
Nu este vorba de o replică la postarea mea despre Ieudul copilăriei. Aceea era o evocare stăpînită de nostalgie, i s-ar fi putut opune poetic, poate, doar „Ieudul fără ieşire” al poetului Ioan Es. Pop. Ceea ce propun azi, tocmai pentru a disocia între nostalgie poetică şi spirit critic în exerciţiu, este o relatare „rece”, lucidă, nemiloasă – ar spune unii „maramureşeni”, dar nu mai puţin tandră, în fond. Căci, îngrijorată. Este un contrapunct necesar. Aş spune, urgent, dacă sensul acestui cuvînt nu s-ar fi evaporat cam de multişor din discursul nostru public. Profesorul Ciprian Mihali (UBB, vezi datele bio-bibliografice şi profesionale aici http://hiphi.ubbcluj.ro/personal/ciprian_mihali.html) se încăpăţînează (şi bine face) de o bună bucată de vreme să descrie, definească, evalueze, normeze şi proiecteze „spaţiul public”. Vizitaţi blogul acestuia şi vă veţi convinge (http://ciprianmihali.blogspot.com/). De pe acest blog preiau şi eu textul care urmează cu convingerea că nostos-ul are, în mod esenţial şi originar, temei în logos.
Am avut trista ocazie să călătoresc în lunile din urmă de mai multe ori de-a lungul şi de-a latul Maramureşului. Spun tristă, pentru că această parte de ţară se scufundă ea însăşi într-o tristeţe cum rareori mi-a ost dat să văd prin alte părţi. Un aer dezolant al vremii, zămislit în chinuri din ruinele a ceea ce au fost sau s-a imaginat că au fost cîndva tradiţia locală şi spiritul locului.
Pretextul acestor gînduri mi-e oferit la nivel fenomenal de noua arhitectură care împînzeşte satele şi comunele de pe Mara şi de pe Iza. Desigur, ea nu are nimic original şi nici unic. Asemenea monstruozităţi pot fi întîlnite şi în alte zone din România, pe o paletă „stilistică” ce duce de la palatele cu turnuleţe din Oltenia, Moldova sau Transilvania, pînă la recenta inovaţie a culorilor ţipătoare + termopan + coloane + garduri şi balcoane de crom.
Ameţiţi cum sîntem încă de amestecul de nostalgie poporanistă şi pulsiuni de autenticitate satisfăcute sezonier în agroturism pe ritmuri folclorice, încîntaţi pe veci de cele cîteva biserici de lemn sau mînăstiri care supravieţuiesc cu greu ici şi acolo, simplificăm imaginea Maramureşului pînă la a face din ea o reprezentare a unei esenţe atemporale a românităţii autentice, ignorînd astfel tendinţe actuale mai puţin spectaculoase în aparenţă, dar cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe termen lung.
De cîţiva ani încoace, Maramureşul se distruge cu o viteză şi cu o eficacitate care i-ar face invidioşi pînă şi pe cei mai zeloşi adepţi ai sistematizării rurale. Cincizeci de ani de comunism par să fi trecut pe deasupra regiunii sau să fi ajuns pînă la maiestuoasele sale porţi de lemn, în vreme ce ultimele două decenii de tranziţie, migraţie, consum şi corupţie au devastat totul de la Baia Mare pînă la Sighet şi Vişeu.
