Recitiri necesare. Sebastian Moraru: „Culori şi case: elogiul albului”

Posted on iulie 28, 2011

11



                Această postare este generată de provocarea pe care memoria mea a primit-o vizionînd oripilat „albumul de case urîte”, ataşat de profesorul Ciprian Mihali textului său (https://vasilegogea.wordpress.com/2011/07/26/un-avertisment-al-profesorului-ciprian-mihali-maramuresul-un-disneyland/) despre disoluţia elementelor identitare locale, în „noua arhitectură” rurală din Maramureş ( este necesar să vezi https://picasaweb.google.com/ciprianmihali/CaseUriteMM?authkey=Gv1sRgCKXHjfTvgaLK4wE# , pentru a te bucura deplin de frumuseţea textului care urmează).  Aproape instantaneu, ca un „pansament gastric” sau „vestă de protecţie”, mi s-a activat în minte (a devenit, ca să folosesc cuvîntul d-lui Mihali, „fluorescentă”!) o lectură mai veche, a unei cărţi pe care Ovidiu Drimba, postfaţatorul ei, a numit-o „O carte- ştiinţă. O carte-filosofie a culturii. O carte poem.”,  „pe care, cel ce o va păstra ca un balsam, o va reciti mereu„. Iată, cred că acum e un astfel de moment, un moment în care avem nevoie de o astfel de recitire. Să spun că e vorba despre fermecătorul eseu Aceste case ţărăneşti, semnat de prea repede regretatul arhitect  Sebastian Moraru, apărut sub acest titlu la Editura Scrisul românesc în 1986, ediţie din care voi transcrie în continuare fragmente din capitolul:

                                CULORI ŞI CASE:  ELOGIUL  ALBULUI

      „Sub albastrul nemărginit al cerului, albul aşezărilor mediteraneene creşte din albul rocilor. Satele par elevaţii ale structurilor calcare ale reliefului: casele par geometrii albe, a căror substanţă urcă în spaţiu din temelii. Extensiune firească a mineralităţii rpimordiale, albul acestor aşezări este o împlinire a condiţiei fundamentale a peisajului: arhitectura îşi are o corespondenţă organică în geologie. Satele acestea sunt case de cretă pe reliefuri de cretă: case albe pe stînci albe.

      Din aburul colorat al peisajului nostru, casele unui sat răsar ca nişte albe semnale solare. Albul unui sat românesc este un alb peremptoriu, care surprinde prin spontaneitatea contrastului, care nedumereşte prin neaşteptata sa strălucire şi care împrăştie în peisaj graţia unui ritm necunoscut lumii.

      Printre fîneţele catifelate, albul satului este o strălucire de mineral inspirat; pe dealurile subţiate în violeturi, el este ca o pastă adîncă şi mată; sub fumul albastru al muntelui, el este ca o caldă aprindere.

      Nimic nu previne apariţia acestui alb pur; nici o aluzie nu-l presimte, nimic nu lasă să se bănuiască explozia de alb a satului. nici o corespondenţă cromatică nu-l sugerează în împrejurimi, căci nimic alb nu este la îndemînă, mineralmente, în marea de frunzişuri peste care aşezarea satului pluteşte.”

       „Albul satului – nu este un alb oţinut prin extragerea din împrejurimi concrete – este o culoare adusă din gînd; este o înfăţişare a ideii. El vine de undeva, din interioritatea secretă a existenţei ţărăneşti.

        Albul satului – ecuaţie vizuală a adîncimilor sufleteşti ale ţăranului: el are forţa generalizatoare a unei abstracţiuni poetice. În geometrii de lumină albă el codifică mişcări sufleteşti nevăzute şi creează astfel, construită din semnificaţii, o imagine a gîndurilor satului.”

