Un avertisment al profesorului Ciprian Mihali: Maramureşul – un „Disneyland”?

Posted on iulie 26, 2011

25



 

      Nu este vorba de o replică la postarea mea despre Ieudul copilăriei. Aceea era o evocare stăpînită de nostalgie, i s-ar fi putut opune poetic, poate, doar „Ieudul fără ieşire” al poetului Ioan Es. Pop. Ceea ce propun azi, tocmai pentru a disocia între nostalgie poetică şi spirit critic în exerciţiu, este o relatare „rece”, lucidă, nemiloasă – ar spune unii „maramureşeni”, dar nu mai puţin tandră, în fond. Căci, îngrijorată. Este un contrapunct necesar. Aş spune, urgent, dacă sensul acestui cuvînt nu s-ar fi evaporat cam de multişor din discursul nostru public. Profesorul Ciprian Mihali (UBB, vezi datele bio-bibliografice şi profesionale aici http://hiphi.ubbcluj.ro/personal/ciprian_mihali.html) se încăpăţînează (şi bine face) de o bună bucată de vreme să descrie, definească, evalueze, normeze şi proiecteze „spaţiul public”. Vizitaţi blogul acestuia şi vă veţi convinge (http://ciprianmihali.blogspot.com/).  De pe acest blog preiau şi eu textul care urmează cu convingerea că nostos-ul are, în mod esenţial şi originar, temei în logos.

                           Maramureş play cu fluor

                 Am avut trista ocazie să călătoresc în lunile din urmă de mai multe ori de-a lungul şi de-a latul Maramureşului. Spun tristă, pentru că această parte de ţară se scufundă ea însăşi într-o tristeţe cum rareori mi-a ost dat să văd prin alte părţi. Un aer dezolant al vremii, zămislit în chinuri din ruinele a ceea ce au fost sau s-a imaginat că au fost cîndva tradiţia locală şi spiritul locului.
Pretextul acestor gînduri mi-e oferit la nivel fenomenal de noua arhitectură care împînzeşte satele şi comunele de pe Mara şi de pe Iza. Desigur, ea nu are nimic original şi nici unic. Asemenea monstruozităţi pot fi întîlnite şi în alte zone din România, pe o paletă „stilistică” ce duce de la palatele cu turnuleţe din Oltenia, Moldova sau Transilvania, pînă la recenta inovaţie a culorilor ţipătoare + termopan + coloane + garduri şi balcoane de crom.
                Ameţiţi cum sîntem încă de amestecul de nostalgie poporanistă şi pulsiuni de autenticitate satisfăcute sezonier în agroturism pe ritmuri folclorice, încîntaţi pe veci de cele cîteva biserici de lemn sau mînăstiri care supravieţuiesc cu greu ici şi acolo, simplificăm imaginea Maramureşului pînă la a face din ea o reprezentare a unei esenţe atemporale a românităţii autentice, ignorînd astfel tendinţe actuale mai puţin spectaculoase în aparenţă, dar cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe termen lung.
De cîţiva ani încoace, Maramureşul se distruge cu o viteză şi cu o eficacitate care i-ar face invidioşi pînă şi pe cei mai zeloşi adepţi ai sistematizării rurale. Cincizeci de ani de comunism par să fi trecut pe deasupra regiunii sau să fi ajuns pînă la maiestuoasele sale porţi de lemn, în vreme ce ultimele două decenii de tranziţie, migraţie, consum şi corupţie au devastat totul de la Baia Mare pînă la Sighet şi Vişeu.
Pentru orice trecător atent mai degrabă la prefacerile vieţii cotidiene decît la porturile populare în zi de sărbătoare sau îmbrăcate doar de dragul turiştilor străini, rămîne o provocare pentru gîndire capacitatea formidabilă a acestor localnici de a-şi distruge patrimoniul, material şi imaterial, într-o complicitate solidă cu toţi cei care ar fi însărcinaţi să-l protejeze. Nu este sat în care, cu autorizarea coruptă sau în nepăsarea corupătoare a factorilor de decizie, să nu fie demolate an de an zeci de case tradiţionale, unele aflate într-o stare avansată de degradare. În locul lor apar cu o rapiditate uimitoare monştri fluorescenţi (a se vedea cîteva specimene în albumul postat aici), de o calitate tehnic-arhitecturală mai mult decît îndoielnică şi de un gust estetic ce nu merită nici măcar comentat. Casa mov cu hublouri octogonale şi balcon de oglindă din Şieu ori cea în nuanţe de mov cu coloane roz din Săcel (într-o nuanţă de culoare inspirat denumită de cineva „vomă de vin”) sînt astăzi mai mult decît nişte accidente într-un peisaj dat. Ele, împreună cu sute de alte asemenea oribilităţi, se constituie în unul din cele mai violente gesturi de negare a apartenenţei culturale ori identitare a acestor oameni la ţinutul din care provin. Contemplîndu-le, după proba dură a perplexităţii, nu poţi să nu încerci să te întrebi ce poate fi în mintea celor care le locuiesc, ce simt ei, de unde vin, încotro se îndreaptă, ce iubesc şi ce urăsc acei oameni? Întrebări retorice, fără îndoială, hărăzite unor răspunsuri mereu falsificatoare.