Pentru orice trecător atent mai degrabă la prefacerile vieţii cotidiene decît la porturile populare în zi de sărbătoare sau îmbrăcate doar de dragul turiştilor străini, rămîne o provocare pentru gîndire capacitatea formidabilă a acestor localnici de a-şi distruge patrimoniul, material şi imaterial, într-o complicitate solidă cu toţi cei care ar fi însărcinaţi să-l protejeze. Nu este sat în care, cu autorizarea coruptă sau în nepăsarea corupătoare a factorilor de decizie, să nu fie demolate an de an zeci de case tradiţionale, unele aflate într-o stare avansată de degradare. În locul lor apar cu o rapiditate uimitoare monştri fluorescenţi (a se vedea cîteva specimene în albumul postat aici), de o calitate tehnic-arhitecturală mai mult decît îndoielnică şi de un gust estetic ce nu merită nici măcar comentat. Casa mov cu hublouri octogonale şi balcon de oglindă din Şieu ori cea în nuanţe de mov cu coloane roz din Săcel (într-o nuanţă de culoare inspirat denumită de cineva „vomă de vin”) sînt astăzi mai mult decît nişte accidente într-un peisaj dat. Ele, împreună cu sute de alte asemenea oribilităţi, se constituie în unul din cele mai violente gesturi de negare a apartenenţei culturale ori identitare a acestor oameni la ţinutul din care provin. Contemplîndu-le, după proba dură a perplexităţii, nu poţi să nu încerci să te întrebi ce poate fi în mintea celor care le locuiesc, ce simt ei, de unde vin, încotro se îndreaptă, ce iubesc şi ce urăsc acei oameni? Întrebări retorice, fără îndoială, hărăzite unor răspunsuri mereu falsificatoare.
De aceea, în acelaşi timp în care discutăm despre o arhitectură care va transforma în doar cîţiva ani Maramureşul într-un Disneyland ridicol, se cuvine să avansăm cîteva ipoteze prin care să încercăm să deconstruim clişeele care sufocă prin ipocrizie şi ignoranţă devenirea recentă a regiunii. Sînt clişee cu care ne-am întreţinut imaginarul identitar de atîta vreme şi care ne împiedică să mai distingem între ceea ce a fost şi rămîne valoros din patrimoniul cultural, istoric, arhitectural al locului, şi explozia de prost gust care ţese într-o urzeală tot mai deasă peisajul maramureşean.
Ţăranul frate cu natura?
Greu de crezut, tot mai greu… Dacă asta s-a întîmplat cu secole în urmă, în identificarea cu codrul, cu ogorul, cu animalele, aşa cum o transmit baladele vechi, e tot mai puţin probabil că ţăranul român şi cel din Maramureş, în special, mai păstrează vreo relaţie proprie cu natura. Munţi întregi defrişaţi sălbatic, lemn vîndut pe mai nimic pentru a cumpăra bolţari, sute şi mii de hectare de teren agricol abandonate, tonele de deşeuri care plutesc pe toate văile ce curg spre Tisa, precum şi multe alte fenomene persistente de poluare dau seama fie de o îndepărtare a ţăranului de elementele naturii cu care se presupune că s-ar fi aflat illo tempore într-un intim acord, fie de falsitatea reprezentărilor noastre intelectualiste despre o stare de armonie naturală în care ar fi trăit strămoşii noştri rurali. Sîntem înclinaţi să credem mai degrabă că legătura ţăranului cu glia a fost una forţată, din lipsă de opţiune; atunci cînd opţiunea se iveşte, ţăranul care pleacă să muncească pe şantierele Europei nu are nici un fel de scrupule să-şi abandoneze cîmpul sau grădina din spatele casei. De asemenea, nu este exclus ca simţul estetic, etic sau comunitar pe care noi i-l atribuim ca fiind unul înnăscut să fie tot o proiecţie urbană a unei civilizaţii citadine ea însăşi aflată în crize de repere. Priviţi arhitectura din aceste sate, priviţi contrastul dintre luxul afişat al faţadelor, porţilor şi autoturismelor, pe de o parte, şi sărăcia spaţiilor comune, cu uliţe desfundate, cu canalizări improvizate, cu grămezi de bălegar prelingîndu-se la vecini sau în şosea, admiraţi pet-urile care plutesc pe Iza, pe Mara, pe Vişeu, pînă la a produce inundaţii; citiţi în presă despre reţelele de infracţionalitate internaţională la care participă şi cei plecaţi şi cei rămaşi (inclusiv în prostituţie ori trafic de droguri, ca să nu mai vorbim de reţele organizate de furturi şi trafic de produse) şi vă veţi tempera entuziasmul faţă de inocenţa şi bunătatea înnăscută a moroşanului.
