Prof.univ.dr. Liviu Antonesei: cîteva reflecţii despre „bacalaureat 2o11”. Cu un „contrapunct” blagian.

Posted on iulie 7, 2011

9



 „Bacalaureatul la români şi la alte neamuri”

(Preluare, cu acordul autorului, de pe http://www.iasuluniversitar.ro/opinii-atitudini/opinii/2397-liviu-antonesei-bacalaureatul-la-romani-si-la-alte-neamuri.html)

În ciuda concursului de bocete naţional legat de rezultatele examenului de bacalaureat din acest an, prefer să-mi păstrez cumpătul şi încerc să văd unde se află sursa răului. Sigur, ar fi foarte comod să constat şi eu ca dl Funeriu, admirabil stăpîn peste limba română, că toţi sîntem vinovaţi de faptul că numai 44, 44% – cifrele dinaintea rezolvării contestaţiilor, dar acestea nu pot schimba substanţial situaţia! – din absolvenţii de liceu au reuşit să capete medii de trecere la recenta confruntare cu bacalaureatul. Mai ales că nici nu se înşeală în absolut, ci numai în detalii – e drept, că acestea sînt, în situaţia dată, esenţiale. Elevii sînt, desigur, vinovaţi, însă doar fiecare pentru eşecul său personal, la fel cum părinţii pot fi eventual vinovaţi pentru eşecul progeniturii proprii. Vinovăţia agenţilor sistemului de educaţie – profesori, inspectori, funcţionari din ministere, cu ministrul însuşi în frunte etc – este, desigur, de alt ordin, pentru că a condus la eşecul global înregistrat la această „confruntare”. Există, de asemenea, o vinovăţie cumulată a repetatelor „echipe” de politruci care s-au succedat la guvernare, pentru că n-au fost în stare să conceapă şi să promoveze politici şi reforme educative coerente, care să instituie un sistem de educaţie performant în sine şi „sinergic” cu celelalte dimensiuni ale societăţii în care funcţionează. Cum, de bună seamă, există o vinovăţie imprecisă, difuză, a comunităţii ca atare, cu sistemul său de valori delabrat, cu puţina sa simpatie faţă de o educaţie de calitate şi cu deteriorarea gravă a statutului personalului care se ocupă de educaţie.

                 Însă aceasta este situaţia contextuală. Dacă ne referim strict la examenul de bacalaureat, constatăm stupida sa construcţie intrinsecă. În ideea că astfel promovăm un „bacalaureat naţional”, elevii tuturor formelor de liceu din România au parcurs acelaşi examen, cu mici diferenţe în privinţa „disciplinelor la alegere”. O fi el „bacalaureat”, o fi, în felul său, şi „naţional”, dar nu are nici o legătură nici cu structura şi starea liceelor noastre în general, nici cu evenimentul şi mai important al modalităţii de continuare a studiilor, pentru că, în principiu, „există viaţă şi după bacalaureat”, chiar dacă liceul e privit de poet drept „cimitir al tinereţii” sale! Maniera de a concepe a unui asemenea examen este, în fapt, strict dependentă de structura reţelei de licee existenţe, precum şi în modul în care concepem contribuţia sa în procesul de continuare a studiilor.

                 Ca să fiu mai limpede, voi lua exemplul unui examen de bacalaureat perfect adecvat celor două repere amintite, bacalaureatul francez, în forma sa actuală, care datează de la marea reformă a educaţiei franceze iniţiată prin legea din 1989.