           De aceea, în acelaşi timp în care discutăm despre o arhitectură care va transforma în doar cîţiva ani Maramureşul într-un Disneyland ridicol, se cuvine să avansăm cîteva ipoteze prin care să încercăm să deconstruim clişeele care sufocă prin ipocrizie şi ignoranţă devenirea recentă a regiunii. Sînt clişee cu care ne-am întreţinut imaginarul identitar de atîta vreme şi care ne împiedică să mai distingem între ceea ce a fost şi rămîne valoros din patrimoniul cultural, istoric, arhitectural al locului, şi explozia de prost gust care ţese într-o urzeală tot mai deasă peisajul maramureşean.

              Ţăranul frate cu natura?
              Greu de crezut, tot mai greu… Dacă asta s-a întîmplat cu secole în urmă, în identificarea cu codrul, cu ogorul, cu animalele, aşa cum o transmit baladele vechi, e tot mai puţin probabil că ţăranul român şi cel din Maramureş, în special, mai păstrează vreo relaţie proprie cu natura. Munţi întregi defrişaţi sălbatic, lemn vîndut pe mai nimic pentru a cumpăra bolţari, sute şi mii de hectare de teren agricol abandonate, tonele de deşeuri care plutesc pe toate văile ce curg spre Tisa, precum şi multe alte fenomene persistente de poluare dau seama fie de o îndepărtare a ţăranului de elementele naturii cu care se presupune că s-ar fi aflat illo tempore într-un intim acord, fie de falsitatea reprezentărilor noastre intelectualiste despre o stare de armonie naturală în care ar fi trăit strămoşii noştri rurali. Sîntem înclinaţi să credem mai degrabă că legătura ţăranului cu glia a fost una forţată, din lipsă de opţiune; atunci cînd opţiunea se iveşte, ţăranul care pleacă să muncească pe şantierele Europei nu are nici un fel de scrupule să-şi abandoneze cîmpul sau grădina din spatele casei. De asemenea, nu este exclus ca simţul estetic, etic sau comunitar pe care noi i-l atribuim ca fiind unul înnăscut să fie tot o proiecţie urbană a unei civilizaţii citadine ea însăşi aflată în crize de repere. Priviţi arhitectura din aceste sate, priviţi contrastul dintre luxul afişat al faţadelor, porţilor şi autoturismelor, pe de o parte, şi sărăcia spaţiilor comune, cu uliţe desfundate, cu canalizări improvizate, cu grămezi de bălegar prelingîndu-se la vecini sau în şosea, admiraţi pet-urile care plutesc pe Iza, pe Mara, pe Vişeu, pînă la a produce inundaţii; citiţi în presă despre reţelele de infracţionalitate internaţională la care participă şi cei plecaţi şi cei rămaşi (inclusiv în prostituţie ori trafic de droguri, ca să nu mai vorbim de reţele organizate de furturi şi trafic de produse) şi vă veţi tempera entuziasmul faţă de inocenţa şi bunătatea înnăscută a moroşanului.
Vreau să fiu bine înţeles: nu generalizez şi nu diabolizez. Introduc însă nuanţe necesare pentru a înţelege ce se întîmplă în regiune, păstrînd un respect necondiţionat pentru toţi aceia care îşi trăiesc aici viaţa în cumpătare şi respect pentru ce au primit din trecut şi pentru ce înţeleg să transmită ei înşişi mai departe.
        (Citeşte tot articolul aici: http://ciprianmihali.blogspot.com/2011/07/maramures-play-cu-fluor.html )
Reclame