Vreau să fiu bine înţeles: nu generalizez şi nu diabolizez. Introduc însă nuanţe necesare pentru a înţelege ce se întîmplă în regiune, păstrînd un respect necondiţionat pentru toţi aceia care îşi trăiesc aici viaţa în cumpătare şi respect pentru ce au primit din trecut şi pentru ce înţeleg să transmită ei înşişi mai departe.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Iancu Motu
iulie 26, 2011
Din păcate profesorul Mihali are dreptate. O spun fără să fi făcut vreo cercetare fie ea şi fugară. Dar ceea ce m-a întristat şi m-a revoltat în acelaşi timp este furia cu care se construiesc biserici… din beton (!!!!) în oglindă cu minunile de lemn construite odată. M-am cutremurat la Bogdan Vodă când am văzut monstrul de ciment ridicat faţă în faţă cu biserica din lemn. Acelaşi „peisaj” la Pădurile de sub Munte. La limita Maramureşului, la Medieşul Aurit o biserică cu părţi ale exteriorului „vopsite” precum realizările lui Becali. Sunt doar frânturi de imagine care violentează nu doar ochiul ci şi un spaţiu cultural ce, din păcate, poate deveni un gen de parc în care poate să apară orice personaj de tip D….
culai
iulie 26, 2011
Se leagă organic de textul şi comentariile de ieri.
Eu cred, fără a-l contrazice pe autor (putem trăi-n bună pace, fiecare cu judecăţile lui), că nu ţăranul funciar, nici meseriaşul care se rupea-n navete între uzină (şantier) şi gospodăria sa rurală, nici familiştii cuminţi care – mutaţi de la case în bloace – au cultivat câte o grădinuţă, o jardinieră, în dorul pămânţelului lor risipit de buldozere – au adus zonele istorice ale ţării în halul de-acum.
Mulţi dintre aceia au murit de inimă rea, când au constatat că emanaţii revoluţiei le-a furat şi puţinul la care mai năzuiau. Şi mai mulţi, şi-au luat lumea-n cap, sperând la colacii din cozile altor câini. Şi, carii s-au întors, nu mai sunt cei care au plecat. Sunt strigile lor. Ele au decopertat dealuri cu livezi, pădurile munţilor şi-au distrus tradiţia şi tradiţionalele case şi gospodării ca să facă loc chiciului occidentalo-boemian. Ce-i ăla agro-turism, cu cine se face şi-n ce scopuri ne la vedere; ce se va alege de Roşia-Montană (reţineţi reclama tot mai insidioasă, cum că … doar minciuni sfruntate!); ce era şi ce a ajuns vestitul Certeze; ce se va alege de copiii şi nepoţii copiilor de acum, este minţii şi sufletului cu durere a mai judeca.
Aseară, am aflat că patronul unui restaurant „tradiţional” a obţinut fonduri pentru reabilitare, din care doar o câtime a băgat în „renovare”, cu restul insul s-a topit în ceaţa depărtărilor. Iată, pe labele cui, cu voie de-aici şi de pe aiurea, a ajuns ţara.
Deta?… e farsa tunşilor chilug care au transformat toată ţara într-un loc de detenţie unde ei taie şi spânzură, ocrotiţi exact de cine n-ar trebui!
I. C.
iulie 26, 2011
Din păcate, Ciprian Mihali are dreptate. Acelaşi lucru poate fi constatat şi în alte zone, inclusiv în Bistriţa Năsăud, în care credeam că ţăranii sunt mai luminaţi. Ce să mai vorbim de kitsch-ul construcţiilor bisericeşti, de pictura din interior. Adăugaţi alcoolismul din zona rurală, înspăimântător. Doar neavizaţii au o privire idilică despre satul românesc. Ce mai fac preoţii, care ar trebui să fie un factor de civilizaţie în lumea satului? Dar de ce mergem atât de departe. Priviţi modul sălbatic cu care se taie arborii în Făget, pentru tot soiul de vile şi vilişoare amplasate în buza pădurii. Codrul o fi fost frate cu românul, în Evul Mediu, când se refugia de frica tătarilor… Ceva ar trebui să se facă urgent, de noi toţi, mai ales de către cei care provenim de la sat. Căci politicienii au alte priorităţi.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@culai
„Mulţi dintre aceia au murit de inimă rea, când au constatat că emanaţii revoluţiei le-a furat şi puţinul la care mai năzuiau.” Sunt de acord, dar trebuie adaugat ca de mii de ori mai multi au fost ucisi si li s-a luat totul de bolsevici. Tot atunci, adica mult inainte de „emanatii” fata de care observ ca manifestati o „tandrete” neintrerupta si „nediscriminatorie”, s-a savirsit si „opera” de distrugere a satelor. Odata cu disparitia civilizatiei rurale, arhaice.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@I.C.