                 Reforma ca atare a fost una „totală”, a plecat de la precizarea misiunilor educaţiei şi a mers, prin precizarea obiectivelor de toate nivelele şi a conţinuturilor adecvate acestora şi prin introducerea modulelor de studiu, pînă la procedurile de evaluare a eficienţei interne şi a eficacităţii externe a sistemului educativ. Reforma a introdus modificări esenţiale în toate direcţiile, cum ar fi extinderea educaţiei obligatorii pînă la nivelul liceului, pe două filiere de studiu, una lungă, cealaltă scurtă, şcolaritate ce se încheie cu 12 (douăsprezece!) tipuri de bacalaureat naţional – trei forme de „bacalaureat general”, pentru varianta lungă a liceului, respectiv în „litere-arte”, „ştiinţe” şi „socio-economic” şi nouă forme de „bacalaureat profesional”, pentru cele nouă tipuri de licee profesionale. Precizez că bac-ul general, în toate cele trei forme, este precedat la sfîrşitul penultimului an de liceu de „bacul de franceză”, ultimul an fiind numit în continuare „clasa de retorică”. Cele două elemente de mai sus poate explică de ce ultimul absolvent de liceu general francez redactează perfect o scrisoare sau o solicitare şi poate discuta perfect în limba maternă! Mai precizez că, la toate cele trei forme de „bac general”, se susţine examen la aceleaşi 7 (şapte!) discipline selectate din ariile ştiinţifică, artistică şi socio-umană, ceea ce diferă fiind ponderea acordată respectivelor discipline în evaluarea finală. Ca să fiu mai clar, toţi absolvenţii de liceu general susţin examen la matematică sau muzică, doar că elevii care susţin bacalaureatul ştiinţific, vor primi ponderi diferite, faţă de cei de la bacul artistic sau socio-economic. Astfel, „ştiinţificii” vor avea ponderea 7 la matematică şi 1 la muzică, pe cînd „artisticii” vor avea ponderea inversă între respectivele discipline, iar „socio-umanii” vor avea o pondere medie la matematica şi una mai redusă la muzică. Însă, în cazul lor, economia politică sau sociologia vor primi ponderea 7.

                Cele nouă forme ale bacalaureatului profesional cuprind probe din cultura profesională şi din cea de specialitate. Bacul profesional îţi acordă acces pe filieră, deci spre universităţile de profil. Dacă ai făcut liceu de chimie şi ai susţinut bacul de chimie, vei merge, dacă doreşti să urmezi studii superioare, la o facultate de profil. La fel, dacă ai studiat la un liceu agricol sau la unul de informatică. În schimb, cu bacul general, poţi merge la orice fel de instituţie de educaţie superioară. Şi chiar e un bac pe care sistemul universitar se poate baza ca mijloc de selecţie a candidaţilor! De altfel, sistemul nu este complet închis. Poate un elev şi-a ales eronat tipul de studii la începutul liceului. El poate trece de la un liceu profesional la altul, susţinînd examene de diferenţă şi chiar de la un liceu profesional la unul general. În ultimul caz însă, aproape sigur va avea nevoie de prelungirea studiilor, de un an de „ratrapaj”.

                 Seamănă bacul băştinaş cu aşa ceva? Seamănă măcar reţeaua de licee? Mie mi se pare că nu. Şi atunci de ce ne mirăm de rezultate? Şi, mai ales, cum naiba încă folosim „bacalaureatul naţional” românesc drept mijloc de admitere în universităţi, în loc să introducem un examen serios de admitere? Şi asta fără să ne intereseze dacă într-un an au luat bacul 70% din absolvenţi şi într-altul mai puţin de 45% ! Altfel, pe lîngă puzderie de liceeni analfabeţi, vom scoate şi legiuni de absolvenţi de facultate aidoma.

                  Contrapunct: evocarea blagiană a bacalaureatului la anul 1914.

                  „La sfîrşitul lunii iunie 1914, după terminarea examenului de bacalaureat, sfîşiam în goana trenului peisajul Tîrnavelor în drum spre Sebeş-Alba. Eram stăpînit de euforia ce ţi-o dă depăşirea norocoasă a unei pietre de hotar. În timpul călătoriei recapitulam, cu alţi colegi, care şi ei se grăbeau spre vetrele lor, fiecare ducînd cu sine vestea cea bună – întîmplări mai vechi şi mai noi dintr-o viaţă, ce rămînea în urmă şi care acum parcă nici nu mai era a noastră. E de neînţeles cum sentimentul eului poate fi atît de profund modificat de-un „certificat”. Pentru toată simţirea noastră eram răsfăţaţii propriului destin. Conştiinţa că am scăpat de obligaţiile orarelor şi de constrîngerea şcolară, ne sălta într-o stare de auroră, ce ni se părea că nu va mai înceta niciodată. În veghea entuziastă, în luciditatea sporită, nu ne dam de loc seama că mai tîrziu aveam să ne gîndim tocmai la cest timp, cu sentimentul unei ireparabile sfîşieri, asemenea unor fiinţe adamite, cari printr-o bizară alterare a simţului realitaţii, s-ar bucura că părăsesc paradisul.”

                    (Fragment din Lucian Blaga, Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Editura tineretului, 1965, pp.145-146.)