predispuse la pietate.
E puţin caraghios să vorbim înduioşat despre Eminescu – doar fiindcă e „cel mai mare poet al nostru”. Nici măcar despre poezia lui nu avem de ce vorbi cu veneraţie – e o creaţie artistică genială, nu o minune divină. Iar Eminescu a fost un om dificil, care-i exaspera pe cei care-i purtau grija şi-l admirau încă din timpul vieţii. Şi asta, mult înainte de a se-mbolnăvi – pe cînd umbla la Viena şi Berlin, de unde a venit tobă de carte dar fără nici o diplomă care să justifice „efortul statului român” de a-i stipendia studiile. Nici în anii 1870, nu puteai fi student cu drepturi depline – doar audient – dacă nu prezentai diploma de bacalaureat, pe care n-avea nimeni de unde o scoate. Afară de Eminescu însuşi, care ar fi trebuit să dea nişte diferenţe, să se prezinte la nişte examene, ca să poată obţine diploma aceea, Dar el nu avea nici timp, nici răbdare pentru „formalităţi” – era esenţial antisistem, un fanatic al valorii autentice şi un neîmpăcat adversar al celei oficializate – mai ales al celei obţinute „prin protecţie de fuste”. Iar ca profesor de germană, a fost o catastrofă – a provocat grevă la clasă, elevii pur şi simplu l-au alungat, atît era de urîcios. Aici, psihanaliştii ar avea de clevetit, probabil.
Sigur, rămîn prieteniile sale literare – Slavici, Caragiale, Creangă. Dintre toţi, Slavici îi semăna cel mai mult prin încăpăţînare. A fost înverşunat oponent la Marea Unire, a făcut şi închisoare din acest motiv. A murit ostracizat dar convins că Ardealul nu trebuia „alipit” la Regat.
vasilegogea
iunie 15, 2011
@InimaRea
Sunt prea obosit acum sa-ti raspund in amanunt, draga George. Citeste „Inchisorile mele” si pe urma, cind voi fi si eu mai odihnit, mai vorbim. (Paranteza! Eminescu a fost, totusi, primul traducator din „Critica ratiunii pure” in limba romana!)
culai
iunie 15, 2011
Fiecare din noi avem coltucul de pâine, paiul salvator ce ne justifică viaţa. Eminescu a avut mai multe. Dovada: a excelat în multe. Chiar şi-n excese (la asta l-au ajutat şi unii colegi, prieteni, oameni mai mari sau mai mici şi unele – nu multe, ca la Kogălniceanu, d.ex. – femei).
Eu voi continua să cred că Veronica n-a fost o femeiuşcă, nici o oarecare. Fie, numai, şi pentru aceea că s-a oferit voluntar, deliberat morţii (deşi avea copii de crescut) la numai câteva săptămâni după Eminescu. Iată, de ce eu consider că sacrificarea ceasului în cazul fericit/nefericit când Veronica ar fi consimţit la căsătorie era Luna lor de pe cer. Certitudinea ce le asigura viitorul în doi+două. Pe de altă parte, Mama, prin căsătorie, pierdea pensiile cu greu obţinute ale fetelor şi poate de aceea a tot amânat. Nu e uşor de trăit în nici un sistem social, după cum se vede, numai la imboldul sentimentelor.
Dumnezeu să Îi Ierte!
vasilegogea
iunie 15, 2011
@InimaRea
Draga George,
se intimpla, in ultima vreme, ca unele teme de pe blog, adica din virtual, sa „iasa” in real si sa ma „insface” de-a binelea. Asa a fost ieri, cind am avut un „colocviu” si o „agape” despre armeni.
Sper sa nu fi sunat cam repezit raspunsul meu precedent. Comentariul tau e corect si il pretuiesc in intregime. Doar in ceea ce-l priveste pe batrinul Slavici, as indrazni sa spun ca lucrurile sunt mai nuantete decit s-ar crede. Noi (inteleg scoala, „canonul”, istoria literara) nici nu-l cunoastem inca bine pe acest exceptional CARTURAR (asemanator lui Cosbuc), activitatea lui de intemeietor de scoli (asemenea lui Gheorghe Lazar), autor de manuale, dictionare, traducator (da, si din germana). Arestarea lui (atit in Ungaria, prima data, cit si in Romania, a doua oara, la o virsta venerabila) a fost dovada, inca din timpul vietii, ca asemenea prietenilor sai, numiti de tine, era total neinteles de contemporani. A suportat statutul perpetuu de strain-exilat de oricare parte a Carpatilor s-a aflat. Era, spun o vorba care s-ar putea sa scandalizeze, prea modern pentru timpul acela!
InimaRea
iunie 16, 2011
Fii liniştit, prietene, nu m-am simţit pus la colţ. Eu am propus Slavici doar dintr-un anumit unghi, nu mi-am propus să-i reduc personalitatea la încăpăţînarea de a refuza să creadă că „întregirea” avea să facă bine Ardealului. Şi el – ca şi Maiorescu, Eminescu, Hajdeu – avea scoală nemţească, de superioritatea căreia era convins, auspra oricărei alteia – chiar şi a celei franceze. De altfel, bonjuriştii şi „germaniştii” noştri au adus cultura română în contemporan. Cei din urmă, licitau şi pentru modelul de rigurozitate germană, care a funcţionat în industria grea românească ante şi interbelică – atîta cîtă a fost.
Viaţa a făcut să vine dintr-o zonă impregnată de spirit german – Turnu Severin – într-una în care bucovinenii se ţin mîndri, nu se socotesc moldoveni căci ei au fost supuşi austrieci – dar am mai vorbit despre asta.
Cu toată precauţia necesară, trebuie să admit că bătrînul Slavici a avut o intuiţie profetică, din păcate.
vasilegogea
iunie 16, 2011
@InimaRea
Intrutotul de acord, draga George! multam pentru intelegere!
vasilegogea
iunie 16, 2011
Imi face placere sa dau un link la care puteti afla cum a „batut ceasul aducerii aminte” de Eminescu, pe malul Dunarii, in jurul daruitilor intru carte oameni strinsi in jurul Profesorului Ilie Zanfir, la Biblioteca Judeteana „V.A.Urechia”: http://www.bvau.ro/ .