Aveti, si d-voastra, dreptate: „Acelaşi lucru poate fi constatat şi în alte zone…”. In ipostaze inca mai dramatice, mizerabile (in sensul propriu al cuvintului, nu moral), in satele romanesti ramase in afara frontierelor statului roman, in Ucraina si Basarabia, de pilda. Cit despre „prioritatile politicienilor”, as fi curios sa le aflu!
Iancu Motu
iulie 26, 2011
Aţi ridicat o problemă extrem de serioasă. Aceea a imaginii idilice despre spaţiul rural şi, bineînţeles, a ţăranului român. Îmi aduc aminte de câteva dintre gândurile rostite de către Octavian Paler despre satul şi ţăranul român. Includea şi rachiul. Povestea alcoolismului în spaţiul rural durează de ceva vreme ( cam de multişor) dar, să ne consolăm, nu este specifică doar României. Am văzut „la lucru” şi fermierul francez. Vorba unui cunoscut: se făcuseră ca zidul. Dar o făceau cu o ” naturaleţe” total inocentă şi inofensivă. Oricum, problema rămâne şi ar merita discutată mai ales din perspectiva urmărilor în toate planurile. Cândva, legiuitorii de dinainte de 1900 au încercat o formă de atenuare ( de stopat nici vorbă). A încercat-o şi Ceauşescu prin celebrul articol 400 ( ??) dar cu efecte cvasi nule. Să nu ne panicăm însă. Dacă cineva ar vedea cum îşi programează, spre exemplu, nordicii excursiile „tematice” ar avea cuvinte blânde despre ţăranii noştri. În concluzie( vorba vine) în toată Europa se bea ( în unele locuri rămâi înmărmurit de cât şi ce) dar nu se prea recunoaşte.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@All
Abia dupa postare am vazut acelasi articol postat (si, desigur, insotit de comentariile aferente), aproape simultan, si aici: http://www.criticatac.ro/8982/maramures-play-cu-fluor/. Cu atit mai bine! tema merita toata atentia si ar trebui discutata intr-un „spatiu” cit mai larg, informal, public dar si formal, institutional, legislativ.
Ion Ionescu
iulie 26, 2011
Aceasta realitate tot mai degradata, reflectata in oglinzi din ce in ce mai mincinoase ne este sugerata elocvent cred eu si de acest panou instalat la liziera unui rest de padure, scapat de defrisare salbatica, si redactat cu tot atita cunoastere a genurilor substantivelor si a acordului in limba romana de cita a dat dovada si ministrul educatiei nu de mult: „Padurea e frate cu romanul”! Astfel formulat acest „mit”, el ar fi trebuit sa sune „…e sora…”! dar „padurarul” nostru vroia poate sa evite o alta zicere populara, care pune in relatie pe „frate” cu… „brinza”! Ca, de, de la o „sora” po’i sa mai iei si fara bani, dar de la un „frate’ mai greu!
vasilegogea
iulie 26, 2011
@Ion Ionescu
Ha, ha, ha! Excelenta… psihanalizare! La Freud (in „Psychopathologie de la vie quotidienne”) o asemenea eroare se numeste „acte manque” (englezii au tradus prin parapraxis, in romaneste:act ratat).
culai
iulie 26, 2011
De acord absolut cu observaţia biciuitoare a dlui Ionescu.
