Această postare este generată de provocarea pe care memoria mea a primit-o vizionînd oripilat „albumul de case urîte”, ataşat de profesorul Ciprian Mihali textului său (https://vasilegogea.wordpress.com/2011/07/26/un-avertisment-al-profesorului-ciprian-mihali-maramuresul-un-disneyland/) despre disoluţia elementelor identitare locale, în „noua arhitectură” rurală din Maramureş ( este necesar să vezi https://picasaweb.google.com/ciprianmihali/CaseUriteMM?authkey=Gv1sRgCKXHjfTvgaLK4wE# , pentru a te bucura deplin de frumuseţea textului care urmează). Aproape instantaneu, ca un „pansament gastric” sau „vestă de protecţie”, mi s-a activat în minte (a devenit, ca să folosesc cuvîntul d-lui Mihali, „fluorescentă”!) o lectură mai veche, a unei cărţi pe care Ovidiu Drimba, postfaţatorul ei, a numit-o „O carte- ştiinţă. O carte-filosofie a culturii. O carte poem.”, „pe care, cel ce o va păstra ca un balsam, o va reciti mereu„. Iată, cred că acum e un astfel de moment, un moment în care avem nevoie de o astfel de recitire. Să spun că e vorba despre fermecătorul eseu Aceste case ţărăneşti, semnat de prea repede regretatul arhitect Sebastian Moraru, apărut sub acest titlu la Editura Scrisul românesc în 1986, ediţie din care voi transcrie în continuare fragmente din capitolul:
CULORI ŞI CASE: ELOGIUL ALBULUI
„Sub albastrul nemărginit al cerului, albul aşezărilor mediteraneene creşte din albul rocilor. Satele par elevaţii ale structurilor calcare ale reliefului: casele par geometrii albe, a căror substanţă urcă în spaţiu din temelii. Extensiune firească a mineralităţii rpimordiale, albul acestor aşezări este o împlinire a condiţiei fundamentale a peisajului: arhitectura îşi are o corespondenţă organică în geologie. Satele acestea sunt case de cretă pe reliefuri de cretă: case albe pe stînci albe.
Din aburul colorat al peisajului nostru, casele unui sat răsar ca nişte albe semnale solare. Albul unui sat românesc este un alb peremptoriu, care surprinde prin spontaneitatea contrastului, care nedumereşte prin neaşteptata sa strălucire şi care împrăştie în peisaj graţia unui ritm necunoscut lumii.
Printre fîneţele catifelate, albul satului este o strălucire de mineral inspirat; pe dealurile subţiate în violeturi, el este ca o pastă adîncă şi mată; sub fumul albastru al muntelui, el este ca o caldă aprindere.
Nimic nu previne apariţia acestui alb pur; nici o aluzie nu-l presimte, nimic nu lasă să se bănuiască explozia de alb a satului. nici o corespondenţă cromatică nu-l sugerează în împrejurimi, căci nimic alb nu este la îndemînă, mineralmente, în marea de frunzişuri peste care aşezarea satului pluteşte.”
„Albul satului – nu este un alb oţinut prin extragerea din împrejurimi concrete – este o culoare adusă din gînd; este o înfăţişare a ideii. El vine de undeva, din interioritatea secretă a existenţei ţărăneşti.
Albul satului – ecuaţie vizuală a adîncimilor sufleteşti ale ţăranului: el are forţa generalizatoare a unei abstracţiuni poetice. În geometrii de lumină albă el codifică mişcări sufleteşti nevăzute şi creează astfel, construită din semnificaţii, o imagine a gîndurilor satului.”
„Coborît din „luncile Soarelui”, din idealitatea unei lumi frumoase şi bune, albul a pătruns, pretutindeni, în viaţa satului: în însăşi firea satului. El nu vine din împrejurimile firii, ci este o opţiune interioară graniţelor satului. Răsfrîngerea sa totală în cîntec, în veşmînt, în vatră, reprezintă rezultatul unei mişcări sufleteşti profunde şi generale. Albul a devenit o natură secundă a satului. De aceea, în casa ţărănească el ne apare ca o emanaţie firească; el a căpătat spontaneitate interioară; el este alb-spontan.
În reproducerea acestui alb, în mişcarea lui prin toate planurile, este adînc implicată femeia, „purtătoare a sensibilului spontan”, creatoare şi stăopînă a universului gospodăriei ţărăneşti. În varul acesta proaspăt şi mereu împrospătat este necontenit înfăţişată însăşi discreta autoritate a ţărăncii. mereu reînnoit prin repetarea de de ritual a spoitului, el reafirmă necontenit fidelitatea familiei faţă de autoritatea morală a ţărăncii-mame şi consecvenţa unui demers către ideal; albul casei ţărăneşti, este alb perpetuu.”
