Liviu Antonesei: Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi în drum spre Dolhasca… Eterna!

Posted on iulie 23, 2011

11



                Pentru că mi-e imposibil să ajung (şi de această dată) la Sibiu, pentru a fi alături de ultima călătorie a lui Mopete, l-am rugat pe prietenul Liviu Antonesei să-mi dea voie să-l plimb eu pe acesta încă o dată, din „Foişor” (rubrica lui Liviu din Observator cultural), în „Pavilionul de oaspeţi” (un spaţiu rezervat invitaţilor mei speciali, aici, pe blog), transformat, cu iubire dar fără să fi dorit acest lucru, în capelă pentru un priveghi pregătitor înainte de ultimul drum, spre Cîmpiile Elizee. Drum spre care, fără îndoială, aventura deplasării la Dolhasca a celor doi mari poeţi capătă, acum, semnificaţiile unei repetiţii într-un scenariu magic, în care, adăugîndu-l şi pe cel de-al treilea poet, Dolhasca devine eternă. Însoţindu-i, încă o dată, avem sentimentul că îi urmăm într-un pelerinaj pe un traseu al memoriei, dar al memoriei sacre a Poeziei şi a spaţiilor locuite de ea.
 
               „Nu am fost martorul acestei întîmplări. O cunosc, însă, din povestirea unuia dintre participanţi, regretatul poet Mihai Ursachi, care mi-a relatat-o în mare vervă, şi din confirmarea altui poet, Emil Brumaru, aflat împreună cu noi în momentul povestirii, ca şi în cel al întîmplării, de altfel. Dacă Mihai Ursachi era în mare şi histrionică formă povestind, celălalt poet era mai degrabă într-o fază taciturnă şi încuviinţa numai prin expresii monosilabice, înclinarea capului şi un recital foarte variat de grimase, după cum i se părea lui mai potrivit. Voi încerca deci să povestesc, după povestirea primită de mine în dar, acum vreo trei decenii, epopeea descinderii lui Mircea Ivănescu, însoţit de Mihai Ursachi, la reşedinţa lui Emil Brumaru, pe atunci medic, ba chiar şi director al spitalului din Dolhasca, ce număra, în afara sa, încă vreo trei sau patru salariaţi. Dacă a fost urcare sau pogorîre e greu de spus, dat fiind că, în formulele lor diferite, toţi cei trei s-au dovedit în timp şi între timp nişte mari poeţi ai literaturii postbelice. Nu mai ţin minte exact dacă, în vederea acestei călătorii, Mircea Ivănescu venise la Iaşi şi a plecat de aici împreună cu Ursachi spre Dolhasca sau, altă posibilă opţiune, dacă cei doi se vor fi întîlnit la Paşcani, venind unul dinspre Bucureşti şi celălalt dinspre Iaşi, ca să purceadă în dificila călătorie de iniţiere. Pentru că aceasta s-a dovedit o aventură, dacă nu plină de încercări şi primejdii, atunci măcar desfăşurată după un scenariu amarnic de ocolitor. Cert este că, într-o bună dimineaţă de la începutul anilor ’70 ai veacului trecut, pe peronul gării din Paşcani, puteau fi zăriţi doi poeţi români în carne şi oase, cu nişte genţi de voiaj pe umeri şi cu cîte un bilet de tren în mînă. Cînd a sosit trenul în direcţia Suceava, au urcat hotărîţi, au ocupat două locuri într-un compartiment gol şi şi-au continuat discuţia pe care o începuseră încă din gară. Urmau să coboare la Dolhasca, unde, pe peron, îi aştepta cel de-al treilea poet.
 
               Doar că, fie luaţi cu vorba, fie că trenul va fi stat prea puţin în gara lor de destinaţie, şi-au dat seama că a fost Dolhasca, după ce trenul tocmai plecase din nou la drum. Au decis, după cum e şi logic, să meargă pînă la Suceava şi să ia un tren care făcea ruta în sens invers. Apucaseră, totuşi, să-i facă din mînă celui de-al treilea poet şi chiar să-i strige ce au de gînd. La Suceava, şi-au luat biletele de tren, au aşteptat să sosească o garnitură cu drum spre/prin Paşcani, au urcat în tren, au găsit iar un compartiment gol în care s-au instalat şi, desigur, s-au decis să fie mai atenţi de data aceasta. Ceea ce, nu se ştie din ce motiv anume, n-au reuşit, aşa că, de data aceasta, au coborît la Paşcani, după ce-au depăşit gara de destinaţie, cu gîndul să ia un alt tren în direcţia Suceava, ca să coboare în Dolhasca. Dar reuşiseră şi acum să-i facă semn din mînă poetului Emil Brumaru şi chiar să-i strige ceva pe geamul deschis al vagonului. Şi jocul acesta de-a ghinionul a continuat. Bun, nici măcar Mihai Ursachi nu mai ştia de cîte ori au făcut poeţii ruta Paşcani–Suceava şi retur în ziua cu pricina, sigur este că, trebuind să ajungă la destinaţie încă din cursul dimineţii, au ajuns acolo seara, destul de tîrziu, cu teancuri de bilete de tren fiecare, găsind pe peron poetul-gazdă frînt după ziua aceea de aşteptare, însă rîzînd în hohote de neverosimila întîmplare a poeţilor-oaspeţi. Şi, de bună seamă, poeţii noştri şi-au continuat discuţiile lor în trei… Cît priveşte incidentul, acesta se referă la obiceiul poetului Ursachi de a inventa mici poveşti crude, dacă nu de groază, în anumite împrejurări mai conviviale. De data aceasta, a inventat una cu pisici maltratate cu sabia. Vă daţi seama, în prezenţa lui Mircea Ivănescu, distins pisicolog! Normal că, auzind ororile, poetul a ţîşnit valvîrtej pe uşă, cu gîndul să plece urgent dintr-o localitate în care se afla şi aşa un macabru personaj! Noroc că Ursachi şi Brumaru, brusc vigilenţi, au zbughit-o pe urmele sale, recuperîndu-l de lîngă statuia eroilor din primul război mondial, alături de care se oprise, să-şi tragă sufletul. După care, discuţia a continuat.
 
                  Am relatat povestea asta pentru a contrazice mitologia literară care îl fixează pe Mircea Ivănescu într-un singur loc – măcar o călătorie, şi încă una cu peripeţii, tot va fi efectuat pînă acum. Pe de altă parte, mă gîndesc că abţinerea sa în această privinţă poate nu este chiar cu totul lipsită de explicaţie – cînd faci de atîtea ori într-o zi drumul Paşcani-Suceava şi retur, parcă începe să-ţi ajungă, ba chiar să te irite demonul călătoriilor!”
                  (Preluat cu acordul – pentru care îi rămîn îndatorat – al autorului, din http://www.observatorcultural.ro/DIN-FOI%C4%B9%C2%9EOR-Mircea-Ivanescu-si-Mihai-Ursachi-in-drum-spre-Dolhasca*articleID_25151-articles_details.html )