În calitate de solicitat la nişte panotări silvice post-revoluţie: ce i-am dat eu pădurarului-şef şi ce-a ieşit de subt pensule şi a(nal)fabetice” corecturi”, nu mai vorbesc. – Treceţi prin Neamţ, fotografiaţi şi de-plângeţi sau vă amuzaţi, după caz.
NU, dle Gazdă, eu nu ţin, n-am ţinut, nici nu voi ţine vreodată cu bolşevicii. Nici cu kokomuniştii lui peşte. Eu, cu acest neam al nevoii am ţinut, ţin şi sufăr, şi-am să mă sting de durere.
Îmi cer iertare pentru fraza citată de Gazdă, de mine dezacordată…
Reţineţi mesajul, nu anapoda lui scriere, vă rog!
vasilegogea
iulie 26, 2011
@culai
E-n regula, d-le Culai. De altfel, pusesem acolo niste ghilimele… Suntem in acord (dincolo de… gramatica).
Ioan Groşan
iulie 26, 2011
În ţările civilizate, adică cele care-şi păstrează şi perpetuează civilizaţia, există legi foarte stricte care nu-ţi dau voie să construieşti orice şi oriunde, nici să vopseşti un gard, o casă etc. de capul tău. Dacă o comună italiană sau israeliană are drept specific local ca material de construcţie o anumită piatră galbenă, calcaroasă, atunci nu poţi ridica nimic acolo decât cu acea piatră. Ş.a.m.d. ş.a.m.d. Noi nu avem asemenea legi şi nici reglementari pe plan local, deşi, mai ales în Maramureş, Bucovina, ar trebui sa existe.
N.brasoveanu
iulie 26, 2011
fenomenul este o alta fata a spiritului malefic instalat la Rosia Montana.Din pacate iradierea lui nu mai poate fi oprita. Mare pacat.Nu numai celula ancestrala si morala a poporului roman este alterata , ci si a celor din Maramures, cu o rapiditate care ne paralizeaza. Implozie curata…
vasilegogea
iulie 26, 2011
@Ioan Grosan
Da, nu avem ceea ce ne trebuie si de aceea ne prisoseste ceea ce nu ne trebuie!
vasilegogea
iulie 26, 2011
@N.brasoveanu
As numi acest fenomen, dincolo de perspectiva „spiritualist-malefica”, in contra-sens cu ceea ce numea A.Marino „colonizare culturala”, o de-colonizare aculturala. Adica, o „eliberare” de sub „imperialismul” identitar, dar regresind intr-o „independenta” a anonimatului.
N.brasoveanu
iulie 26, 2011
da, tinere coleg, aici se poate vorbi si asa. Dar mai pe aia dreapta e ca ceea ce n-a reusit impuscatul cu demolarile sale , fie la oras, fie in rural, au reusit acesti stramosi ai dacilor sa o fac pe invers, intelegand modernizarea pe dos sau intorcand dosul la mostenirea ce li s-a dat…si cu care s-ar mai putea indentifica in lume…in fine, asta e, intrarea in anonimatul kch-ului .Salve Roma.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@N.brasoveanu
Da, cam asta spune si autorul articolului: „… rămîne o provocare pentru gîndire capacitatea formidabilă a acestor localnici de a-şi distruge patrimoniul, material şi imaterial, într-o complicitate solidă cu toţi cei care ar fi însărcinaţi să-l protejeze. ” „O provocare pentru gindire” si o mare durere pentru (cine mai are) simtire. Si, totusi, cuvintul „cheie” care ar trebuie sa ne puna cel mai virtos pe ginduri, ramine „complicitate”.