„Mai puternică decît „moşul” comun, devenit personaj de basm, a fost rămăşiţa în mentalitate a acestuia: a fost spiritul obştei. Mai puternică decît individualitatea particulară a fiecărei familii ţărăneşti s-a dovedit simţul participaţiei egalitare şi necondiţionate la salvarea unui bun comun: spiritul obştei.
Albul casei a fost certificatul cromatic al identităţii în acest spirit fundamental al obştei. Albul casei ţărăneşti este alb-unanim.”
„Dar satul nu a stat numai sub acoperişul obştei: adevăratul său acoperiş a fost întregul cosmoc. Satul a fost o permanentă retrăire cosmică. El a dorit mereu să recupereze lumea întreagă, lumea laolaltă cu toate tainele ei. Mişcările spirituale ale satului au însemnat, de fapt, o continuă învestigare a tainelor lumii. Ca să cucerească inexplicabilul aflat în împrejurimi, sufletul ţărănesc s-afolosit de virtuţile intuiţiei şi de ascuţimile abstracţiunii. S-a folosit de alb – spre a atinge în spaţiile ideale, „la luncile Soarelui”.
Albul casei ţărăneşti este alb-absolut.”
„Albul amplifică tot ce este culoare şi estompează tot ce trebuie să fie tăcut. El exaltă structurile, potenţează elementele purtătoare ale casei, făcînd în acelaşi timp mai uşoară povara aparentă a efortului lor. Tăietura unui detaliu, arcuirea unei grinzi, culoarea unui chenar, toate se exprimă mai direct şi mai limpede cu ajutorul albului: lemnul din stîlpi este parcă mai uşor, cadenţele streaşinii sunt mai adînci, stucaturile tencuielii sunt mai vaporoase, iar florile parapetelor şi amănuntele lemnului crestat sunt mai bogate. Substanţa casei devine mai densă, materia se înviorează, îşi sporeşte comunicativitatea şi atinge intensităţile superlativului.”
„Schimbîndu-şi chipul necontenit, albul devine astfel, într-o singură clipă, oricare dintre culori. Fiindcă albul însuşi nici nu este culoare: ci vine dintr-un tărîm de gînduri, el este negare a culorii, dar în acelaşi timp, el este o infinită simultaneitate a acesteia.”
„Purtînd în el toate culorile lumii, el le poate elibera pe fiecare sub impulsul unei adieri, transformînd lumina în unduire schimbătoare; şi colorînd astfel clipa trecătoare: albul este culoare în timp.
Este, poate, o culoare nesfîrşită; de aceea, îmbrăcînd pereţii casei ţărăneşti, albul nu o închide pe aceasta în sine, ci o deschide, o înveseleşte cu nesfîrşirea lumii.”
(Fragmente din op.cit., pp. 69-76. Lucrarea a fost reeditată, în acest an, cu titlul Casa, satul şi devenirea în tradiţia românească, la Editura Saeculum.)
Gogea's Blog 
Ion Ionescu
iulie 28, 2011
Incet, dar vad cu fermitate, se constituie un „dosar”, cum am mai citit pe acest blog (Marino, D.Tudoran, Vl.Tismaneanu, 15 Noiembrie 1987, Liviu Babes, Ioan Grosan, Al Chira, Ion Zubascu s.a.).
Am, in acest caz, un sentiment pustiitor, intre agonie si extaz, paradis si infern, sublim si ridicol, sau, daca vreti, intre Grigore Lese si Adrian Minune!
Ce se intimpla cu Romania?
vasilegogea
iulie 28, 2011
@Ion Ionescu
N-a fost in intentia mea sa alcatuiesc „un dosar”, „filele” lui au venit singure, multumita unor prieteni si incurajate de aparenta audienta a temei.
Ce se intimpla cu Romania? Pai, in esenta, aceasta e intrebarea, oricum am formula-o altfel, la care incercam sa schitam sau sa sugeram niste raspunsuri, evident partiale si subiective. Deocamdata, pot sa spun ca „opinia publica” pare a fi contrariata sa descopere acest neimaginat rift in ceea ce parea „o platforma solida, fara fisura”: constiinta identitara. Nu e foarte confortabil sa fii obligat sa recunosti in care dintre Romanii „locuiesti”: in cea reala, ori in cea imaginara! Mizeria zilei de azi isi gaseste adapost exact in acest interval: intre o memorie pasiva si o falsa constiinta. Ambele sunt aduse la forme de exacerbare monstruoase de ceea ce se poate numi cu maxim respect o proasta guvernare.