        „Coborît din „luncile Soarelui”, din idealitatea unei lumi frumoase şi bune, albul a pătruns, pretutindeni, în viaţa satului: în însăşi firea satului. El nu vine din împrejurimile firii, ci este o opţiune interioară graniţelor satului. Răsfrîngerea sa totală în cîntec, în veşmînt, în vatră, reprezintă rezultatul unei mişcări sufleteşti profunde şi generale. Albul a devenit o natură secundă a satului. De aceea, în casa ţărănească el ne apare ca o emanaţie firească; el a căpătat spontaneitate interioară; el este alb-spontan.

         În reproducerea acestui alb, în mişcarea lui prin toate planurile, este adînc implicată femeia, „purtătoare a sensibilului spontan”, creatoare şi stăopînă a universului gospodăriei ţărăneşti. În varul acesta proaspăt şi mereu împrospătat este necontenit înfăţişată însăşi discreta autoritate a ţărăncii. mereu reînnoit prin repetarea de de ritual a spoitului, el reafirmă necontenit fidelitatea familiei faţă de autoritatea morală a ţărăncii-mame şi consecvenţa unui demers către ideal; albul casei ţărăneşti, este alb perpetuu.”

         „Mai puternică decît „moşul” comun, devenit personaj de basm, a fost rămăşiţa în mentalitate a acestuia: a fost spiritul obştei. Mai puternică decît individualitatea particulară a fiecărei familii ţărăneşti s-a dovedit simţul participaţiei egalitare şi necondiţionate la salvarea unui bun comun: spiritul obştei.

         Albul casei a fost certificatul cromatic al identităţii în acest spirit fundamental al obştei. Albul casei ţărăneşti este alb-unanim.”

         „Dar satul nu a stat numai sub acoperişul obştei: adevăratul său acoperiş a fost întregul cosmoc. Satul a fost o permanentă retrăire cosmică. El a dorit mereu să recupereze lumea întreagă, lumea laolaltă cu toate tainele ei. Mişcările spirituale ale satului au însemnat, de fapt, o continuă învestigare a tainelor lumii. Ca să cucerească inexplicabilul aflat în împrejurimi, sufletul ţărănesc s-afolosit de virtuţile intuiţiei şi de ascuţimile abstracţiunii. S-a folosit de alb – spre a atinge în spaţiile ideale, „la luncile Soarelui”.

          Albul casei ţărăneşti este alb-absolut.”

          „Albul amplifică tot ce este culoare şi estompează tot ce trebuie să fie tăcut. El exaltă structurile, potenţează elementele purtătoare ale casei, făcînd în acelaşi timp mai uşoară povara aparentă a efortului lor. Tăietura unui detaliu, arcuirea unei grinzi, culoarea unui chenar, toate se exprimă mai direct şi mai limpede cu ajutorul albului: lemnul din stîlpi este parcă mai uşor, cadenţele streaşinii sunt mai adînci, stucaturile tencuielii sunt mai vaporoase, iar florile parapetelor şi amănuntele lemnului crestat sunt mai bogate. Substanţa casei devine mai densă, materia se înviorează, îşi sporeşte comunicativitatea şi atinge intensităţile superlativului.”

           „Schimbîndu-şi chipul necontenit, albul devine astfel, într-o singură clipă, oricare dintre culori. Fiindcă albul însuşi nici nu este culoare: ci vine dintr-un tărîm de gînduri, el este negare a culorii, dar în acelaşi timp, el este o infinită simultaneitate a acesteia.”

           „Purtînd în el toate culorile lumii, el le poate elibera pe fiecare sub impulsul unei adieri, transformînd lumina în unduire schimbătoare; şi colorînd astfel clipa trecătoare: albul este culoare în timp.

            Este, poate, o culoare nesfîrşită; de aceea, îmbrăcînd pereţii casei ţărăneşti, albul nu o închide pe aceasta în sine, ci o deschide, o înveseleşte cu nesfîrşirea lumii.”

            (Fragmente din op.cit., pp. 69-76. Lucrarea a fost reeditată, în acest an, cu titlul Casa, satul şi devenirea în tradiţia românească, la Editura Saeculum.)