N.brasoveanu
iulie 26, 2011
spiritualist nu inseamna si spirit , puschea pe limba cu spiritualismul ce bantuie in mioritikland.. pentru limpezire propun sa se citeasca … o alta fata a politicii malefice instalata incepand cu Rosia Montana
mi-e greu sa cred ca exista o colonizare culturala, si romanii ne-au colonizat si culturalizat, nu-i asa, ci e vorba de faptul unic in istoria noastra cand ne colonizam noi insine cu tot ce este antitraditional in …cultura lumii. Geaba am cucerit Plevna, mai avem , vorba lui Rosetti sau Bratianu, batranul, mai avem de cucerit Plevna interioara…mare arsita la New York, in afara, dar racoare inauntrul casei…scuze…
vasilegogea
iulie 26, 2011
@N.brasoveanu
Da, cred ca pot fi de acord. Poate, chiar (de dragul „jocului’) as „traduce” asa: cind romanii vor ocupa realmente Romania? (la Cluj ploua, fulgera si tuna)
N.brasoveanu
iulie 26, 2011
…nu ma reped, asta spuneau si securistii de mai ieri, inclusiv un autor de istorii de azi pe maine…e vorba de patos… altceva.
„complicitate”, nu pot sa cred ca la badea cutare asau lelea cutare exista asa ceva, azi, e vorba de inconstienta, de mimetism , de lipsa de educatie sanatoasa, reziduri ale unei epoci de trista amintire , care le-a cultivat in masse, vorba aia, insa astazi ele functioneaza si actioneaza din inertie. complicitate, e mult prea mult, desi , daca ma gandesc bine, ar putea sa existe, dar la fii fiilor alora …
InimaRea
iulie 27, 2011
La texte ca acesta, ezit să comentez pînă mă dumiresc ce anume mă-ntristează mai tare la ele. Ezitarea e bună, uneori. Ca acum, cînd văd şi textul prof. N Iuga, abordînd problematica Maramu din altă perspectivă.
Textul prof. Mihali m-a derutat puţin datorită vîrstei autorului – tînăr, după cum apare în poză. Or, apărarea Trecutului era apanajul vîrstnicilor, parcă – desigur, exceptîndu-l pe Eminescu. Totuşi, Eminescu s-a născut bătrîn.
Din capu’ locului, trebuie spus că patetismul n-ajută. Dacă lumea se schimbă, e şi pentru că aşa face ea – lumea – de cînd lumea, se tot schimbă. E bătrînicios a vedea răul în orice schimbare – în vechime, oamenii se temeau de schimbare, şi pe bună dreptate: schimbările erau periculoase, ameninţînd echilibrul dobîndit de veacuri şi promis ca eternitate. Adevărat că nici a vedea binele în orice schimbare nu-i mai puţin periculos.
Problema schimbării – pragmatic abordată – ar fi dacă e spre binele oamenilor au ba. Ar mai trebui definit şi binele dar am intra în filosofie şi ne-am putea rătăci pe-acolo. Din păcate – pentru unii, puţini, ori din fericire – pentru aproape toţi ceilalţi – omul zice, şi nu de azi, de ieri: Primum vivere deinde philosophare.
Primum vivere – unde modul de a vieţui e musai a fi prielnic omului, nu naturii, tradiţiei, istoriei. Pînă şi tradiţia era spre binele omului – unde omul socotea că trăia „în cea mai bună dintre lumile posibile”, nu? Cumva, aşa şi e dacă ne gîndim că sîntem muritori şi n-avem decît o viaţă, pe Pămînt. Altcumva, nu prea e cîtă vreme nici viaţa asta nu-i la fel pe toată faţa Pămîntului. Ei, cîtă vreme veştile despre altă viaţă erau rare, ori lipseau de tot, sau veneau ca grozăvii, era bună şi viaţa locului unde trăiai. Azi, însă, cînd ne-am globalizat, avem aspiraţia de a trăi şi noi „omeneşte”. Ceea ce-nseamnă – poate trist dar sigur adevărat – a trăi confortabil.