Iancu Motu
iulie 28, 2011
Dragă Vasile,
criza conştiinţei identitare este devastatoare. A nu recunoaşte acest fapt, mai ales de către noi, este o altă faţă a mitului platformei fără fisură, a monolitului,s.a.m.d. Cu cât vom recunoaşte mai repede şi mai argumentat că locuim în Românii nu într-o Românie, cu cât vom descoperi valorile acelor Românii, cu atât ne vom da mai bine seama că guvernările sunt cele care ne plasează într-un spaţiu mai mult decât incomod. Italienii nu spun Italia ci Italii, nu această ţară ci aceste ţări. Spaniolii ce să mai pomenesc. În Franţa, dincolo de cele două mari zone lingvistice, se remarcă regiunile istorice. Enumerarea poate continua. Nu înţeleg de ce nu avem inteligenţa de a ne detaşa de formula administrativă, de ceea ce scriai mai sus, respectiv de a ne arăta nouă înşine drept un bloc. Printre altele, se întâmplă ceea ce se întâmplă, în România şi datorită faptului că nu ne regăsim aşa cum suntem ca un dat istoric. Într-o altă intervenţie făceam trimitere la ceea ce s-a numit, cândva, drept criza conştiinţei europene. Criza noastră este parte a celei europene ( identitare) dar cu un decalaj precum cel al spiritului civic, al democraţiei etc.
Radu Humor
iulie 28, 2011
Stimate domn
Indraznesc a va ruga si pe dvoastra sa-l intrebati pe domnul Liviu Ioan Stoiciu, de ce nu mai pot posta pe blogul dlui ?!
Cu scuze pentru off topic
vasilegogea
iulie 28, 2011
@Radu Humor
Scuzele sunt acceptate dar, o experienta nu foarte de demult – (trebuie sa revin si sa adaug: pe care o regret si nu vreau sa se mai repete) – pe aceeasi tema, oarecum in „oglinda’ (intrebarea era „de ce permite toate postarile”), ma determina sa nu devin „ecoul” nedumeririi d-voastra.
In fond, LIS este stapin si responsabil unic si absolut al blogului sau!
vasilegogea
iulie 28, 2011
@Iancu Motu
Ei, Iancule, scriam prin 1990, in „22”, ca in timp ce in restul Europei „societatea civila” (spiritul civic despre care vorbesti) este un vehicul modern, in Romania a ramas un… „car cu boi”!
Radu Humor
iulie 30, 2011
Fie n-am fost eu destul de xplicit, fie dvs aveti impresia ca postarile mele intra la categoria celor care nu ar trebui „permise”.
Eu stiu pentru ce si de ce sunt banat pe un blog ca VoxPublika, AVP sau Politeia si nu insist pentru a mi se ridica interdictia.
Pe blogul dlui LIS am certitudinea ca-i o mica neintelegere si de aceea am apelat ca cineva sa-i puna doua randuri la un comentariu prin care sa-i aduca la cunostinta acest fapt (ca nu mai pot posta acolo ).
Si ma gandesc ca asa dupa cum imi face mie impresia , domnul LIS n-ar avea probleme sa dea un raspuns, oricare, fara suparare.
Pare destul de simplu, nu ?!
Doar falsele pudori sau impletirea curioasa a unor interese poate intarzia un raspuns.
Radu Humor
iulie 30, 2011
Mai mult decat atat, eu nu va ceream sa interveniti in favoarea mea.
Puteati s-o faceti (intrebarea) chiar criticandu-mi insistenta sau insolenta pe care considerati ca o observati in aceasta banala rugaminte !
vasilegogea
iulie 30, 2011
@Radu Humor
Am explicat, in precedentul raspuns, de ce nu pot face aceasta „mijlocire”. Poate ati observat ca nu sunt unul dintre comentatori pe blogul lui LIS. De asemenea, poate (dar, parca, nu) stiti ca am fost prinsi in capcana aceasta a „tertului inclus”, atit eu cit si LIS. Sunt convins si eu ca domnul LIS „n-ar avea probleme sa dea un raspuns, oricare, fara suparare.” Daca totusi n-o face, de ce credeti ca ar face-o la rugamintea mea?!
Cit despre „falsele pudori sau impletirea curioasa a unor interese”, chiar nu inteleg la ce va referiti.
V-as fi recunoscator daca interventiile d-voastra nu ar avea ca subiect ceea ce se intimpla pe alte bloguri, si ar aduce, eventual, puncte de vedere cu privire la ceea ce, cu buna credinta, se discuta aici.
Radu Humor
iulie 30, 2011
„Daca totusi n-o face, de ce credeti ca ar face-o la rugamintea mea?!”
Pentru ca s-ar putea sa nu stie nimic, despre ce va rog eu !
Poate ca e , asa cum sper eu, doar o problema tehnica !
Oricum multumesc pentru posibila intelegere ….
vasilegogea
iulie 31, 2011
@Radu Humor
Da, exista totdeauna o intelegere posibila… chiar daca nu totdeauna dezirabila!