Un îndemn de la Leo Butnaru. Ba, chiar de la Saramago!

Posted on iulie 21, 2011

5



       …pe care, considerîndu-l, cu un tandru egoism, adresat chiar mie îl accept cu gratitudine şi, în acelaşi timp, totuşi (!), îl fac şi eu altora care vor vrea să ţină seama de el. Sau, se vor bucura de o încurajare. Chiar dacă el nu răspunde la holderliniana întrebare „la ce bun poeţii…”, răspunde, cel puţin, întrebărilor abia disimulat răutăcioase adresate de „vecinul” tocmai ieşit la plimbare cu cîinele: „la ce bun să-ţi pierzi vremea cu blogul?”. Iată de ce:

         Scrierea unui blog mai e încă privită cu suspiciune de oarece lume scriitoare, dar, sincer vorbind, neîncrederea într-o astfel de îndeletnicire mai revine, din vreme în vreme, şi în conştiinţa amfitrionului-scriitorului blogului care, uneori, simte necesitatea de a fi susţinut de eventualii cititori ai celor plasate de el în misterioasele cyberspaţii. De a fi încurajat, eventual, de alţi colegi, fideli şi ei ctitoriei de blog. Cred că unul din ilustrele şi de-a dreptul incredibilele (aproape) exemple e acesta: a fost un blogger şi  José  Saramago! Iată ce scrie, ca prime amintiri despre celebrul prozator, Pilar del Rio, la mujer del escritor y Premio Nobel portugués José Saramago:

 
       „Mai erau câteva zile înainte ca Jose Saramago să moară, nu mai putea scrie, dar a dictat doua postări pe blogul sau. Penultima a fost provocată de judecătorul Garzon ieşind dela Curtea Supremade Justiţie, exclus de egalii săi, îmbrăţişat de câţiva colegi, aplaudat de funcţionari şi de prieteni. Atunci Saramago a plâns cu Garzon, l-a copleşit furia şi s-a simţit neputincios, pentru că era viu, şi a dictat, căci mâinile îi tremurau pe tastatură. Ultima postare pe blogul său sunt două cuvinte. Era la amiază, se uita tot la o emisiune de ştiri la televizor şi în felul acesta a aflat că un coleg, un scriitor suedez, se alăturase unei flotile care avea de gând să rupă teribila blocadă împotriva Palestinei. Şi Saramago, care ştia destule despre blocade, n-a spus decât: „Obrigado, Mankell” / „Mulţumesc, Mankell”, iar în cuvintele acestea a rezumat totul, admiraţia, solidaritatea, respectul, neputinţa, viaţa unei persoane care nu se resemnează, gratitudinea în faţa celui ce nu se dă bătut. Apoi a murit şi nu va mai fi nimic de povestit, nu vor mai fi caiete, privirea piezişă care să vadă reversul lucrurilor, cea frontală, fără a-şi pleca niciodată capul în faţa puterii, ci pentru a săruta, ironia, curiozitatea, înţelepciunea celui ce nu se născuse pentru a povesti, dar continua să povestească şi cât de actual va fi acum, când nu mai este şi avem atâta nevoie de el.”
 
       Astfel că, prietene-coleg, ctitoreşte în continuare la blogul tău, ca loc (imensitate) în care ai putea încerca să te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului. Aici, în spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă. Dar şi cu cei plecaţi în lumea stelelor, precum a fost Jose Saramago care, bineînţeles, te susţine, implicit, prin exemplul reamintit de noi aici.
      
        Mulţumesc, frate Leo!
Posted in: Ipote(nu)ze