Confortul, azi, exclude privata din fundu’ curţii, spălatul în lighean şi geamurile îngheţate; ba chiar şi zăpuşeala din miezul verii, ţînţarii şi muştele, opaiţul şi izul iute ori stătut al sudorii proaspete ori năclăite. De aici, termopanele – bunăoară. oribile şi nesănătoase – cred eu – dar prevestind o lume în care va fi nevoie să fii ermetic izolat în casă. Că oamenii de azi – măcar cei de pe Iza (dar şi din alte locuri, cum din Bucovina ori din localităţile subcarpatice munteneşti, unde aerul e încă bun, sănătos) – nu înţeleg că n-au nevoie de termopane, ca la oraş, e altă poveste. De-a dreptul prostesc este să vezi biserici ori mănăstiri cu termopane. Chiar am văzut monumente istorice religioase care nu puteau „accesa” fonduri europene datorită prostiei de a fi înlocuit geamurile vechi cu termopan. UNESCO finanţează autenticul, nu kitschul dar cine să le spună asta călugăraşilor rupţi de lume ori, dimpotrivă, laicizaţi?
Lumea noastră globalizată e din ce în ce mai neîncăpătoare, nu prea ne mai putem permite a păstra multe locuri ca muzee în aer liber ori rezervaţii naturale. Mai ales acolo unde încă mai trăiesc oameni, nu-i rost a-i tranforma în piese de muzeu, cu locuinţele lor tradiţionale, cu portul şi obiceiurile lor aflate în ineluctabil proces de transformare într-um mod de viaţă modern. Uneori, mă gîndesc la Muzeul Satului şi-mi imaginez cum ar arăta de-ar fi populat; mai ales, ce-ar fi locuitorii săi – oameni ori actori?
Criticăm – pe bună dreptate – transformările aiuristice, prosteşti de-a dreptul, pe alocuri – dar în virtutea unei false premise: a menţinerii specificului naţional. De ne-ar pune cineva a-l descrie, am fi în mare încurcătură – în principal, datorită aplecării nostre critice, care ne-ar face să-l zugrăvim în culori din cele mai ţipătoare.
vasilegogea
iulie 27, 2011
@InimaRea
Da, draga George, se vede ca adoptarea spusei de catre latini „festina lente” e inteleapta: ne-ai oferit un comentariu „no comment”! Extrag, totusi, din el spre a-l evidentia, acest enunt aparent paradoxal:” Lumea noastră globalizată e din ce în ce mai neîncăpătoare „. Pai, si in astronomie e la fel: cea mai mare „inghesuiala” e in… Universul Infinit!
Ilenuca
iulie 27, 2011
Bisericoacele recente ale MM au hram „Sa moara dusmanii!”, ori „Ioai, feri, Doamne!”.
Ciprian Mihali
iulie 28, 2011
Stimate domn,
Multumesc pentru aprecieri legate de virsta, dar cred ca gresiti cind vedeti in mine un aparator batrinicios al trecutului. In locul lamentarilor paseiste, al terapiei intensive cu valorile sacre si patriotice, prefer o abordare critica. Nu sint adeptul intoarcerii la vatra stramoseasca, ea nu exista decit in imaginatia poetilor patetici si a propagandistilor de extrema dreapta. Nu apar trecutul decit in masura in care el se inscrie intr-o coerenta a existentei colective si din perspectiva unui viitor de construit impreuna. Distrugerea patrimoniului material (arhitectura, peisaj) si imaterial (cultura, meserii, obiceiuri) nu mai este azi un imperativ de modernizare. Putem foarte bine sa fim bransati la tehnologia cea mai avansata, fara sa darimam tot si neselectiv. Ba mai mult, dispunem de tehnologii sofisticate si nu neaparat scumpe care sa ne permita tocmai sa pastram ceea ce merita din trecut. Caci patrimonializarea e o operatiune selectiva, actiune concertata a autoritatilor, specialistilor si locuitorilor (absenta oricareia dintre aceste parti conduce la aberatii si ilegalitati). Trebuie sa stim ce pastram si ce nu pastram din trecut, dar felul in care se construieste azi dovedeste ca nu avem ca societate nici cea mai vaga idee despre ceea ce merita pastrat. Absenta criteriilor de raportare la trecut e chiar semnul decisiv pentru debusolarea noastra privind viitorul.
vasilegogea
iulie 28, 2011
@Ciprian Mihali
Multumesc pentru „vizita” si pentru precizari, domnule profesor!